Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Educația cârpită

2015 este, probabil, după 2011, când a apărut Legea Educației, anul care readuce în sfera publică chestiunea Educației, fie că a fost vorba de doctoratele plagiate ale demnitarilor, de modificări ale legii, de …Am învățat și eu, în timp, că, de modul în care este concepută arhitectura sistemului educațional într-o țară, depind mai multe: nivelul de performanță profesional, economic, social, politic, un anume profil identitar în linie culturală și altele. 

Faptul că sunt multe țări care au pus în operă și în ani de zile un edificiu al educației care să poată fi performant nu numai pentru azi, ci și pentru un plauzibil mâine, are consecințe benefice. Oamenii din acele țări au un nivel de civilizație considerabil crescut în comparație cu noi. 

Nu idealizez: civilizația este acompaniată mai mereu de acte barbare. Se petrec crime, violuri, infracțiuni economice majore și acolo. Dar, poate, nu la un nivel de cuprindere care să cancerizeze corpul social.

Celebrul exemplu al Finlandei, dar tot astfel se pot aminti cele ale Germaniei, Irandei sau Poloniei, indică decizia de a schimba gândirea asupra educației, nu schimbări ale unui sistem existent. Are România, acum, forța să propună o astfel de decizie? Doresc cei care decid să își asume așa ceva? Sau va fi vorba, în continuare, de a cârpi?

Legea din 2011 avea meritul, în forma inițială, de a deschide drumul performanței, competitivității. Dar cred că a evaluat eronat contextul și impactul în sistem în care ea urma să-și facă cunoscute efectele. Legea a speriat pe mulți. Rezistența la schimbare, tradițională la noi, dar și populismul unor partide au fost dinamita care a aruncat-o, de fapt, în aer. Bucățelele azvârlite peste tot sunt ca un peisaj trist după un război pierdut cu competența. Unul din care am pierdut, de fapt, toți.

Menținându-ne în relația: noi suntem emițători, ei sunt receptori, noi „predăm”, ei preiau, ne menținem, de fapt, într-un No man’s land. O barieră între două lumi, un fel de Checkpoint Charlie, bariera care cenzura trecerea din Est în Vest, în Berlin, după 1961, în timpul Războiului Rece

De ce a speriat? Pentru că a introdus indicatori care ar fi barat, în timp, calea prin care impostura sau nivelul profesional slab sunt nota dominantă. Pentru că numai simpla idee că trebuie să intri în competiție, sperie. Pentru că sperie numai simpla idee că într-o comisie de evaluare ar putea veni un coleg de la o universitate străină. Și altele. Noi acceptăm greu sau deloc ca valoarea noastră profesională să fie certificată în mod real. Numai faptul că, adesea, nu ne evaluăm între noi spune foarte mult. Și nu e vorba de a evalua conținutul: nimeni nu e specialist în toate. Ci în a evalua performanța didactică în relație cu elevii, cu studenții. A evalua modul comunicării conținuturilor astfel încât acei elevi, studenți să își dea seama că ratează dacă nu participă. 

Menținându-ne în relația: noi suntem emițători, ei/ele sunt receptori, noi „predăm”, ei/ele …preiau, ne menținem, de fapt, într-un no man’s land. O barieră între două lumi, un fel de Checkpoint Charlie, bariera care cenzura trecerea din Est în Vest, în Berlin, după 1961, în timpul Războiului Rece. Desigur, comparația trebuie luată în ideea unei lipse a libertății de mișcare. Mișcare a gândirii care interacționează creativ.

FOTO: Guliver Getty Images

În sistemul emițător-receptor se mișcă numai conținutul: adesea, acesta e ca un pachet adus săptămânal, la vorbitor, celor „încarcerați” în sistemul educațional. Ei și ele trebuie să stea să învețe, să-și ispășească… sentința, „pedeapsa” studiilor. Desigur, adesea, disciplina, regulile sunt încălcate. Modul în care mulți elevi de gimnaziu și de liceu abordează școala, ca o extensie a timpului liber, ca un entertainment, ca fun, nivelul abandonului școlar sau al accesului dificil la studii (mai ales în rural), spun mult despre o lume în care modul de gestionare administrativă, dar și de cunoaștere al adulților devine rapid ineficient, out of date. Între lumea lor și lumea noastră, școala pare că nu reușește încă să construiască cu cap căi de comunicare, poduri ale inteligenței creative.

Măsuri, acte normative, decizii ca mici împunsături de ac care mai astupă găurile ciorapului, uzat de mersul pe aceleași drumuri neasfaltate și de un picior care crește mereu. Căci copilul acela de la grădiniță va ajunge, cu puțin noroc, la bac. Se va face mare. Dar cârpeala nu e numai simptomul sărăciei, ci și al lipsei de credință că se poate face ceva nou.

Suntem, în continuare, puși în ramele unor elemente de legislație care pur și simplu nu mai definesc clar un scop, un plauzibil mâine al educației. În loc să ne concentrăm pe construcția marilor „autostrăzi” ale educației, consumăm energii pentru demnitari care fură sau mint, pentru măsuri cu efect electoral în masa educațională (elevi, părinți, autorități școlare). 

Măsuri, acte normative, decizii ca mici împunsături de ac care mai astupă găurile ciorapului, uzat de mersul pe aceleași drumuri neasfaltate și de un picior care crește mereu. Căci copilul acela de la grădiniță va ajunge, cu puțin noroc, la bac. Se va face mare. Dar cârpeala nu e numai simptomul sărăciei, ci și al lipsei de credință că se poate face ceva nou. România are acum mai mulți cârpaci decât meșteri.

Ca fost profesor de engleză la clasele V-IX, ca profesor universitar am experiența lucrului cu formațiuni de studiu („clase”, „grupe”, „ani”) de minim 23-25 și maxim 64. Între problemele cărora le acord atenție, sau măcar încerc în condițiile date, este și aceea a nivelului pachetului curricular, a sumei de cunoștințe (teoretice, practice) presupuse de „etajul” de studii. 

Creativitatea este o resursă ce produce energii, dezvoltă caracteristici ale personalității pe care transferul „pachetului” de la emițător la receptor nu le poate asigura. Uneori, pachetul acesta e ca un „cadou”: îl deschizi, vezi că nu ai ce face cu el sau nu îți place, dar „mulțumești”, ți-ai luat diploma și…Au trecut ani din viață.

Mulți experți, specialiști, profesioniști ai educației investesc timp, efort în a proiecta și executa corect fiecare „etaj”/ nivel al edificiului educațional. Pe hârtie lucrurile pot arăta bine sau mai puțin bine ori prost. Contribuie la rata succesului ce se întâmplă în activitatea față în față cu elevii, cu studenții, dar și în modul evaluării lor. Aici te confrunți cu o realitate pe care nu ai cum s-ocolești decât prin a te face că nu o vezi: nu toți au același nivel de cunoștințe presupus de „etajul” la care au ajuns (clasa, anul de studii), nu toți au același nivel de inteligență în funcție de care procesul învățării e mai rapid sau mai lent ori chiar prost realizat. Atunci cum poate fi pus în valoare potențialul fiecăruia? Are sistemul mijloacele acelea care să îmi permită să dezvolt potențialul fiecăruia? Eu cred că nu. Oricum, nu cum ar trebui. Și atunci?

Învățarea și comunicarea conținutului pot fi supuse unei reconsiderări majore în sistemul educației. Bariera, No man’s land-ul pot fi înlăturate pentru a permite celor care vin să învețe să o facă pentru a fi funcționali, competenți în lumea lor. Antrenamentul în modurile comunicaționale ale profesorilor, în modul vorbirii, al interacțiunii cu elevii și studenții sunt favorabile unei astfel de schimbări. Designul pachetelor curriculare dacă nu pune în valoare creativitatea, diminuează șansele de reușită. Creativitatea este o resursă ce produce energii, dezvoltă caracteristici ale personalității pe care transferul „pachetului” de la emițător la receptor nu le poate asigura. Uneori, pachetul acesta e ca un „cadou”: îl deschizi, vezi că nu ai ce face cu el sau nu îți place, dar „mulțumești”, ți-ai luat diploma și…Au trecut ani din viață.

Educația cârpită este rezultatul unui proces nociv care obișnuiește multă lume cu mediocritatea sau cu forme ușoare de alfabetizare, cu lipsa de competiție, cu inactivarea resurselor personale. Știm noi, în mod real, ce este elevul, studentul care a terminat un ciclu de învățământ? Ce i-am dat noi, de fapt? Ce va face el/ea cu ce i-am dat? Și cum? Și unde?

Dar ne interesează? Dacă nu, timpul trece oricum. Dacă da, atunci ne oprim din a cârpi. Timpul va trece, dar nu oricum.

TEXT APĂRUT PE BLOGUL AUTORULUI

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Subscriu mesajului pe care acest articol il transmite. Intreb insa, parghiile pentru schimbarea gândirii asupra educației tin doar de decizia actualei conduceri? De o asumare, prin emiterea unei legi? Sau e mult mai mult de atat: tine de o modificare de mentalitate la nivelul intregului sistem? Si poate oare o lege sa faca acest lucru, sau este nevoie, in primul rand, de oameni cu viziune, care prin mentalitatea si abordarea lor, sa influenteze si modifice, incet si greu, cu siguranta, de sus in jos, acest sistem. Pentru ca, acolo jos, in randul cadrelor didactice, mai exista, sunt convinsa de asta, oameni care au mentalitatea necesara unei schimbari radicale, dar cu care, neconjugata cu a intregului sistem, nu pot decat sa traiasca satisfactia de a-si pune amprenta pe gandirea catorva elevi.
    • Like 0


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult