„Dacă fiica vecinului s-a făcut medic, sigur la fel va trebui să facă şi a mea, doar nu o să rămȃn eu, părinte, mai prejos.” Despre notă sau proces de învățare

Foto: Tom Merton / Caia Image / Profimedia

De multe ori cȃnd ne referim la ceva ce a mers foarte bine tindem să spunem că „a fost de nota 10”. Asta înseamnă că, în mintea majorităţii oamenilor, nota 10 este modul de a califica excelenţă. Drept care, în şcoală, ne străduim să luăm nota 10, iar atunci cȃnd devenim părinţi sau educatori tot la nota 10 ne gȃndim pentru copiii aflaţi în responsabilitatea noastră.

Pe de altă parte, în legătură cu nota 10 ar fi de făcut cȃteva precizări importante.

Prima ar fi că nota reprezintă o calificare a modului în care a fost realizată învăţarea, respectiv a măsurii în care au fost achiziţionate cunoştinţe, abilităţi şi competenţe. Liniuţele din clasa întȃi care au reuşit să fie paralele arată că elevul şi-a exersat motricitatea fină a mȃini. O problemă de matematică sau fizică rezolvată corect arată că elevul de gimnaziu sau liceu a dobândit abilităţi de gȃndire abstractă, în timp ce un proiect realizat bine pentru un student arată că acesta ştie să integreze cunoştinţe din domenii variate (de la gramatica din şcoală, pȃnă la materiile de profil, înalt specializate) şi să le ordoneze conform unei viziuni integratoare, care să poată fi ulterior folosită în rezolvarea situaţiilor concrete de la un job.

A doua precizare este că – oricȃt de mult s-ar strădui şcoala să păstreze cȃt mai multă obiectivitate – sistemul de notare nu poate să ajungă niciodată ultraprecis; diferenţa dintre 9 şi 10 e de multe ori la nivel de nuanţe sau de lucruri care se doresc accentuate de profesor; uneori lucrările care dovedesc creativitate, de exemplu, sunt mai bine punctate decȃt cele care excelează prin acuratețea redării.

A treia precizare necesară este că dacă lucrurile stau destul de simplu în primii ani de şcoală, respectiv ceea ce este de făcut încape foarte bine într-un număr de ore de muncă adecvat vȃrstei elevului, pe măsură ce se avansează spre anii terminali de liceu sau cei de facultate, master sau doctorat, excelenţa generalizată începe să devină un obiectiv din ce în ce mai iluzoriu; practic oamenii încep să se specializeze, să îşi aleagă direcţii preferate pentru dezvoltare, în timp ce pentru celelalte rămȃn mai degrabă la bine sau chiar doar acceptabil.

Cu aceste lucruri în minte, să încercăm să privim mai atent la elevul sau studentul „de 10”.

Cum a ajuns acesta să fie „de 10”? Şi mai ales, ce înseamnă 10 pentru el?

În unele cazuri fericite, dar puţine la număr, elevul de 10 este unul care a înţeles că învăţarea este o cheie pentru viitor şi o face cu plăcere şi interes. Acest elev va reuşi poate să rămȃnă de 10 pȃnă la sfȃrşitul liceului; dar de cele mai multe ori va decide mai degrabă să facă performanţă într-un domeniu, în care va participa la concursuri, va studia suplimentar, restul materiilor rămânând pe un loc secund: neneglijate complet, dar nici „de 10”. Se va orienta spre o facultate unde să se simtă „la locul potrivit” şi acolo va fi deseori participant la cercuri ştiinţifice sau va lucra în laborator sau la vreo cercetare pe o zonă de interes. Rareori va deveni şef de promoţie, dar va rămȃne în primii 20% – pentru că deja are mintea disciplinată şi este obişnuit să fie consecvent.

Cum e cu restul elevilor „de 10”? Din păcate majoritatea sunt rezultatul nevoii părinţilor de a străluci prin copiii lor. Pentru aceşti părinţi satisfacţia majoră a vieţii pare să fie aceea de a se putea lăuda tuturor cu notele copilului. Pentru astfel de părinţi nimic nu poate sta în calea dorinţei lor de a avea un copil „de 10”. Şi astfel începe un calvar al micului elev, calvar care îl va urmări toată viaţa.

Calvarul începe din momentul în care apar primele teme. Nu ies bine liniuţele paralele? Nici că ne pasă de a-l învăta pe copil cum să ţină creionul în mȃnă sau a-i explica de ce ar trebui să persiste în a le face. Ori vine mama şi face tema, „ca să nu ne facem de ruşine la şcoală” , ori, de cele mai multe ori, copilul este admonestat şi foaia se rupe, forțând copilul să refacă acelaşi lucru de multe ori, pȃnă ies perfect.

În primul caz copilul nu învaţă nimic în privinţa scopului real; află însă că mereu va fi cineva care să-i sară în ajutor, deci capătă convingerea că nota 10 e importantă, indiferent cȃt de necinstit a fost obținută. Ulterior aceşti copii vor fi cei care vor încerca să obţină avantaje în faţa colegilor, prin mijloace „paralele” – şi uite aşa ajung să am studenţi care nu întreabă nimic în timpul orelor de curs sau laborator, dar mă caută în pauze pentru a primi explicaţii suplimentare despre teme. De obicei răspunsul meu este: „dacă ai o neclaritate, întreabă la ore, ca să aibă şi colegii tăi răspunsul”, iar dacă vin să-mi spună că nu ştiu să rezolve o temă, vreau mai întȃi să aflu ce au încercat şi nu a funcţionat sau exact la ce punct s-au împotmolit. Nu că aş refuza consultațiile, dar cele două întrebări sunt extrem de eficiente pentru a vedea dacă studentul chiar are nevoie de o explicaţie suplimentară sau doar încearcă să capete un avantaj incorect în raport cu colegii lui. Tot la ipotetice avantaje suplimentare intră şi întrebările fără sens, pentru că în mintea unor astfel de tineri „a se face remarcați” nu înseamnă un efort de gȃndire, ci unul de expunere. Ca adulţi îi veţi remarca imediat, pentru că în orice conversaţie vor începe prin a specifica „pe cine cunosc ei” în loc de a se prezenta pe sine, iar la job vor fi mereu cei care încearcă în primul rând „să se pună bine cu şeful”.

In cazul ruperii foii, lucrurile sunt la fel de detrimentale pentru copil. Cȃnd dă o temă, învățătoarea ştie cȃte rȃnduri de liniuțe poate face copilul, în funcţie de cȃt de rapid se exersează mȃna, în timp ce părintele care doreşte perfecțiunea îşi va forţa copilul la suprasarcină. Copilul înţelege că dacă nu e „perfect” va urma o pedeapsă, şi va fi mult mai îngrozit de reacţia părinţilor decȃt interesat să înveţe ceva. Aceşti copii devin perfecționiști şi niciodată nu se vor putea bucura de vreo realizare proprie, pentru că mereu se vor întreba dacă nu s-a strecurat pe undeva vreo greşeală.

Trecem de clasele primare, ajungem în gimnaziu: deja „competiţia pentru 10” se ascute. Părinţii centraţi pe 10 cresc şi ei presiunile, vor ca totul să fie ştiut „cuvȃnt cu cuvânt din carte”, în ideea că, dacă elevul poate „recita” toată materia, atunci sigur nota va fi maximă. Copilul se străduieşte, mai ales că acum o notă mai mică duce la întrebări de tipul „dar de ce colegul a putut lua 10 şi tu nu?”. Nici vorbă de a vedea unde e dificultatea copilului, mai degrabă acesta este trimis să mai înveţe odată totul pe dinafară. La ce i-ar folosi cunoştinţele şi cum se articulează acestea între ele nu e un subiect important, rolul învăţării pentru copil este să producă nota de 10 pe care o aşteaptă părintele pentru a se duce să se laude cu ea la vecini, la colegi sau la prieteni. Copiii cresc şi ajung studenţi; ei perpetuează acest învăţat mecanic şi încep să dea rateuri cȃnd au de făcut proiecte sau lucrări care le cer să integreze cunoşţinţe, ei nu înţeleg în ce capitol din carte se află soluţia, ca să o „recite de-a gata” şi sunt puşi în dificultate cȃnd e vorba de a selecta date, de a face o analiză critică a unor informaţii sau a sintetiza din mai multe surse. Pe de altă parte fiind „studenţi de 10” vor avea şi aşteptări nerealiste de la un job din lumea reală, care ar trebui să le onoreze nota de 10 şi nu modul în care ştiu ei să pună in practică informaţiile.

Mulţi din părinţii centraţi pe notă îşi „însuşesc” în totalitate timpul copilului: acesta este controlat obsesiv, îi sunt stabilite ore suplimentare de repetiţii sau de meditații, nu sunt lăsaţi să participe la activităţi specifice vârstei lor, sunt izolaţi social, uneori încărcaţi cu studii suplimentare: meditaţii pentru olimpiade, cursuri de limbi străine, de muzică sau balet (dacă se întȃmplă să aibă un cȃt de mic talent) şi aşa mai departe. Ei nu mai au timp să şi trăiască, să se dezvolte şi în alte dimensiuni ale vieţii în afară de cel strict academic, ajung să nu aibă subiecte comune cu cei de vȃrsta lor, nu-şi fac prieteni şi în general rămȃn însinguraţi şi cu o personalitate slab controlată.

Şi ce bine ar fi dacă aceşti părinţi s-ar opri doar la nevoia de a avea un zece de la copil… Dar de multe ori nevoia de a se putea lăuda cu copilul lor extraordinar îi împinge la a le cere în mod specific să facă o anumită facultate – chiar dacă nu se potriveşte nici cu aspiraţiile nici cu înclinaţiile copilului. Oricum acesta era de „10 pe linie”, deci orice ar alege tot aia ar fi, nu-i aşa? Drept care, dacă fiica vecinului s-a făcut medic, sigur la fel va trebui să facă şi a mea, doar nu o să rămȃn eu, părinte, mai prejos? Ce contează ce vrea copilul, meseria de medic e una nobilă, deci ar face mai bine să-i placă, pentru că nu se pune problema să vrea altceva…

Şi copilul, deja programat că valoarea sa este strict legată de succesul şcolar exprimat numai şi numai prin note, face ce vrea părintele. Face facultate, face un master, învaţă cu o conștiinciozitate deja nevrotică; nu mai ştie nici ce îi place, nici cine este el, ştie doar că un insucces ar avea urmări catastrofale. Dacă se şi întȃmplă un insucces, atunci consecinţele pot merge pȃnă la tentative de suicid, sau depresie majoră. Dacă reuşeşte să se menţină pe linia lui 10, atunci rămȃne cu anxietate şi suferind de perfecționism pe de-o parte, dar şi cu senzaţia că zecele în sine îl face special.

Din păcate nu nota de 10 este secretul succesului, ci acumularea de cunoştinţe articulate, de abilităţi, capacitatea de a utiliza informaţiile în context practic şi aceea de a găsi soluţii potrivite unor situaţii particulare pe baza informaţiilor cu caracter mai mare de generalitate. Nu avem pȃnă în prezent un sistem mai bun de a aprecia aceste lucruri altfel decȃt prin notă, dar şi părinţii şi elevii ar trebui să aibă de la început conştiinţa că ceea ce este important este procesul de învăţare, respectiv dezvoltarea dimensiunii intelectuale a „puilor de om”, în aşa fel încȃt cunoştinţele să le fie bază şi „hrană” pentru ceea ce vor face ulterior în viaţă. De aceea o notă mică ar trebui să fie analizată din punct de vedere al nevoii specifice copilului, iar un progres de la 5 la 7 de exemplu ar fi de apreciat, pentru că acesta reprezintă un pas înainte în procesul de formare.

Şi, poate cel mai important lucru din toate este nevoia unui copil de a se simţi securizat şi în cazul unui insucces şcolar: acesta ar fi să ştie că da, vor exista unele consecinţe neplăcute, cum ar fi reducerea timpului de joacă dacă nu a fost suficient de sârguincios, dar că asta nu înseamnă că va fi exclus emoţional din familie, ignorat ca „dezamăgitor” sau învinuit că îşi face de rȃs părinţii. Și ar mai fi să fie făcut să înţeleagă că familia va fi mai degrabă suport în caz de insucces, decȃt factor de presiune.

Evident că părinţii nu sunt singurul factor care concură la modul în care un copil şi ulterior un tȃnăr abordează şcoala; uneori perfecţionismul nu vine de acasă, ci din şcoală, fie de la educatori, fie de la colegi concurențiali. Dar fără o susţinere din partea părinţilor nu prea se dezvoltă nevoia exacerbată „de nota 10”. Pȃnă la urmă ce ar fi să deprindă un copil şi ulterior un adolescent sau tȃnăr este să îşi fixeze obiective personale, care să fie realizabile, măsurabile şi legate de înclinaţiile personale. E de 1000 de ori preferabil ca un elev să îşi spună „vreau să fiu foarte bun la materia X care mă pasionează şi peste 8 la restul”, ca un licean să îşi propună să ia bac-ul cu o notă „onorabilă” şi să ştie una-două materii suficient de bine încȃt să intre la facultatea de el aleasă, iar un student să îşi propună să ia medie de bursă şi să participe la internship-uri şi cercuri ştiinţifice în aria de care este cel mai mult interesat, decȃt să ştie totul „cuvȃnt cu cuvȃnt” avȃnd drept unic scop „să ia zece”.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp