sursa foto: Profimedia
După Venezuela și Iran, îi va veni rândul și Cubei?
Câte zile nu a avut curent electric populația din Cuba în acest martie 2026?… Desigur, zonele importante pentru partid nu au fost private de acest bun. În mod inevitabil, situația actuală din Cuba îmi aduce aminte de cea din România anilor 1980, ca să nu spun 1989…
Situația umanitară critică din Cuba a ajuns în atenția publicului internațional “grație” amenințărilor recente ale lui Donald Trump de a schimba regimul de la Havana - deși ea nu este, de fapt, nicio noutate.
De ani de zile, Cuba este în criză economică profundă: inflație galopantă, sistem medical în colaps (îndeosebi din 2020), pene de curent din ce în ce mai dese încă din 2024, alimente strict raționalizate…
Diferența este că în 2026 penele de curent țin și până la 3 zile în șir, oamenii fiind condiționați să utilizeze la maximum cele puține ore de electricitate pentru gătit, spălat, încărcat telefoane etc., fie și în miez de noapte… dacă așa catadicsesc liderii.
Pentru populația obosită de lipsuri, orice minut de curent este oricum o binecuvântare… Oamenii au început să se obișnuiască cu din ce în ce mai puțin.
De la prețurile în continuă creștere la șomajul generalizat (căci statul angajează în principal în agricultură, iar inițiativele private sunt serios restricționate de guvern) și la lipsa de alimente și de combustibil la pompe. În ultimele 3 luni, dat fiind că noul Guvern al Venezuelei colaborează cu administrația Trump, cantitatea de petrol ce ajunge la Havana s-a redus la 0.
Rusia, Venezuela și Mexic asigurau 60% din necesarul Havanei... Prin urmare, guvernul cubanez a trebuit să închidă și din numeroasele hoteluri (administrate, de altfel, de armată), reducând astfel și numărul de joburi din turism.
Aici este de menționat că nici până la “extragerea” lui Maduro, cu tot petrolul venezuelean, cubanezilor de rând nu le era cu mult mai bine decât în prezent, căci Havana vindea mare parte din petrolul primit de la aliați pentru a-și întreține aparatul statal, ce pretinde 80% din buget… Iar insula produce puțin și asigură puține locuri de muncă (agricultură și turism).
GAESA este conglomeratul de afaceri controlat de armată al Cubei, care gestionează sectoare cheie, inclusiv turismul și comerțul cu amănuntul, și care are mai multă influență în afacerile țării decât actualul președinte, Díaz-Canel.
De fapt, chiar și înainte de Díaz-Canel sau Raul Castro, Cuba începuse să devină mai degrabă o dictatură militară decât un regim politic de stânga marcat de Revoluția lui Fidel - așa cum dorește încă să se afișeze (și așa cum apare în ochii Stângii tradiționale internaționale, care dă vina exclusiv pe SUA pentru situația Cubei din ultimele decenii).
Într-adevăr, blocada impusă de SUA în 1962 (momentul în care SUA au descoperit rampele de aterizare pentru avioanele sovietice) a avut un efect important asupra economiei Cubei, însă nu era nimic altceva de așteptat după parteneriatul lui Fidel cu URSS…
În plus, acest embargo vizează în principal SUA, nu alte state ale lumii: prin urmare, Cuba și-a căutat alți parteneri în zonă și a atras de partea sa nu doar Venezuela, ci și Mexic, Nicaragua sau Guatemala - care, de curând, s-au distanțat și ele de Havana, de frica sancțiunilor lui Trump.
Guatemala a desfășurat în ultimii 30 de ani un program destinat medicilor cubanezi angajați în spitalele proprii: se vorbește de peste 440 de medici. Însă noul lider, Bernardo Arevalo, ce se declară pro-Trump, nu doar a stopat programul, dar a și fost de acord cu deportările propuse de Washington…
Cât despre Nicaragua, un alt partener de încredere al Cubei… Aici, cuplul de lideri Ortega și Murillo, pentru a scăpa de eventuale sancțiuni americane, a blocat în februarie 2026 celebra ruta destinată emigranților: Managua le permitea cubanezilor aterizați pe propriul teritoriu să își continue pe jos drumul spre granițele SUA. Doar în 2023, circa 100.000 de emigranți din Cuba și Haiti au făcut această călătorie spre țara celor… odinioară liberi.
Dintre aliații istorici ai Cubei a mai rămas Mexicul, cu care Havana colaborează încă din 1993. În anii '90, atât Mexicul, cât și Venezuela au furnizat în mod regulat țiței insulei, în cadrul „Pactului San José”.
Din cauza crizei energetice din Cuba și a scăderii livrărilor din Venezuela, Mexicul a devenit un furnizor mai important începând cu 2023.
Toate acestea până în ianuarie 2026, când amenințările cu tarife vamale ale SUA pentru statele ce aprovizionează Cuba cu petrol au determinat-o pe Claudia Sheinbaum să stopeze livrările de petrol - înlocuite imediat cu cele de ajutoare umanitare. Ce păcat că aceste ajutoare ajung in primis în mâinile Guvernului, care le “distribuie” după bunul plac, fiind adesea vândute populației! În timp ce familiile cubanezilor din Germania rareori își primesc pachetele… cam tot din aceleași motive.
Așadar, Cuba a cam rămas singură în zonă, în mâinile unui lider totalmente ilegitim. Fidel a inaugurat o dinastie perpetuată de fratele său, Raul Castro, care a cedat puterea actualului Diaz-Canel.
Nici vorbă de alegeri libere și lideri aleși în mod legitim. Populația este înfometată sistematic, reziduurile menajere inundă străzile, în timp ce descendenții acestei elite politice își publică excesele pe social media - fără niciun fel de rușine. Revoluția lui Fidel și efectele ei energizante s-au prăpădit demult, însă Guvernul nu vrea să accepte realitatea și să lase din mână puterea - pentru ei, atât de ușor de menținut, în fond. Opoziție politică nu există, protestele sau mișcările opoziționale sunt complet interzise - unicii dizidenți fiind cei din diaspora din Miami, adesea catalogați de către compatrioții lor de acasă drept dușmani ai poporului, trădători, vânduți americanilor: pentru că le vorbesc de rău țara…
În timpul președinției lui Díaz-Canel, Cuba a fost martora celor mai mari proteste din ultimele decenii… Îndeosebi cel din iulie 2021 a fost urmat de o represiune majoră, ce a implicat arestări în masă, urmăriri penale și pedepse cu închisoarea.
Așadar, cubanezii știu deja că nu are niciun sens să iasă în stradă și să protesteze. Iar o populație decimată fizic și privată de orice speranță nici nu mai are forța de a se răscula. Lupți doar când știi pentru ce. Or, în Cuba, restricțiile și traiul de pe-o zi pe alta sunt demult normalitate…
Iar în exterior, guvernul cubanez se folosește de o falsă mască pentru a impresiona: ceea ce a început în 1959 ca răscoală împotriva jugului SUA a fost imediat urmat de o crasă incompetență în economie și finanțe, ce a dus la un colaps inevitabil. Apoi, normal, pentru a sufoca nemulțumirile, s-a făcut uz de represiune, ce a devenit mai teribilă odată cu trecerea vremii și cu înrăutățirea traiului… dar în zi de sărbătoare, chiar și acum, oamenii sunt plătiți să participe la manifestările stradale în favoarea regimului, ținând pancarte cu “Viva la Revolución!”…
Regimul de la Havana este de mult o dictatură militară cu tendințe clare de dreapta, ce practică un capitalism sălbatic pe spinarea muritorilor de rând.
Chiar nu vă sună cunoscute toate acestea?
Am văzut de curând “Videograma unei Revoluții” al lui Andrei Ujică, prezentat în cadrul festivalului Berlinale. Și mi-am amintit de unele grupuri de stânga de la Berlin, ce se solidarizează din oficiu cu Havana, doar pentru că teoretic (!) reprezintă rezistența împotriva imperialismului SUA - așa cum se solidarizau cu România lui Ceaușescu, doar pentru că “ar fi aderat” la același drum politic… Și găsesc mereu de datoria mea să distrug aceste “mituri”: politica de stânga este una, dictatura naționalistă a lui Ceaușescu și regimul totalitarist de la Havana, alta.
Leadershipul cubanez este (atenție!) nedorit de propriii cetățeni - care nici măcar nu au posibilitatea de a vota în alegeri libere. Pentru a nu mai spune că din 2021 încoace, aproape 2 milioane de cubanezi (18% din populație) și-au părăsit patria … mult mai mulți decât după fuga lui Batista și triumful lui Fidel, în ianuarie 1959.
Un regim democratic, de orice culoare ar fi el, nu-și înfometează cetățenii și nu-și ucide opoziția (ca și notoriul Putin, ce nu are nici el, nici în clin, nici în mânecă, cu vreo mișcare de stânga - în ciuda faptului că provine din Rusia, “leagănul” comunismului).
Politica democratică de stânga ar trebui să fie opusul acestor practici, deoarece respectă și drepturile civile și statul social (a se vedea mișcările și politicile de stânga existente în Scandinavia, Portugalia, Germania).
Nu mă aștept ca în România sau Cuba termenul de “stânga”, grav prejudiciat de propaganda din epocile menționate, să-și recupereze prea curând din prestigiu… căci traumele sunt adânci. Însă resping solidarizările de dragul “tradiției”. Trăim în vremuri în care e nevoie de gândire critică, discernământ și informație.
De aceea, cred că est-europenii (în special românii), care au trăit represiunea și au văzut chipul cel mai uman și degradat posibil al “socialismului”, pot înțelege discrepanța dintre aparență și esență în cazul dictaturilor - fie ea cea din Cuba, Turcia, Iran, Rusia, Vietnam, China sau, mai nou, SUA lui Trump.
Sper ca Havana să aibă parte de ceea ce nu s-a petrecut în Venezuela după “extirparea” chirurgicală a lui Maduro de către Trump, căci cubanezii au suferit și ei destul în ultimii 50 de ani și trebuie să aibă dreptul de a-și alege propria soartă - fără intervenție militară străină. Și totuși, se pare că destinul Havanei stă încă în mâinile clanului Castro:
Raulito Rodríguez Castro, nepotul de 41 de ani al lui Raúl Castro, s-ar afla în discuții directe cu secretarul de stat Marco Rubio, și el fiu de imigranți cubanezi… ulterior, și președintele Díaz-Canel a confirmat tratativele cu SUA… Așa arată “preluarea prietenoasă” promisă de Trump?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.