Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

„Vreau să am și viață personală...” Pilda angajatului care, visând să fie propriul său șef, și-a deschis o afacere sau cum (nu) se reconciliază viața cu munca

work life

(Foto: Guliver/Getty Images)

Echilibrul dintre viața personală și cea profesională este noua mantră a angajaților români. A corporatiștilor, în special. Și, fără să poată cineva să îl definească în mod precis, ne imaginăm cu toții că se rezumă la a împărți în mod egal orele în care lucrăm cu orele pe care le petrecem cu familia, cu prietenii sau, pur și simplu, cu noi înșine. Că pentru orice oră lucrată trebuie să avem o oră de relaxare, că orice energie consumată la birou trebuie să fie echivalată de un influx corespondent în afara biroului și că, în general, acest echilibru este rezultatul unei ecuații matematice foarte stricte și fără necunoscute. De cele mai multe ori, nu este așa. 1. Pentru că este, fizic, imposibil. 2. Pentru că tot atâtea tipologii de oameni au nevoie tot atâtea ecuații personalizate ale echilibrului. În care, uneori, compensarea orelor contează. Dar, în atât de multe alte cazuri, echilibrul înseamnă cu totul și cu totul altceva.

Un studiu realizat de eJobs România la finalul anului trecut releva o concluzie care a pus pe gânduri mulți angajatori români: 9 din 10 angajați își caută în mod constant un job. Sau un alt job, mai bine spus. Tot ei sunt cei care ar pleca de la locul de muncă actual dacă ar avea în altă parte perspectiva găsirii echilibrului dintre viața personală și cea profesională. Pentru mulți rămâne doar un concept aspirațional, ceva despre care știu sigur că va repara frustrări, va diminua angoase și va scoate sarea de pe răni adâncite în timp. Dar nu știu exact cum anume să facă asta, nu știu în mâinile cui stă puterea de a contura acest echilibru și nu știu nici ce să ceară că să ajungă în acel punct. La rândul lor, companiile au tendința de a suprasimplifica lucrurile – fie judecă echilibrul prin prisma numărului de ore pe care le petrec angajații la birou, fie oferă, în masă, programe de dezvoltare personală cu adresabilitate generală. La care unii rezonează. Dar care, pentru alții, nu înseamnă nimic.

Două puncte de disclaimer:

1. Work-life balance nu înseamnă 50-50. Să încerci să programezi și să aloci proporțional un număr egal de ore celor două „vieți” este cel puțin nerealist. Viața, în sine, e mult mai fluidă și mai flexibilă de atât. La fel ar trebui să fim și noi.

2. Echilbrul nu este o stare de fapt perenă, rezistentă la schimbare și independentă de factorii externi. Ce vreau să spun? Da, poate că astăzi, ne găsim echilibrul în a lucra 8 ore pe zi și atât, dar mâine poate ne va trebui o grădiniță la nu mai mult de 5 minute distanță de birou, iar peste o lună poate vom avea nevoie de posibilitatea de a lucra remote. Așa cum eu am alte nevoi și dorințe decât ceilalți colegi, așa și eu, cel de mâine, s-ar putea să văd lucrurile diferit față de eu, cel de azi. 

Ce este, însă, evident pentru toată lumea este faptul că nici măcar nu ne putem gândi la work-life balance înainte să avem îndeplinite câteva condiții de bază – venitul trebuie să asigure un confort financiar care să depășească limita subzistenței, iar locul de muncă trebuie să întrunească acele criterii care presupun respectarea integrității și siguranței fiecăruia dintre noi, ca angajat și ca individ. Oricât de repede am ajunge de acasă până la birou, oricât de fix ar fi programul de muncă și orice centre de servicii am avea la doi pași distanță, dacă la finalul lunii ne gândim dacă mai avem suficineți bani să plătim întreținerea sau rata, atunci nici măcar nu putem începe să vorbim despre work-life balance.

Nu am cunoscut până acum nici măcar un antreprenor care să nu fi muncit mai mult, să nu se fi stresat mai tare, să nu fi avut infinit mai puțin timp liber atunci când a fost propriul său șef decât atunci când era doar un simplu angajat. 

Prinși într-un miraj al mai binelui, mulți dintre angajații români visează (fără a avea, adesea, și curajul de a acționa în acest sens) să își deschidă propriul business. S-a propagat, cumva prea mult și destul de nedrept, imaginea antreprenorului care reușește din prima, fără sacrificii prea mari, care, rapid, ajunge să câștige bani și este stăpân pe propriul timp. Ceea ce, desigur, ar însemna mai multe ore petrecute cu prietenii, mai multe vacanțe și mai lungi, în locuri mai exotice (pentru că, iată, dintr-o dată, are mai mulți bani), timp mai mult și de calitate petrecut cu familia (pentru că a dispărut tot stresul de la birou). Și exemplele pot continua. Sigur măcar o dată și voi ați căzut în capcana acestui miraj. Eu, cel puțin, n-am scăpat din mrejele ei, recunosc.

Problema mirajelor este însă tocmai această – rămân miraje. Realitatea este, din păcate, mult mai dură și nu am cunoscut până acum nici măcar un antreprenor care să nu fi muncit mai mult, să nu se fi stresat mai tare, să nu fi avut infinit mai puțin timp liber atunci când a fost propriul său șef decât atunci când era doar un simplu angajat. Pentru că nimic nu este mai apăsător decât grija că s-ar putea să eșuezi, că ai de plătit furnizori, taxe și salarii, că ai de respectat obligații contractuale și s-ar putea să nu poți livra la timp. Și așa mai departe. Așa că unii se întorc la dulcele statut de angajat. E poate cel mai mare mit, atunci când vine vorba despre alegeri care au ca obiectiv mare repoziționarea vieții personale în raport cu cea profesională.

O altă problemă pe care o văd tot mai des ține de faptul că, fără să-și facă o autoevaluare completă, rotundă a obiectivelor și nevoilor pe care le au, candidații acceptă un loc de muncă doar în funcție de salariul pe care îl oferă, de prgramul de lucru și, mai nou, în funcția de reputația organizațională. Și abia apoi se gândesc că poate este prea departe de casă și petrec inacceptabil de mult timp în trafic, că și-ar dori o grădiniță sau o școală în imediata apropiere, dar nu le au, că ar fi utilă o sală de sport, dar și aceea lipsește sau că, uneori, ar avea nevoie să poată lucra de acasă, dar politica internă a companiei nu permite acest lucru. Așa că încep să simtă că, undeva, lucrurile nu se echivalează cum trebuie. Și că, deși lucrează 8 ore pe zi și nu stau niciodată peste program, nu este suficient.

La rândul lor, companiile au trăit mult timp într-o inerție a politicilor de employer engagement, iar acum au început să înțeleagă că totul se reduce la personalizare și la flexibilitate. Că dacă angajații tăi sunt preponderent oameni care au depășit pragul de 30 de ani și au copii, poate ar fi util să ai o grădiniță lângă birou. Sau că dacă ești un angajator foarte activ pe zona de entry level și ai în echipă mulți studenți și tineri aflați la început de carieră, poate n-ar fi rău să ai sediul în apropierea unei stații de metrou. Sau că atunci când ești amplasat la marginea orașului și ești destul de inaccesibil pentru mulți dintre angajați, n-ar strica să iei în considerare opțiunea de a le oferi o zi pe săptămână în care să poată lucra de acasă.

Ideea este următoarea – nu există o rețetă unică. Nu există “one-size fits all”. Iar acesta este primul mit pe care al trebui să-l demontăm dacă vrem cu adevărat să atingem work-life balance. Oricât de dur ar părea, mai sunt și altele, la fel de importante – nu există viață fără stres, nu numărul de ore lucrate determină echilibrul și, cum spuneam, nu întotdeauna antreprenoriatul este calea spre o viață mai simplă și mai ușoară, cât ai bate din palme. Odată acceptate aceste adevăruri, începe construirea pe bază de nuanțe și dozaje proprii ale echilibrului, de asumare a unor concesii fără de care nu se poate și de înțelegere că dincolo de teoriile frumoase din cărți realitatea de la un metru distanță de noi este cea care dă direcția. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • fc check icon
    articolul e pentru companii, nu pentru oameni. iar companiile alea sunt și ele tot oameni, nește tanti și nește neni. se numește bătutul șeii ca să priceapă iapa. cred că pe iapă o doare-n ceva. se folosește de principiul forței cât simte că se poate. da, e logic și normal și viitorul așa va fi, dând dreptate. dar schimbarea se va face greu, lent, cu victime multe. deși s-ar putea ... și peste noapte. dar asta e doar acolo unde oamenii merită. alt principiu al realității pe pământ.
    • Like 0
  • Foarte bun articol!
    • Like 0
  • Am socat familia extinsa cand am decis sa ma mut cu chirie sa fiu aproape de job si gradi (ca doar noi avem proprietare personala si ipoteca pe 30 ani). Nu pot sa tin si gradinita si casa langa birou dar pot sa ma gasesc o gradinita accesibil pt birou si m-am mutat langa. Nu avem masina. Pediatrul recomanda cu strictete copilul sa mearga pe jos la scoala - iar orele de dormit iar sunt vitale pt sanatate, asa ca ne trezim cu nici o ora inainte de ora de scoala...suficient pt a manca, lua ghiozdan si tzopai pana la scoala.

    Altfel, program de 8 ore e destul de rar in Bucuresti respectat. Multi isi iau pauza de 1 ora la pranz pt a merge undeva la restaurant, mai e intalnit si de stat pana pleaca seful, iar de sedintele lungi si partial utile suntem toti satui. Mai adaugam ca unii fumeaza si cafele asadar la multi se intinde timpul de lucru.
    • Like 1
  • Bineînțeles că ”viața personală” a unei persoane single nu se poate compara cu a unui cuplu fără copii și mai departe cu a unei familii cu unul sau mai mulți copii. Dacă ar fi să privim în urmă cu 50-60 de ani sau chiar cu mai mult, putem spune că pe părinții și bunicii noștri, merită săi considerăm adevărați eroi. Dar în realitate nici ei nu ar fi de acord să fie considerați așa, pentru că și-au făcut doar datoria de cele mai multe ori cu multă dragoste față copiii lor, de noi. Puțină lume avea mașină de spălat, nu existau Pampers, nu erau așa de multe jucării personalizate, etc. Și mai puțină lume aveau o mașină dar, existau bunicii dragii de ei care ne luau la ei și ne dădeau și ei la rândul lor dragoste, educație dar mai ales hrană naturală cu care ne făceau mari și sănătoși. Din păcate astăzi este totul divers, totul schimbat (după mine) în rău în afară de unele ”cuceriri” tehnologice care ajută mult dar produc și un regres în procesul de educare a copiilor. Niciodată și nimic nu va putea înlocui viața trăită la niște bunici la țară unde fără să-și da seama copii devin mai înțelepți învățând de la bunici și de la modul însuși ce înseamnă să trăiești la marginea civilizației care este ceva altfel de viața trepidantă din orașe.
    • Like 2
  • Figura cu „grădiniță lângă birou” nu e o idee 9; mult blamații comuniști făcuseră așa ceva în multe cazuri - iar grădinițele de azi sînt urmașele lor, chiar dacă fabricile care le păstoreau nu mai există. Mă rog, ei aveau alte motive și decrețeii își amintesc bine de ce.
    • Like 1
    • @ Ionut Catalin Dimache
      fc check icon
      asta cu decrețeii este o batjocură. vă cer public să renunțați să mai folosiți acest termen. este un termen fals, al cărui unic scop a fost discreditarea unor oameni, mulți, puțini. discreditarea unei generații. doi - comunism nu a existat și nici nu se prea întrevede a exista. trei - menționarea poziționării grădinițelor începe bine și se termină jenant. poate că vă definește. sau nu.
      • Like 0
    • @ fc
      fc check icon
      ce zici, „Republica”? un buton de dislike e greu de înfăptuit? fără de vreun apropo. e o necesitate și vreau să cred că nu trecută cu vederea, ”corporatist” (adică dsprețuitor ultrasuveran, trufaș).
      • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult
text: Bogdan Badea / voce: Claudiu Pândaru
sound-bars icon