Hai România, veșnică insulă a iubirii și speranțelor deșarte!

Copiii noștri nu vor înțelege niciodată ce jucător a fost Hagi. Nu-i interesează și au dreptate.

Gheorghe Hagi a devenit subiect de critică pentru rezultatele Naționalei de fotbal. A mai fost în faza aceasta de oprobriu, și ca jucător pe final de carieră, și când a mai fost selecționer, nu e ceva nou. Asta nu înseamnă că Gică e obișnuit și nu e afectat. Este. Și încă foarte mult, mai ales că acum în ecuație a apărut și prestația slabă a lui Ianis. Și când este atacată relația tată-fiu, nervozitatea crește exponențial. foto: Profimedia

Ne e greu să-i spunem lui Hagi că poate cea mai mare amenințare pentru imaginea lui nu vine de la critici, de la Federație sau de la presa care îl întreabă prea mult. Vine chiar din ambiția lui de a demonstra că marele jucător poate fi și marele antrenor.

… e tot atât cât știu românii despre Columbia.

„Sigur, am cunoștințe, am colegii cu care mă înțeleg foarte bine, dar prieteni apropiați am foarte puțini. Am fost educat să fiu foarte atent la anturajul în care intru, sau cu care stau, ce prieteni îmi fac, să am mereu grijă. Dar, în același timp, să fiu și deschis, să nu mă închid în mine sau să stau doar cu familia. Mi s-a spus însă să fiu atent. În lume poți întâlni tot felul de oameni.”

Gheorghe Hagi e campionul României. Pentru că Gică mai merită un titlu, pe lângă „Cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor”: Cel mai mare antrenor român de fotbal. Se pot face pe loc două contrapropuneri: Anghel Iordănescu, Mircea Lucescu. Antrenori cu rezultate impresionante, fără discuție, dar ei nu au creat o echipă, au preluat, de cele mai multe ori, jucători foarte buni, consacrați. Gică Hagi a făcut mai mult: a zămislit un spirit, pe care l-a insuflat unor fotbaliști tineri, necunoscuți.

E greu de explicat unui tânăr al vremurilor noastre de ce Gheorghe Hagi a fost important pentru cei care s-au născut în comunism. Dar totuși trebuie încercat. Pentru un copil al anilor 90, strivit de comunismul transformat în securism sălbatic, într-un context social în care succesul era o loterie îndepărtată și familiile simple purtau cu ele stigma nesiguranței și sărăciei, orice model real lumina ca o stea. (Foto: Facebook Gheorghe Hagi)

Anul 2000, acum 20 de ani. Tatăl alături de fiul său. Numele lor, Hagi. Gică, tatăl îl privește pe fiu, Ianis, care este doar puțin mai înalt decât mingea cu care se joacă, îl îmbrățișează și intră în teren. Indiferent pentru ce echipe a jucat, Hagi a reprezentat mereu România.

După Revoluție, în fața unui club de fotbal, autointitulatul amic al lui Hristos s-a suit pe capota unui bolid de lux, de pe care a început să stropească cu șampanie, urlând agramat, că menirea lui pe Pământ e să facă fix ce vrea mușchii lui, pe banii lui. (Guliver Getty Images)