„Dacă aş slăbi aş deveni…” Hai să slăbim pentru că ne dorim sănătate şi vioiciune, nu pentru că ar trebui să semănăm cu cine ştie ce supermodel. Despre insatisfacţia cu propriul corp

Foto: Wagenaar, Jelle / Seasons.agency Beauty / Profimedia

Este iarnă, este frig, tindem să mȃncăm mai mult şi/sau mai consistent din punct de vedere al aportului caloric şi să fim mai puţin activi, să purtăm mai multe straturi de haine, aşa că de multe ori în lunile acestea mai punem nişte kilograme în plus. Şi apoi, spre primăvară sau vară intrăm în panică: ne-am îngrăşat, nu mai arătăm bine, a mai trecut un an şi am mai „achiziţionat” nişte fire de păr alb sau o urmă de riduri… Şi uite aşa ajungem să experimentăm, în mai mică sau mai mare măsură, o stare de rău psihologic purtȃnd numele de „insatisfacţia cu propriul corp”.

Fenomenul este cvasi-general, studiile au arătat că marea majoritate a oamenilor au simţit, la o vȃrstă sau alta, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, mai intens sau mai puţin intens, că nu sunt mulţumiţi cu un aspect sau altul al corpului lor [1]. Această imagine negativă, la nivel cognitiv (cum ne reprezentăm intern corpul nostru) şi afectiv (ce emoţii sunt asociate cu această imagine) este legată de presiunea resimţită în a ne conforma unui standard ideal al aspectului. De obicei la femei este vorba de supleţe, iar la bărbaţi în general insatisfacţia se referă la musculatură, dar cauzele insatisfacţiei pot acoperi cam toate ariile: înălțimea, proporţiile, părul, curăţenia tenului, forma diferitelor părţi ale corpului, etc.

De unde vine această insatisfacţie?

Uneori poate să îşi aibă sursele în copilărie, cȃnd unor persoane li s-a tot repetat că ceva nu este în regulă. Copiii cresc diferit, unii sunt mai dolofani, alţii mai firavi, unii cresc mai repede, alţii mai lent: aşa că se poate ca un copil să ajungă să aibă un aspect corporal diferit de al celor de vȃrsta lui (mai înalt, mai gras, intrȃnd la pubertate mai rapid sau mai tȃrziu), ceea ce de multe ori creează sentimentul de izolare, de separare de grupul de copii/tineri de aceeaşi vȃrstă. Uneori părinţii accentuează acest sentiment negativ, referindu-se critic la aspectele corporale ale copilului. Şi cum copilul nu are încă psihicul suficient de dezvoltat pentru a-şi face singur judecăţi de valoare obiective, internalizează această imagine negativă.

În adolescenţă şi primele etape ale vieţii de adult tȃnăr, cȃnd apare căutarea identităţii personale, există încă destul de puţine repere interne pentru auto-definirea sinelui, aşa că persoanele se raportează mult la standarde externe, în special cele promovate de mass-media. Care imagini sunt de multe ori distorsionate şi conduc în acest mod la modele care practic nu pot fi obţinute în viaţa reală.

Ulterior, în perioada adultă, gradul de insatisfacţie corporală se mai reduce, pe măsură ce oamenii îşi dau seama că aspectul fizic este numai una din nenumăratele faţete care alcătuiesc imaginea unei persoane. Dar corpul este – de-a lungul vieţii – supus la tot felul de încercări, legate de funcţionarea biologică, aşa că apare îmbătrȃnirea, care aduce cu ea o altă serie de insatisfacţii: riduri, celulită, pierderea sau încărunţirea părului, dispariţia tonusului muscular … şi cumva pare că toată experienţa de viată nu ne-a adus suficientă maturitate psihologică încȃt să putem accepta natural fenomenul de îmbătrȃnire fizică, aşa că apare din nou nemulţumirea legată de ce se întȃmplă cu corpul nostru.

Dar oare de ce avem o atȃt de puternică tendinţă să ne dorim să respectăm anumite standarde de frumuseţe?

Un prim răspuns se află în ceea ce în psihologie poartă numele de „principiul rarităţii”: oamenii tind să asocieze valoare cu ceea ce este rar, deosebit de medie. Dacă privim istoric, normele de frumuseţe s-au tot schimbat în funcţie de ceea ce era rar într-o societate sau alta. Hai să luăm exemplul feminin: dacă priviţi tablourile renascentiste, sau chiar statuile antice, veţi observa că şi Venus şi frumuseţile din evul mediu erau mai degrabă dolofane. Asta pentru că hrana din belşug era apanajul claselor înstărite, aşa că a fi grăsuţă însemna o viaţă bună. Mergȃnd şi mai înapoi în istorie, statuile provenind de la culturile cele mai vechi cunoscute arată zeiţe cu şolduri ample, pentru că acestea puteau purta uşor sarcina, asta într-o perioadă cȃnd multe femei mureau la naştere sau nu puteau duce pȃnă la capăt o sarcină. Pielea „albă ca laptele” a prinţeselor din poveşti este tot o reprezentare a principiului rarităţii: atȃta vreme cȃt într-o societate predominant agrară majoritatea oamenilor munceau pe cȃmp, tindeau să aibă pielea arsă de soare, deci a avea pielea albă însemna o viaţă ferită de eforturi mari.

În societatea modernă este mȃncare destulă, dar de multe ori nu foarte potrivită ca aport nutriţional. În plus, multe din munci sunt de birou, deci sedentare, aşa că a se îngrăşa a devenit un fenomen destul de frecvent. Drept care acum imaginea rară este acea a femeii suple şi … bronzate, tocmai pentru că a mȃnca atent şi puţin şi a avea timp de petrecut pe plajă devine mai degrabă rar. Exemplele pot continua, dar cred că m-am făcut înţeleasă.

Mass-media contribuie din plin la propagarea acestor modele, pentru că insatisfacţia cu propriul corp duce la … foarte multe vȃnzări: de produse cosmetice, de haine, de programe de fitness, ba chiar de servicii de estetică medicală (implanturi dentare, chirurgie estetică, implanturi de păr, etc).

Din păcate, această absolutizare a modelului ideal de frumuseţe fizică aduce cu el destul de multă suferinţă psihologică; se pare că aspectul fizic este pe unul primele locuri în lista surselor de nefericire în viaţa oamenilor şi influențează negativ stima de sine, încrederea în sine, dispoziţia generală şi în final funcţionarea socială. Mai ales în cazurile persoanelor anxioase, care tind să pună mult preţ pe cum sunt percepute de ceilalţi, un aspect corporal auto-perceput ca negativ poate să ducă la exacerbarea temerilor.

Dar oare este frumuseţea fizică unica cheie a succesului şi satisfacţiei în viaţă? Dacă stăm bine să ne gȃndim, nu este nici pe departe aşa. O persoană este un întreg, nu doar un „ambalaj”. Contează personalitatea, valorile, educaţia, cunoştinţele, empatia, comportamentul … şi putem găsi nenumărate exemple de persoane care se îndepărtează uneori serios de standardele sociale de frumuseţe, dar sunt fericite şi au o viaţă împlinită.

Ar mai fi de menţionat aici că de multe ori unele persoane se concentrează pe imaginea corporală pentru că aceasta le ajută să îşi ignore alte probleme, mai serioase: de exemplu o persoană cu anxietate socială se poate concentra pe un program de slăbit, sau pe folosirea de diferite produse şi tehnici de înfrumuseţare pentru a evita să se confrunte cu propria frică de expunere în public (făcȃndu-şi iluzia că un corp perfect îi va atenua temerile) sau o persoană cu probleme în cuplu se poate iluziona că, odată ce va atinge un anume standard de frumuseţe, necazurile cuplului vor dispărea. Asta pentru că, dintre toate elementele care alcătuiesc o persoană, asupra corpului avem cel mai mare grad de control, sau chiar credem uneori că putem obţine o imagine mai bună fără prea mult efort, apelȃnd la produse de înfrumuseţare, diete, programe de fitness sau chiar chirurgie estetică, în timp ce pentru adresarea altor probleme psihologice avem nevoie, mai întȃi. de curajul de a le recunoaşte şi apoi de o muncă minunţioasă de auto-explorare, corectare şi dezvoltare. Aşa că ne e mult mai simplu să ne spunem că fericirea noastră depinde de a pierde cȃteva kilograme sau a dezvolta muşchi, în loc de a ne recunoaşte şi corecta mecanismele dezadaptive de funcţionare. Din păcate, poate că pierdem kilogramele, dar atunci va apărea îndată o altă sursă de insatisfacţie corporală, în spatele căreia vom dori să ne ascundem pentru a nu adresa motivele reale de nefericire. Prea rar o persoană dezvoltă insatisfacţie cu propriul corp fără ca în spatele acesteia să fie şi alte probleme.

Dar chiar dacă nu ar fi doar simptomatic pentru alte problematici psihologice, simpla nemulţumire cu aspectul propriu este o sursă de nefericire.

Deci … cum scăpăm de asta?

Primul lucru ar fi să conştientizăm că modelele propagate de mass-media sunt de multe ori unele „comerciale”, care încearcă să vȃndă produse sub promisiunea unei frumuseţi iluzorii. Ar fi apoi să ne uităm comparativ la oamenii reali din jurul nostru, oameni pe care îi apreciem, şi să îi comparăm pe ei cu imaginile „ideale”: vom vedea că de fapt nici aceştia nu se apropie atȃt de mult de standardele de frumuseţe, dar că noi îi plăcem pentru că au alte calităti: inteligenţă, empatie, umor, vitalitate, cunoştinţe într-un anumit domeniu, etc. În felul acesta ne vom apropia de realitatea faptului că o persoană este mult mai mult decȃt o imagine fizică, este un întreg univers.

Dacă tot am ajuns aici, am putea să ne uităm mai atent şi la calitățile noastre personale. Poate nu avem părul bogat al nu ştiu cărei vedete, dar suntem buni la dans, sau la programare, sau la gătit, sau la altceva: fiecare persoană are puncte tari şi ar fi bine să ne facem o listă a acestora.

După ce ne-am văzut în interior, putem să ne privim şi corpul, dar nu cu ochiul critic focalizat pe detaliul care nu ne place, ci căutȃnd acele lucruri care ne plac. Asta ar fi să fie în balanţă cu ce ni se pare că este în neregulă şi este imposibil ca să nu găsim şi lucruri de admirat la noi înşine.

Mai avem de reţinut că, indiferent cum îl percepem noi, corpul nostru este un miracol de funcţionalitate: este cel care ne poartă zi cu zi, care ne permite să facem toate lucrurile pe care ni le dorim şi să îi fim recunoscători pentru că face asta.

Ar mai fi să înţelegem că nimeni nu e perfect şi că, dincolo de dimensiunile corporale, în ceea ce vedem la ceilalţi mai are un cuvȃnt mare de spus şi stilul vestimentar: cu cȃt acesta este mai adaptat la corpul nostru, cu atȃt mai mult ne poate ajuta să punem în valoare ceea ce ni se pare frumos şi să „mascăm” ceea ce ne place mai puţin: spun mascare în sensul nu de ascundere, ci de compensare a părților pe care noi le considerăm mai puţin frumoase printr-o vestimentaţie adecvată. Nu de alta, dar asta face toată lumea, şi nu numai în ceea ce priveşte corpul: fiecare încearcă să îşi pună în valoare calităţile şi să îşi compenseze defectele.

E bine să ne concentrăm mai degrabă pe noţiunile de „corp sănătos” şi „corp îngrijit” decȃt pe „corp frumos”, nu de alta, dar etaloanele de frumuseţe sunt artificiale, subiective şi se pot schimba odată cu moda, în timp ce sănătatea corpului ne asigură o viaţă bună, în care corpul nostru ne va purta în locurile în care dorim să ajungem.

Mai ajută şi să cereți altora părerea referitoare la cum ne percep ei, în loc să ne vedem prin lentilele negre ale unei auto-percepţii negative.

Şi nu în ultimul rȃnd, e bine să ne facem curaj să ne întrebăm de ce auto-analiză mai profundă ne ferim, ascunzȃndu-ne în spatele lui „dacă aş slăbi aş deveni…”, „dacă aş avea muşchi aş fi…”, „dacă aş avea părul/sȃnii/coapsele/umerii mai cumva aş obţine…”.

Nu de alta, dar persoanele fizic atractive poate că obţin iniţial mai multă atenţie sau preţuire, dar ca să le şi păstreze au nevoie să aibă şi un conţinut uman valoros în interiorul unui corp „frumos”. Dacă nu le au, atunci interesul se pierde uşor. Pe de altă parte şi cei mai puţin „strălucitori” corporal atrag atenţia dacă au vivacitate, veselie, calităţi personale: poate că nu devin imediat centrul atenţiei, dar cȃnd au început să relaţioneze, păstrează interesul trezit de calităţile lor ca oameni.

Aşa că poate, în loc să ne ascundem pentru că avem o faţă cu acnee sau cu riduri, am putea să ne împodobim figura cu un zȃmbet sincer, în loc să ne detestăm pentru că avem şolduri prea largi, am putea să ne valorizăm printr-o ţinută dreaptă şi încrezătoare, în loc să ne dorim un anume tip de păr, poate ne ajutăm de un accesoriu original în vestimentaţie care să se potrivească cu ceea ce avem noi „în dotarea corporală”, şi aşa mai departe.

Este foarte util să încetăm comparaţiile. Nu de alta, dar creierul nostru combină imagini de la multe persoane, unele reale, cunoscute, altele promovate în mass-media, pentru a produce o imagine ideală imposibil de atins: insatisfacţia cu propriul corp porneşte de la comparația cu un amestec-ideal compozit: picioarele lui X, umerii lui Y, talia lui Z şi ochii altcuiva. Cu o astfel de imagine, niciun corp nu poate concura, aşa că e mai bine să îngrijim şi valorizăm ceea ce avem deja.

Să ne înţelegem: toate cele de mai sus nu înseamnă că pledez împotriva îngrijirii corporale sau a exerciţiilor de fitness sau a unei diete alimentare, dacă este cazul. Toate acestea duc la un corp sănătos, iar un corp sănătos este plin de vitalitate şi îşi „face treaba” mult mai bine decât un corp care este neglijat sau, în cazuri mai grave, pedepsit pentru insatisfacţia noastră.

Suntem supraponderali şi ne dorim să scăpăm de kilogramele în plus? Perfect, este extrem de util pentru că greutatea suplimentară apasă pe schelet, pe cartilaje, duce la oboseală în exces şi în timp la diferite boli. Dar hai să slăbim pentru că ne dorim sănătate şi vioiciune, nu pentru că ar trebui să semănăm cu cine ştie ce supermodel (am scris mai multe despre curele de slăbire aici şi aici). Ne dorim un corp mai tonifiat, perfect, este bine să ne apucăm de ceva exerciţii fizice, pentru că şi asta este foarte bine pentru sănătatea fizică. În plus, a reuşi să ne ţinem de vreun astfel de program ne-ar creşte şi stima de sine, deci cȃştigul este pe mai multe planuri. Dar ar fi bine să facem asta nu ruşinaţi de propriul nostru corp, ci dorind să îl valorizăm şi să îi mulţumim – prin a avea grijă de el – pentru tot ceea ce face pentru noi, minut de minut, în toată viaţa noastră.

[1] Quittkat, H. L., Hartmann, A. S., Düsing, R., Buhlmann, U., & Vocks, S. (2019). Body dissatisfaction, importance of appearance, and body appreciation in men and women over the lifespan. Frontiers in psychiatry, 10, 864.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp