(Foto: Guliver/Getty Images)
Echilibrul dintre viața personală și cea profesională este noua mantră a angajaților români. A corporatiștilor, în special. Și, fără să poată cineva să îl definească în mod precis, ne imaginăm cu toții că se rezumă la a împărți în mod egal orele în care lucrăm cu orele pe care le petrecem cu familia, cu prietenii sau, pur și simplu, cu noi înșine. Că pentru orice oră lucrată trebuie să avem o oră de relaxare, că orice energie consumată la birou trebuie să fie echivalată de un influx corespondent în afara biroului și că, în general, acest echilibru este rezultatul unei ecuații matematice foarte stricte și fără necunoscute. De cele mai multe ori, nu este așa. 1. Pentru că este, fizic, imposibil. 2. Pentru că tot atâtea tipologii de oameni au nevoie tot atâtea ecuații personalizate ale echilibrului. În care, uneori, compensarea orelor contează. Dar, în atât de multe alte cazuri, echilibrul înseamnă cu totul și cu totul altceva.
Un studiu realizat de eJobs România la finalul anului trecut releva o concluzie care a pus pe gânduri mulți angajatori români: 9 din 10 angajați își caută în mod constant un job. Sau un alt job, mai bine spus. Tot ei sunt cei care ar pleca de la locul de muncă actual dacă ar avea în altă parte perspectiva găsirii echilibrului dintre viața personală și cea profesională. Pentru mulți rămâne doar un concept aspirațional, ceva despre care știu sigur că va repara frustrări, va diminua angoase și va scoate sarea de pe răni adâncite în timp. Dar nu știu exact cum anume să facă asta, nu știu în mâinile cui stă puterea de a contura acest echilibru și nu știu nici ce să ceară că să ajungă în acel punct. La rândul lor, companiile au tendința de a suprasimplifica lucrurile – fie judecă echilibrul prin prisma numărului de ore pe care le petrec angajații la birou, fie oferă, în masă, programe de dezvoltare personală cu adresabilitate generală. La care unii rezonează. Dar care, pentru alții, nu înseamnă nimic.
Două puncte de disclaimer:
1. Work-life balance nu înseamnă 50-50. Să încerci să programezi și să aloci proporțional un număr egal de ore celor două „vieți” este cel puțin nerealist. Viața, în sine, e mult mai fluidă și mai flexibilă de atât. La fel ar trebui să fim și noi.
2. Echilbrul nu este o stare de fapt perenă, rezistentă la schimbare și independentă de factorii externi. Ce vreau să spun? Da, poate că astăzi, ne găsim echilibrul în a lucra 8 ore pe zi și atât, dar mâine poate ne va trebui o grădiniță la nu mai mult de 5 minute distanță de birou, iar peste o lună poate vom avea nevoie de posibilitatea de a lucra remote. Așa cum eu am alte nevoi și dorințe decât ceilalți colegi, așa și eu, cel de mâine, s-ar putea să văd lucrurile diferit față de eu, cel de azi.
Ce este, însă, evident pentru toată lumea este faptul că nici măcar nu ne putem gândi la work-life balance înainte să avem îndeplinite câteva condiții de bază – venitul trebuie să asigure un confort financiar care să depășească limita subzistenței, iar locul de muncă trebuie să întrunească acele criterii care presupun respectarea integrității și siguranței fiecăruia dintre noi, ca angajat și ca individ. Oricât de repede am ajunge de acasă până la birou, oricât de fix ar fi programul de muncă și orice centre de servicii am avea la doi pași distanță, dacă la finalul lunii ne gândim dacă mai avem suficineți bani să plătim întreținerea sau rata, atunci nici măcar nu putem începe să vorbim despre work-life balance.
Nu am cunoscut până acum nici măcar un antreprenor care să nu fi muncit mai mult, să nu se fi stresat mai tare, să nu fi avut infinit mai puțin timp liber atunci când a fost propriul său șef decât atunci când era doar un simplu angajat.
Prinși într-un miraj al mai binelui, mulți dintre angajații români visează (fără a avea, adesea, și curajul de a acționa în acest sens) să își deschidă propriul business. S-a propagat, cumva prea mult și destul de nedrept, imaginea antreprenorului care reușește din prima, fără sacrificii prea mari, care, rapid, ajunge să câștige bani și este stăpân pe propriul timp. Ceea ce, desigur, ar însemna mai multe ore petrecute cu prietenii, mai multe vacanțe și mai lungi, în locuri mai exotice (pentru că, iată, dintr-o dată, are mai mulți bani), timp mai mult și de calitate petrecut cu familia (pentru că a dispărut tot stresul de la birou). Și exemplele pot continua. Sigur măcar o dată și voi ați căzut în capcana acestui miraj. Eu, cel puțin, n-am scăpat din mrejele ei, recunosc.
Problema mirajelor este însă tocmai această – rămân miraje. Realitatea este, din păcate, mult mai dură și nu am cunoscut până acum nici măcar un antreprenor care să nu fi muncit mai mult, să nu se fi stresat mai tare, să nu fi avut infinit mai puțin timp liber atunci când a fost propriul său șef decât atunci când era doar un simplu angajat. Pentru că nimic nu este mai apăsător decât grija că s-ar putea să eșuezi, că ai de plătit furnizori, taxe și salarii, că ai de respectat obligații contractuale și s-ar putea să nu poți livra la timp. Și așa mai departe. Așa că unii se întorc la dulcele statut de angajat. E poate cel mai mare mit, atunci când vine vorba despre alegeri care au ca obiectiv mare repoziționarea vieții personale în raport cu cea profesională.
O altă problemă pe care o văd tot mai des ține de faptul că, fără să-și facă o autoevaluare completă, rotundă a obiectivelor și nevoilor pe care le au, candidații acceptă un loc de muncă doar în funcție de salariul pe care îl oferă, de prgramul de lucru și, mai nou, în funcția de reputația organizațională. Și abia apoi se gândesc că poate este prea departe de casă și petrec inacceptabil de mult timp în trafic, că și-ar dori o grădiniță sau o școală în imediata apropiere, dar nu le au, că ar fi utilă o sală de sport, dar și aceea lipsește sau că, uneori, ar avea nevoie să poată lucra de acasă, dar politica internă a companiei nu permite acest lucru. Așa că încep să simtă că, undeva, lucrurile nu se echivalează cum trebuie. Și că, deși lucrează 8 ore pe zi și nu stau niciodată peste program, nu este suficient.
La rândul lor, companiile au trăit mult timp într-o inerție a politicilor de employer engagement, iar acum au început să înțeleagă că totul se reduce la personalizare și la flexibilitate. Că dacă angajații tăi sunt preponderent oameni care au depășit pragul de 30 de ani și au copii, poate ar fi util să ai o grădiniță lângă birou. Sau că dacă ești un angajator foarte activ pe zona de entry level și ai în echipă mulți studenți și tineri aflați la început de carieră, poate n-ar fi rău să ai sediul în apropierea unei stații de metrou. Sau că atunci când ești amplasat la marginea orașului și ești destul de inaccesibil pentru mulți dintre angajați, n-ar strica să iei în considerare opțiunea de a le oferi o zi pe săptămână în care să poată lucra de acasă.
Ideea este următoarea – nu există o rețetă unică. Nu există “one-size fits all”. Iar acesta este primul mit pe care al trebui să-l demontăm dacă vrem cu adevărat să atingem work-life balance. Oricât de dur ar părea, mai sunt și altele, la fel de importante – nu există viață fără stres, nu numărul de ore lucrate determină echilibrul și, cum spuneam, nu întotdeauna antreprenoriatul este calea spre o viață mai simplă și mai ușoară, cât ai bate din palme. Odată acceptate aceste adevăruri, începe construirea pe bază de nuanțe și dozaje proprii ale echilibrului, de asumare a unor concesii fără de care nu se poate și de înțelegere că dincolo de teoriile frumoase din cărți realitatea de la un metru distanță de noi este cea care dă direcția.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Altfel, program de 8 ore e destul de rar in Bucuresti respectat. Multi isi iau pauza de 1 ora la pranz pt a merge undeva la restaurant, mai e intalnit si de stat pana pleaca seful, iar de sedintele lungi si partial utile suntem toti satui. Mai adaugam ca unii fumeaza si cafele asadar la multi se intinde timpul de lucru.