După ce „a vorbit gura fără mine” și o colegă mi-a sugerat discret că nu am făcut bine, prima mea reacție a fost să caut argumente care să o învinovăţească. Despre proiecţii, ca mecanism de apărare a eului

Foto: Profimedia Images

Am vorbit anul trecut, la modul general, despre mecanismele de coping și mecanismele de apărare a eului. Dacă primele sunt (sau au fost la un moment dat) sub control conştient şi pot fi deprinse prin exerciţiu, ultimele îşi au sursa în inconştient şi sunt mai greu de decelat şi contracarat, de aceea am decis că poate fi util să le detaliez pe unele din cele mai importante.

De obicei îmi încep articolele cu aspecte teoretice, însă de data aceasta o să încep cu un exemplu personal.

Acum cȃteva zile, într-un context în care mă aflam împreună cu colegii mei, am făcut o intervenție publică pe care ar fi fost mai bine să nu o fac: ceea ce s-ar numi în limbaj curent „a vorbit gura fără mine” (iar în limbaj psihologic acţiune bazată pe impuls şi insuficient judecată anterior).

După ce s-a încheiat situaţia publică, una din colege mi-a sugerat, relativ discret, că nu am făcut bine ce am făcut. Ei bine, care a fost prima mea reacţie? Cam cea pe care o are toată lumea, respectiv să nu mă simt foarte bine, şi deci să caut argumente pentru a-mi susţine părerea bună despre mine.

Colega mea a apreciat (corect), că discuţia putea fi continuată între patru ochi a doua zi; da, dar creierul meu nu se simţea bine, aşa că a apelat la un mecanism de apărare frecvent utilizat: proiecţia.

Ce înseamnă proiecţie? Ei bine, psihicul se apără de suferinţă (în cazul de faţă de suferinţa acceptării că am făcut ceva greşit), atribuind altora atributele, intenţiile sau valenţele negative personale. Cu alte cuvinte în mintea mea au început să ruleze, imediat, argumente care să o învinovăţească pe colega mea de o judecată greşită, superficialitate, nepăsare şi aşa mai departe.

Ba chiar am căutat la alţi colegi această întărire a judecăţii mele, ceea ce m-a făcut să mă simt mai bine pȃnă a doua zi.

Cȃt de mulţi din cei care citesc asta îşi dau seama că au făcut la rȃndul lor acelaşi lucru, şi destul de frecvent? Probabil mulţi, pentru că proiecţia este un mecanism de apărare destul de des utilizat.

Ce ar fi urmat dacă lăsam lucrurile aşa? Prima posibilitate ar fi fost să mă distanţez de colega în cauză, asta dacă ea s-ar fi menţinut „pe poziţie” fără explicaţii.

Dar se putea şi mai rău, respectiv să transform proiecţia într-un mecanism şi mai puţin sănătos, respectiv identificarea proiectivă. În identificarea proiectivă nu doar că se atribuie elemente neplăcute ale unei persoane către o alta, dar persoana din exterior este şi cumva manipulată, forţată să îşi asume proiecţia, şi să se comporte conform acesteia, asumȃndu-şi o vinovăţie inexistentă.

Ca să continui exemplul de mai sus, aş fi putut căuta (inconştient) moduri de a-i dovedi colegei în cauză că este superficială şi dezinteresată, pȃnă cȃnd aş fi convins-o.

Ei bine, cȃnd vorbim de identificarea proiectivă, sunt două aspecte. Primul se referă la acţiunile manipulatoare ale celui care proiectează – acestea provin din tendinţa psihicului uman de a-şi păstra părerea bună despre sine, chiar cu preţul distorsionării profunde a realităţii (respectiv acuzarea celorlalţi pentru greşelile sau lipsurile proprii). A doua parte se referă la acceptarea acuzelor manipulatoare de către celălalt: asta depinde în mare măsură de cȃt de sănătos psihologic este celălalt şi de cȃt de bine are imaginea de sine conturată, deci nu este obligatoriu că se va întȃmpla; persoana asupra căreia se proiectează în identificarea proiectivă poate să nu răspundă acestui „joc psihic”, ci fie să se distanţeze, fie să clarifice situaţia. Din păcate însă, mai ales cȃnd cel care realizează identificare proiectivă este apropiat emoţional, se poate întȃmpla ca receptorul să nu sesizeze fenomenul şi chiar să internalizeze aspectele negative din identificarea proiectivă.

Cum s-a încheiat incidentul cu care am început această discuţie? Cu o dovadă de extrem de multă maturitate psihologică din partea colegei mele, care mi-a explicat, privat, unde am greşit, pe un ton extrem de moderat şi neagresiv. Nu doar că nu şi-a asumat proiecţia mea, dar nici nu a discutat despre mine şi ea ca persoane, ci despre situaţie şi despre nuanţele de interpretare. Acest mod de a discuta a avut efectul dorit, în sensul că în mintea mea vinovăţia a fost în mare măsură înlocuită de focalizarea pe înţelegerea contextului şi a tuturor aspectelor situaţiei. Tot m-am simţit vinovată, pentru că da, era greşeala mea, dar mai degrabă am fost direcţionată spre cum ar trebui să îmi corectez comportamentele viitoare decȃt pe vinovăţie.

De ce am povestit această stiuaţie? Mai întȃi pentru a ilustra două mecanisme de apărare, apoi pentru a prezenta şi o reacţie matură (pentru care îi mulţumesc colegei mele).

Ce e de înţeles de aici?

Mai întȃi că astfel de situaţii se întȃmplă tuturor; uneori cu consecinţe destul de grave şi persistente. În al doilea rȃnd, faptul că aceste mecanisme există nu înseamnă că avem a ne face un obicei din a le încuraja. Soluţia în cazuri din acestea are două aspecte. La nivel interior avem mai întȃi de identificat mecanismul, apoi de acceptat că se poate întȃmpla să greşim şi că asta nu înseamnă neapărat un blam de durată şi profund, ci mai degrabă avem să încercăm să învăţăm din asta şi să nu mai repetăm greşelile asumate. La nivel interpersonal, clarificarea situaţiilor, discuţia deschisă orientată pe problemă şi nu pe persoane face lucrurile să iasă din domeniul emoţiilor negative şi să rămȃnă în domeniul analizei logice.

În plus, o persoană care este receptorul identificării proiective a cuiva ar fi bine să nu îşi însușească fără rezerve ceea ce primeşte prin proiecţie. Să caute dovezi obiective, să ceară argumentarea şi, în final, dacă nu e vorba de un defect individual, ci de o proiecţie, să o respingă.

Da, atȃt proiecţia cȃt şi identificarea proiectivă sunt mecanisme de apărare a eului inconștiente, pe care toţi le avem; foarte mult depinde de cȃt de mult ne bazăm emoţiile, gȃndirea şi comportamentele exclusiv pe acestea sau încercăm să le înlocuim cu mecanisme de coping adecvate, cum ar fi copingul activ (respectiv acţiuni de îndreptare a situaţiei dacă poate fi remediată sau decizii de a nu repeta greşeala – dacă lucrurile nu pot fi reparate) sau de coping emoţional sănătos, pentru a-şi asuma şi suporta psihic vinovăţia, ca parte a failibilității umane.

articol apărut și pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp