Marea păcăleală care te duce în burnout. Despre dublul standard

Foto: Profimedia

Burnout, un cuvânt atât de rostit în ultimii ani de mulți oameni. Uneori supraestimat de cei care cu prea multă ușurință se autoevaluează și își pun un astfel de diagnostic, alteori complet ignorat întocmai de cei care traversează un burnout.

Din experiența mea clinică, oamenii care sunt cu adevărat cu un picior în burnout nici măcar nu realizează la ce riscuri se expun. Sunt atât de prinși în dinamica lor de supraresponsabilizare, deprimare, reprimare, conștiinciozitate, perfecționism (și multe altele), încât nu se pot scoate singuri din acest fond mlăștinos.

Adesea, omul prins în ghearele burnout-ului somatizează foarte mult. Când organismul începe să dea eroare de reglare, omul sesisează și nu își mai poate ignora semnalele fiziologice, începe să meargă la medic, face analize, se caută pe la diferite specialități medicale și constată că nu are nimic, niciun diagnostic nu se confirmă. Aparent, omul nostru se întoarce împăcat la același ritm înnebunitor. „Aparent”, pentru că în interiorul său este multă presiune și tensiune, focusat pe verbul a face și orientat mereu către soluții care să răspundă la o agendă a zilei mult prea sufocantă.

Dacă partea fiziologică și emoțională sunt ignorate, contactul cu rațiunea este bine întărit, fiind permanent condus de credințe defectuoase dezvoltate foarte devreme în viața acestui om. Verbul „trebuie” a fost normă în copilărie și i s-a impus cu multă presiune. Greșelile au fost sancționate și pedepsite, motiv pentru care la viața de adult există o profundă teamă de eșec și rușine. În schimb, realizările (care cu siguranță sunt multe) au fost trecute cu vederea, ca și cum nimic valoros nu s-ar fi întâmplat. După o realizare se trece repede la alt obiectiv și la alt obiectiv... până la epuizare. Unde sunt bucuria, satisfacția, acel moment de glorie între două victorii? Nu există. Acest om s-a obișnuit de mic copil cu efortul, cu munca, cu responsabilitatea.

Imaginați-vă o axă pe diagonală, la un pol se află responsabilitatea la cel mai înalt nivel, iar la celălalt pol se află plăcerea, dusă până la hedonism. Vedeți, responsabilitatea și plăcerea par a fi din contexte diferite, dar de fapt ele sunt pe un continuum al aceleiași axe. Un om „fixat” la polul responsabilității s-ar putea să se întovărășească cu un alt om „fixat” pe plăcere. Doar știm că extremele se atrag ca să formeze un întreg.

Într-o viață ideală, am ști cu toții să dansăm pe acest continuum și să nu rămânem prea mult timp „fixați” la niciun pol. Avem nevoie și de plăcere, acel moment de respiro, dar și de capacitatea de efort pentru a ne îndeplini planurile. Dansul vieții este pentru fiecare dintre noi și, cu ceva practică, putem deveni diafani și fluizi.

Și acum să ne imaginăm o altă axă, tot pe diagonală, ca și cum am face un mare X cu prima diagonală. Pe această axă, o să punem la un pol Dominanță iar la celălalt pol, Supunere. Evident că dacă cineva domină, altcineva se supune. Și aici contrariile se atrag ca să formeze un întreg.

Care să fie costurile acestui joc al vieții de X și 0? Nu-i așa greu de înțeles faptul că într-un astfel de joc în care se consumă prea mult X, omul iese pe zero în cel mai fericit caz, în speranța că nu va fi chiar pe minus.

Cu alte cuvinte, burnout-ul se joacă între un „prea mult” și un „prea puțin”. Prea mult efort, prea puțină bucurie, prea multă submisivitate, prea puțină asertivitate, fără acea întrerupere de gânduri în care mintea reușește să tacă, pentru ca sufletul să se poate exprima!

În viziunea mea, sub un burnout sunt multe straturi și substraturi care au legătură cu modul în care am fost educați, cu schemele noastre emoționale, cu credințele despre muncă, despre viață, despre bani. Cu cât copilul a fost mai puțin securizat, mai puțin susținut, cu atât va lupta mai mult la viața de adult să își câștige această securitate, acea bunăstare pe care nu a avut-o copil fiind. Iar în drumul acesta spre „succes” se uită chiar pe el însuși, ignoră să își fie fidel propriilor sale nevoi fiziologice, relaționale, emoționale.

Un burnout care îndeplinește criteriile din definiția sa este sever, dur, lasă urme în corpul omului. Revenirea este greoaie și niciodată în totalitate. Cu cât relația cu propria persoană este mai critică și mai dură, cu atât riscul de burnout este mai mare. Un om care are grijă de sine, respect de sine, se valorizează cu adevărat, nu are cum să ajungă în prăpastia burnout-ului. Și iată cum ne întoarcem din nou la modul în care am internalizat de mici copii stresul, adaptarea la viață și strategiile de supraviețuire.

Marea păcăleală a omului care se lasă „răpit” de un burnout este întocmai acest dublu standard din capul său. Comparația dintre un atunci și un acum, dintre un acolo și un aici. Iluzia că ar deține controlul asupra vieții sale, făcând tot ce ține de sine (și mai mult decât atât) să nu mai fie ca atunci și acolo. Cu cât obține mai mult, cu atât are impresia că poate mai mult și doar așa s-ar îndepărta de un trecut dificil, cu multe neajunsuri. Și zic iluzie, pentru că la un moment dat burnout-ul te oprește, fie că este vorba de pierderi semnificative relaționale, fie de apariția pe nesimțite a unei afecțiuni medicale.

Privind în spate și văzând „construcția” vieții, dar și prețul aferent, devine tulburător. Acel trecut care te-a îndemnat la atât de mult efort a fost de fapt tot timpul prezent și s-a manifestat prin suma tuturor acțiunilor extreme.

Prosperitatea și abundența sunt valori ale capitalismului, un motiv de admirație sau de invidie când te uiți la cei care au atins acest standard. Și atunci să nu mai muncim, să nu mai devenim prosperi? Să rămânem leneși și puturoși, în pivnița sărăciei? Sigur că nu! Numai că bogăția și sărăcia sunt tot pe un continuum cu două capete de-a lungul căruia ar fi bine să învățăm să dansăm, să ne gestionăm cu prudență resursele.

Uneori putem ajunge la aceeași destinație a prosperității, dar cu pași mai mici, pentru a ne oferi și pauze de respiro, cu mai puțină presiune internă, cu credințe mai funcționale și un sistem de valori flexibil, adaptat la fiecare context de viață. Și dacă am învăța să facem același lucru cu mai multă detașare, am câștiga mai multă sănătate și chiar și timp. Ajunși la final de zi, nu ne-am mai simți precum o lămâie stoarsă, nu ne-am mai arunca în frigider și ne-am îndopa ca să recăpătam un strop de plăcere.

O societate în care burnout-ul nu ar mai fi normalitate investește în primul rând în sănătate și educație. Și când spun educație, nu mă refer doar la achizițiile intelectuale, ci și la dezvoltarea bio-psiho-socială.

Mi-ar plăcea să cred că a dezvolta o generație mai bună decât cele anterioare ar însemna să îi sprijinim pe cei mai tineri să dezvolte competențe bio-psiho-sociale mai bune decât le-ar fi avut părinții lor la aceeași vârstă. Să se descurce mai bine cu X-ul vieții, cu cele două axe pe care le reamintesc, Responsabilitate versus Plăcere și Dominanță versus Supunere.

Cu alte cuvinte, să (re)învățăm cu mic cu mare să dansăm mai frumos și mai fluid între X și zero. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp