sursa foto: Inquam Photos
Chivu a plecat de jos. De la firul ierbii, de la copii, de la juniori, din fotbalul fără reflectoare în care nu te aplaudă nimeni și în care trebuie să muncești înainte să ai dreptul să vorbești. Munca aceea umilă l-a răsplătit.
Hagi a primit naționala din prima. Apoi s-a jucat ani de zile de-a patronul și antrenorul, într-o academie la care Federația a pus umărul. A avut timp, bani, autoritate, infrastructură și, mai ales, privilegiul de a fi ascultat. Între timp însă, discursul si-a pierdut limpezimea. Iar o echipă națională care vrea să se ia la trântă cu forțele Europei nu poate fi condusă din fraze care se învârt haotic.
E dureros. Și, mai ales, e evident. Ne e greu să spunem asta.
Ne e greu să-i spunem lui Hagi că poate cea mai mare amenințare pentru imaginea lui nu vine de la critici, de la Federație sau de la presa care îl întreabă prea mult. Vine chiar din ambiția lui de a demonstra că marele jucător poate fi și marele antrenor.
Naționala României joacă precum o zăpadă care nu se prinde. Se adună, se destramă, alunecă printre degete. Iar noi vrem, cu o încăpățânare deja comică, să facem din ea cel mai frumos om de zăpadă din lume.
Cu Suedia am revăzut ceva din coșmarul de demult cu Slovenia. Pressing fără cap, alergătură fără sens, oameni care intră în careul advers după principiul „unde e mingea, acolo e și grămada”. Nu era presiune, era îmbulzeală. Fundașii suedezi treceau prin toată această agitație ca apa printre degete.
În tribunele suedezilor erau familii care veniseră să vadă fotbal. La noi, ultrașii au privat naționala de spectatori.
Și poate că aici e una dintre imaginile cele mai triste ale fotbalului nostru: în timp ce alții își duc copiii la stadion, noi ne luptăm între noi pentru dreptul de a nu mai merge acolo.
Fotbalul românesc este ținut artificial în viață de câteva televiziuni care transformă bambiliciul din campionatul nostru în spectacol național. Îl împachetează, îl comentează, îl vând, îl repetă. Iar când ieșim în Europa, adevărul cade peste noi fără milă: arătăm ca o echipă de juniori trimisă să joace împotriva adulților.
Hagi a fost decarul excepțional al fotbalului românesc. Un fotbalist care putea schimba un meci cu o atingere. În timp, decarul a devenit alintatul.
A devenit omul care le știe pe toate. Omul care nu mai are nevoie de sfatul nimănui. Omul pentru care orice întrebare trebuie întoarsă înapoi către cel care o pune.
Poate că a venit vremea să lase la o parte aceste sfaturi prețioase, aceste axiome de tip ferăstrău și această nevoie permanentă de a avea ultimul cuvânt.
Pentru că există un moment în care legenda trebuie să accepte că „legenda” nu este o funcție. Nu este o garanție. Nu este un certificat de competență perpetuă.
România i-a oferit lui Hagi enorm. I-a oferit un loc în istoria ei, i-a oferit dragostea oamenilor, i-a oferit răbdare, i-a oferit tribune, academie, putere și un credit pe care alții nu l-ar fi primit niciodată.
Acum balanța începe, ușor-ușor, să se încline și Hagi rămâne dator. Și asta e foarte greu, într-un stat în care meritocrația e science-fiction.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Prevăd că naționala României va termina pe ultimul loc în grupă, fără nicio victorie. Da ar Dumnezeu și toți sfinții să mă înșel...
Despre talentul lui Hagi ca jucător nu putem cârcoti, merită piedestalul pe care i-am suit statuia. Sigur că e prematur să-i „judecăm” calitățile de selecționer, dar când te bate fără drept de apel Bosnia la tine acasă ce mai rămâne de spus?
Poate doar „hai România”! Unde?