După ce am fost tamponat din spate în trafic, m-am trezit înconjurat de rudele violente ale șoferului. Așa a început cursa mea pentru viață pe străzile din București

Viața bate filmul. Clișeu, nu-i așa? Folosim limbajul ăsta de lemn zilnic. Avem vorbe de duh pentru orice întâmplare sau activitate a vieților noastre. Le-am auzit de atâtea ori că aproape și-au pierdut însemnătatea. Însă în spatele lor stau sute, mii de ani de experiențe personale sau colective, acordându-le astfel valoare și înțelepciune. Personal nu-s mare fan al acestui mod de exprimare. Încerc să găsesc alte cuvinte de scos pe gură și alte semnificații ale acestor cutume lingvistice.

Evenimentul pe care l-am trăit săptămâna trecută și pe care sper să reușesc să vi-l povestesc cu o relativă coerență are implicații considerabile la toate nivelurile. Personal, pshihologic, social, comunitar, umanist, ultimul în enumerarea mea, dar probabil primul ca importanță. Cu toate astea, șablonul “Viața bate filmul”, filmul de acțiune mai exact, îmi descrie perfect o seară de joi care în loc să fie una banală cu un ușor iz de weekend, m-a transformat în actor principal, fără să am mari veleități artistice, într-un scenariu pe care până la acel moment îl consideram exagerat de imaginația scriitorilor sau regizorilor de film. Crime drama, rol principal, naivul de serviciu, eu. Naivitate care bate spre prostie, spun justificat prietenii mei.

Undeva în jurul orei 21.00, pe o șosea din București cu două benzi de circulație pe sens. În mașină cu nevasta și fiică-mea, ne întorceam de la câteva cumpărături. 

Rareori din păcate, pe drumuri scurte prin oraș, fiică-mea poartă centura de siguranță. Stă în scaunul pentru copii, însă avem probleme s-o convingem cât de importantă e centura. Joi seara am reușit. Providență. Nu cred să fi avut mai mult de 40 – 45 km/h, dată fiind plecarea de la semafor, pe banda 1 de circulație, cu nici 5 secunde în urmă. Simțim din spate o izbitură puternică care ne proiectează vreo 10 metri (aveam să descopăr după) în față. N-am auzit vreo frână în momentele dinaintea impactului. Doar izbitura cauzată de coliziune. Ne dezmeticim, mă asigur că fetele sunt tefere. Fii-mea plângea și tremura teribil legată în centura salvatoare. Nevasta, pe locul din dreapta, șocată serios părea că nu înțelesese ce s-a întâmplat. Iau copilul în brațe, convingând-o cu greu să se miște, și-l scot din mașină. O așez pe treptele clădirii din apropiere. O las sub atenta supraveghere a nevestei.

Îmi îndrept atenția către cel care ne tamponase. Un automobil vechi, aveți o singură încercare să ghiciți marca lui, mașina uniformă a omului modern care contribuie din greu la declinul societății actuale. Un el și o ea, ambii etnici romi, nu păreau să aibă mai mult de 25 de ani. Destul de speriați și ei. I-am întrebat dacă sunt răniți. Mi-au spus că nu. Evaluând daunele mașinii lor, mă așteptam la ceva fracturi, cel puțin. Tot botul se fărâmițase și bucăți de plastic zăceau împrăștiate pe asfalt între cele două mașini. Radiatorul era acum cel mai din față punct al mașinii. Eu aveam bara spate ușor deplasată și crăpată pe alocuri. Nicio bucată lipsă.

Îl întreb pe șofer ce s-a întâmplat, cum de a intrat în noi. Îmi spune că n-a fost atent. Pur și simplu. M-am gândit că, de ce nu?, se poate întâmpla, mai ales unui șofer fără prea multă experiență, și accept explicația lui. Este primul eveniment rutier în care sunt implicat în cei aproape 20 de ani de când conduc, însă știu de procedura constatării amiabile, așa că îi propun să completăm una și să ne vedem de treburile fiecăruia pentru că oricum e târziu, iar noi aveam o fetiță de 6 ani jumate de liniștit și pus la somn pentru o zi de vineri de școală. 

Înțelegând probabil că demersul implică reparația mașinii mele folosind RCA-ul lui îmi spune că îl sună pe unchiul lui să vină la locul accidentului și să se sfătuiască cu el. Nu părea nimic în neregulă în acțiunea lui. Mă întorc la fete și le conving să meargă acasă. Ne aflam la câteva minute de mers pe jos de locuința noastră și constatarea amiabilă sau mersul la poliție, cele două soluții pentru rezolvarea situației, aveau să dureze oricum foarte mult. N-avea niciun rost să fie de față.

Nu trec 5 minute, timp în care încerc să-mi găsesc telefonul proiectat de tamponare undeva prin habitaclul mașinii, cu gândul să fac câteva fotografii. În timp ce căutam între scaune printre scaune aud pe cineva strigându-mă. Era “unchiul”. Un zdrahon în jur de 40 de ani îmbrăcat în salopetă cu gluga trasă pe cap. Lângă el, alte căteva persoane, vreo 10 zic eu, toate rude de sânge cu șoferul mașinii. Gălăgioși și agresivi verbal. Unchiu’, după ce face câteva fotografii din toate unghiurile ambelor mașini, se apropie de mine, schimbă complet abordarea evenimentului și-mi explică pe un ton cât se poate de neprietenos că de fapt cel care primește lovitura din spate este vinovat pentru accident. Că nepotu’ n-a greșit cu nimic, că eu i-am tăiat calea și că ar fi bine să scot imediat RCA-ul să i-l predau. Sau să le plătesc atunci pe loc reparația mașinii lor. N-am întrebat suma la care evaluase unchiu’ stricăciunile. Spunea că lucrează la un service auto și că știe el cum merg lucrurile astea. Îl caut cu privirea intimidat pe nepotu’ șofer în speranța că voi primi confirmarea lui. Însă ia-l de unde nu-i. A dispărut probabil, la recomandarea unchiului experimentat în ale perfidiei, într-una dintre cele 3 mașini cu care a sosit întreaga procesiune războinică. 

Pricep dimensiunea dezastrului în care mă aflam sau cel puțin așa am crezut la momentul respectiv, zic oops!, nu-i a bună!, și îl anunț pe unchiu’ că o să merg la sediul poliției accidente ușoare.

Mă urc în mașină, îmi fac loc cu greu printre noii mei prieteni și reușesc să întorc. Opresc după ce am trecut de intersecția de la al cărei semafor tocmai plecasem înainte de accident și reușesc să-mi găsesc telefonul undeva sub bancheta din dreapta. Dându-mi seama că de fapt nu știu unde este sediul poliției accidente ușoare și că voi avea nevoie de hartă. Era fix în celălalt colț al orașului față de unde mă aflam eu. Sediul poliției unui sector situat într-un alt sector. Unul, cel mai îndepărtat. Am încetat de mult să-mi mai pun astfel de întrebări. Însă acum mi-ar fi fost de folos să fie foarte aproape, așa că revin la nedumerirea mea: De ce un alt sector? De ce nu în sediul secției de poliție arondată zonei respective? De ce la capătul lumii?

Pun pe harta mașinii adresa și pornesc. La un moment dat, după câteva minute și câțiva kilometri, apare în stânga mea mașina care mă lovise mai devreme, surpinzător mai funcționa, accelerează și se așează în fața mea mergând foarte încet. În stânga, pe banda 2, o altă mașină, aceeași marcă cu precedenta, cu volan pe partea dreaptă se apropia periculos de mult de mine. Am observat poziția volanului pentru că șoferul, pe care l-am recunoscut de la locul accidentului, părea că e în mașină cu mine, așa era de aproape. Mașina din fața mea frânează obligându-mă să opresc. În câteva clipe am fost înconjurat de armata de rude a nepotului “nevinovat” de accident. Unchiu’ ia prim-planul din nou și reînnoiește zbierând solicitarea de a le plăti atunci pe loc reparația mașinii, că ei la poliție nu merg că vor “ieși” vinovați. Ei nefiind, de fapt. Reguli stabilite de unchi în cartea lui despre regulile necinstite de circulație. Le spun prin geamul închis și ușa blocată că poliția trebuie să decidă rezoluția cazului. Nemulțumiți de răspunsul meu nesocotit, au început să-mi lovească mașina cu pumnii și picioarele făcând referiri dese la sorgintea mea și virilitatea lor. Unul dintre ei se urcă în mașina aflată în fața mea, ia ceva distanță de mine, pune în marșarier și intră cât poate de tare în mașina mea oprită, tamponându-mă în față. Unchiu’ plin de entuziasm exclamă: Ce faci băh, ai intrat în noi!!!

Spuneam de aprecierea mea inițială asupra dimensiunii dezastrului. Complet greșită. Abia cum am înțeles unde sunt, că toată tărășenia e reală și că viața mi-e amenințată fără urme de îndoială. Am apelat serviciul de urgențe, speriat cum n-am mai fost vreodată în viața mea și am povestit printre înjurături și bușituri în uși ce mi se întâmplă. Aveam să aflu mai târziu la sediul poliției că în afară de telefonul meu la 112, au mai fost înregistrate alte două apeluri raportând același eveniment. Probabil oameni aflați în parcarea din apropiere au văzut momentul și au încercat să mă ajute. Surpinzător geamul ușii din stânga a rezistat cu brio atacului repetat și nu s-a spart, salvându-mi probabil viața. În câteva minute, nu-mi dau seama câte au fost, relativitatea transformând acele momente într-o eternitate, s-au auzit sirenele autospecialelor de poliție. Holbându-se pe geamul meu, agresorii au văzut pe display numărul la care vorbeam și asociindu-l cu sirenele si-au dat seamă că li se adresează. “Ăsta sună la poliție, băh!” Păreau cumva surprinși. Nu înteleg nici acum de ce așteptau la o altă reacție din partea mea. Și care ar fi fost aia oare?! Și împiedicându-se unul de altul s-au urcat în mașini și au pornit în viteză în direcția opusă de unde se vedeau deja cele două autospeciale.

Am ieșit din mașină semnalizând polițiștilor să oprească. Două Dacia Logan, patru polițiști, un Mercedes Sprinter și vreo 10 jandarmi echipați de luptă s-au răsfirat în jurul meu în cea mai mare viteză. Le-am explicat distrus emoțional, cu sufletul la gură, ce tocmai se întâmplase, bâlbâindu-mă și tremurând necontrolat. Nemaiavând ce să prindă, banda de ticăloși având probabil un avans considerabil, s-au concentrat să mă liniștească ca să poată înțelege ce vreau să le spun. Le-am dat detalii, semnalmente, marcă de mașini, numere de înmatriculare. După câteva verificări cu cei din “centrală”, au găsit datele de identificare ale mașinilor și proprietarilor. Două doamne trecute bine de prima tinerețe. Probabil alte rude ale agresorilor. Au spus că vor face verificări suplimentare, mi-au recomandat să merg mai departe către poliția accidente ușoare să declar accidentul inițial, să decid acolo ce vreau să comunic despre asaltul de mai devreme, au scris un proces verbal și au plecat la treburile lor, lăsându-le pe ale mele neterminate. M-am lămurit între timp și de ce mi-au lovit mașina a doua oară. Să pară că eu am intrat în ei din spate și să devin eu vinovat de un al doilea accident. Mi se pare absurd că un polițist cu experiența miilor de cocniri dintr-un oraș mare, ar crede așa ceva. Două accidente, între aceiași participanți la trafic, la nici jumătate de oră diferență unul de altul. Și că mă vor speria suficient, nu voi merge la poliție și le voi da bani. S-au înșelat.

Am mai fumat câteva țigări pe lângă cele 300 de până atunci și mi-am sunat reticent nevasta povestindu-i coșmarul meu, dar atenuând cât am putut de mult gravitatea faptelor și efectele lor. Deja sunase de mai multe ori îngrijorată. Trebuia să-i spun ceva. M-am încurajat s-o iau din loc convins fiind că e finalul grozăviei. Am pornit pentru a treia oară spre poliția accidente ușoare. Părea cel mai îndepărtat punct de pe planetă. Și acum, când vă fac părtași la visul meu urât, mi se pare la fel. Intangibil. De data asta ajung. Nu știu cum. N-o să știu probabil niciodată. Nu-mi amintesc niciun moment din ceea ce credeam eu că va fi finalul satisfăcător al halucinantei aventuri.

Am găsit într-un final locul în care îmi doream cu atâta ardoare să fiu. Am oprit mașina pe primul loc de parcare din fața clădirii din motive de relativă siguranță. Aveam un feeling neplăcut. Aveam să am dreptate. Am urcat la etajul 2 al unei clădiri pe jumătate dezafectată. Dezolant, ca să fie în ton cu starea de spirit a celor care îi trec pragul. Ora 11 noaptea deja, puhoi de lume. Unii scriau la declarații pe genunchi, alții așteptau în picioare cu fețe cătrănite și afectați vizibil de oboseală. Mi-am spus că n-o să mai ies vreodată de-acolo. Trec cred vreo 20 de minute, un domn polițist mă invită înăuntru. Pe măsură ce povesteam încă destul de zdruncinat uluitoarea întâmplare, mai mulți polițiști se adunau curioși în jurul biroului. Ridicau din sprâncene și comentau între ei neinteligibil. Păreau impresionați de suferința mea. Drept rezultat m-au invitat direct afară, acolo unde încă mai așteptau câțiva rătăciți, cu două formulare în mână să descriu cu “cuvintele mele” cele întâmplate. Am nimerit un scaun gol, însă în loc de masă mi-a fost alocat un coș de gunoi. Mi-am stăpânit cu greu tremuratul mâinilor și m-am pus pe compus. În focul creației, când corpul meu deja se obișnuise cu poziția nefirească aplecată peste un tomberon, cu un ochi aruncat pe fereastră văd cum în curtea instituției intră două mașini printre care și cea cu accidentul inițial și incidentul ulterior. Ambele îmi blochează mașina din două părți. Din ele se coboară toată familia nepotului șofer. Cu unchiu’ pe post de lider de formație dau năvală în clădire. Îi auzeam de la etajul doi cum înjurau. Îi aud și domnii polițiști, ies din cuibul lor, se prind că eu sunt cel vizat de furia gloatei și mă strecoară înăuntru. 

Răsuflu ușurat și întreb confuz ce dracului trebuie să fac să se termine odată porcăria asta în care intrasem. Mă liniștesc oamenii asigurându-mă că sunt în siguranță acolo printre uniforme. Termin compunerile scrise exact așa cum s-au întâmplat evenimentele și predau documentele. Între timp gardienii mei, o întreagă secție de poliție la dispoziția mea (ar fi amuzant dacă n-ar fi fost dramatic), îi alungă pe invadatori din clădire și din curte. A urmat o serie de intrări – ieșiri, pe ture, cu intenția de a evita o întâlnire față în față cu unchiu’, nepotu’, soția nepotului care bocea necontrolat și spunea ceva de hrana copilului și asigurări RCA, și aparent cel care a dat cu spatele direct în mine. Doar ei au rămas la investigațiile polițiștilor rutieriști. Erau apatici acum, iar cheful de revoltă părea că îi părăsise între timp. Sper ca noul comportament să fi avut de-a face cu avertismentele repetate ale polițiștilor care pe parcursul desfășurării episoadelor făcuseră front comun cu mine. Le-au prezentat explicit consecințele acțiunilor lor din acea seară, le-au amintit de cele 4 apeluri la numărul de urgență, toate avându-i ca subiect și că următoarea destinație pentru ei nu va fi una foarte plăcută.

Concluzia accidentului inițial a fost indiscutabilă, confirmată în cele din urmă și de nepotu’ șofer cu un neajutorat „Da, Șefu”. Nepăstrarea distanței regulamentare soldată cu accident. Reparație pe RCA-ul vinovatului. Acum rămânea să decid ce vreau să fac legat de agresiune. Domnul polițist, în privirea căruia citeam acum o milă protectoare, a fost foarte clar: ori aleg să închid acolo și atunci delirul și să spun că lovirea cu spatele a mașinii mele a fost neintenționată, ori îmi mențin declarația inițială și subiectul merge mai departe la direcția judiciară pentru distrugere și amenințare. Caz în care vor urma înființări frecvente la poliție/tribunal, avocați, nervi, timp prețios în care nimeni nu poate garanta pentru siguranța mea sau a familiei mele. Am motive serioase să cred că cei trei implicați direct, așezându-se pe același scaun pe care am stat și eu în perindările repetate înăuntru – afară, au văzut actele mele împrăștiate pe birou și implicit informațiile personale. Am sunat acasă și mi-am întrebat soția, așa cum face orice bărbat responsabil, ce să facem. În realitate, aveam nevoie doar de o confirmare din partea jumătății mele mai înțelepte, că este cea mai bună decizie să-mi închei suferința atunci pe loc, în clipa aia. Am adăugat un ezitant “ne” în fața intenției nemernicului și mi-am primit ordinele de intrare în reparație pentru mașină. M-au îndemnat să merg acasă și să încerc să mă odihnesc. Că îi va reține pe răufăcători un sfert de oră să pot pleca în siguranță. Pe drumul lung spre casă simțeam greutatea unei planete pe umeri, probabil efectul adrenalinei părăsindu-mi corpul. Orașul, pe care îl iubesc noaptea, era atunci, undeva în jurul orei 2 dimineața, dezagreabil, mohorât și gol. Gol precum mintea mea, mohorât precum sufletul meu și dezagreabil precum noii mei prieteni.

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă fetele ar fi rămas cu mine. Dacă aș fi reușit să-i evit la momentul în care m-au blocat în trafic obligându-mă să mă opresc, m-ar fi hărțuit până la sediul poliției? Dacă geamul mașinii s-ar fi spart în timpul agresiunii? Mă întreb dacă e ceva ce aș fi putut face să evit tot circul penibil în care am fost atras având singura vină de a mă afla pe aceeași traiectorie cu acel tânăr. Mă întreb ce e în neregulă cu oamenii. Dacă a fost real sau doar produsul unei minți care a citit prea multe povești. Când o să se vindece trauma pe care am trăit-o? Dacă vreodată.

Nu reușesc să înțeleg cum acum, la 40 de ani și un pic, cu o viață destul de complexă în spate, pot să fiu atât de naiv. Credul precum fiică-mea de 6 ani și jumătate. Să-mi imaginez, pentru că nu este decât fructul plăsmuirilor mele, că oamenii sunt încă buni, că binele învinge la finalul aventurii. Să cred că există un leac pentru o însănătoșire colectivă a societății. Nu există. Nu poți elimina cu reguli, cu norme civilizate elemente de genul personajelor noului meu coșmar. Noului meu motiv de nesomn multe nopți de-aici înainte, ca și cum aș fi mai avut nevoie de încă unul.

Știu însă că nu toți am ajuns în acest stadiu de decadență morală și socială. Îmi e din ce în ce mai clar că există, chiar dacă nu e normal deloc, două lumi. Una relativ cizelată, cu ceva logică, respect, bun simț și un strop de integritate, acolo unde operăm majoritatea dintre noi cei care mai avem o fărâmă de umanitate în noi. Una în care planeta încă ne suportă.

Cealaltă este tărâmul nimănui, un pustiu dezolant, moral, social, uman. Un Mordor plin de orci, goblini, cocalari și pițipoance. Cu un număr îngrijorător de mare de reprezentanți. Unii dintre ei mediațizați la nivel național, promovați drept modele de succes cu o nonșalanță egală cu sminteala și cu o condamnare la o moarte lentă a tot ce e bun și frumos pe pământ.

Iar atunci când cele două lumi se întâlnesc accidental, așa cum s-a întâmplat pentru mine joi seara, rezultă o poveste de groază, un monstru hâd cu ochi roșii holbați și colți rânjiți și plini de sânge. Literal sau figurativ. Mi-e tot una. Un monstru teribil pentru care suntem cu toții câte puțin vinovați.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp