Pentru că agricultura încă e la mâna Domnului, fermele din întreaga lume inventează metode de a supravieţui impasurilor: secetă, inundaţii, molime, gripe, lăcuste. De pildă, în Marea Britanie, pe lângă contractele cu supermarket-urile şi participările la târgurile alimentare itinerante, prin tot Regatul, se ocupă şi cu vânzarea directă.
Sunt delimitate zone de unde îţi poţi culege singur produsele, iar altele, mai mărginaşe sunt dedicate turismului, în special cel local. Copiii sunt aşteptaţi, cu părinţii sau cu şcoala, să facă cunoştinţă cu vaca, calul, găinile şi chiar cu nişte struţi, să nu rămână cu impresia că mieii cresc în congelatoarele raioanelor de măcelărie şi se înmulţesc prin clonare.
Am aşteptat o duminică însorită, am luat copilul şi fuga la ţară! Pe meleagurile britanice viaţa la ţară e mai scumpă decât cea de la oraş. Parcarea plină, coadă la intrare, reuşim totuşi să cumpărăm bilete şi mâncare pentru animale. Numai pentru unele. Zăludele de serviciu: caprele şi găinile. Calul, că era expus doar unul, avea fân în apropiere, uşor de dus la bot.
Primul popas - grajdurile cu vaci. Pe centru, ca nişte statui, impunătoare şi pline de calciu, stăteau dumnealor. O instalaţie complicată le mulgea automat. Copiii puteau urmări prin ţevile transparente drumul laptelui. De jur-împrejur ţarcuri cu ţânci de-ai lor: miei, iepuraşi, porcuşori de porci şi porcuşori de Guineea. Copiilor noştri li se împart sticle cu lapte, să hrănească mieii. Ni se sugerează să fie supravegheaţi pentru că tentaţia să guste e mare.
De pe o uşă laterală intră copii cu ochii bulbucaţi. Dăm peste un şarpe, enorm, galben-portocaliu. Un ginger head, roşcovanul în lumea lor. Un badea Gheorghe vine şi-l scoate de după geamul de sticlă. O iau la fugă. Copilul ţipă, vrea să meargă înapoi. Mi-e teamă că sălbăticiunea o să ne sugrume. Badea Gheorghe insistă că nici prin cap nu-i trece, e blând şi drept dovadă şi-l pune în jurul gâtului. Toţi întorc privirea spre mine, zâmbind, fiu-meu cu speranţa că n-o să-l fac de râs. Badea nu pierde momentul şi mă roagă să-l mângâi. Fiul meu îmi arată cum. Îi aduc aminte că ne aşteaptă măgarii, pentru care am plătit deja câteva minute de călărie, îl iau de mână şi dau bir cu fugiţii. Pe drum scot nişte şerveţele umede, dezinfectante şi-l şterg pe mâini. Până şi mirosul de şarpe îmi dă fiori.
Doi măgăruşi cară în spate, plictisiţi, copii care zâmbesc tâmp pentru poze. Fiu-meu se apleacă şi-l strânge de gât pe-al lui, ba-l pupă şi pe frunte. Fir-ar să fie! Nu am luat şi pastă de dinţi ... Oare câţi germeni îi stau scrişi în frunte?
Se trâmbiţează următoarea călătorie cu tractorul, în jurul tarlalei. Ne înghesuim şi noi. În primul meu an de liceu, un coleg îmi promisese să mă ducă cu bicicleta pe tarlaua cu barabule, aşa, ca un sport extrem pentru acea vreme. N-a mai apucat pentru că tata i-a spus că-i rupe picioarele, dacă îi umple de glod prinţesa. Dar uite că am trăit să văd ce voia să spună. Copiii sunt aruncaţi pe sus la trecerea pe brazde, exact ca sacii de barabule. Veselia e generală şi contagioasă. Oprim în mijlocul câmpului şi tractoristul împarte copiilor felii de pâine. Ca la un semn apare o turmă de măgăruşi, care pentru nişte pâine albă, făină 000, nechează, dau din copite şi se scălâmbăie ca dracii. Fiu-meu decretează că e cea mai fericită zi din viaţa lui. Și nici nu s-a terminat.
Întorşi la bază, găsim calul. Am crezut că era cel troian, atât era de mare. Dublu cât tot ce văzusem eu furând lemne în România. De data asta fiu-meu nu mai are curaj să se apropie. Ca să-i fac pe plac copilului, îmi iau eu inima în dinţi şi-i întind o mână de fân. Nu mă bagă în seamă. Spun o rugăciune, pentru cine o fi de serviciu şi mă apropii un pic mai mult. Caii muşcă? Fornăie viguros, arunc fânul şi nu mă mai opresc până la ţarcul oilor. Fiu-meu se prăpădeşte de râs. Ba, ca să fiu sinceră, şi calul. Hrănim nişte iezi, care se iau după noi, împungându-ne cu corniţele. Enervante creaturi! Nici nu-i de mirare că lupul s-a simţit dator să-i facă să dispară, nici nu cred că era aşa flămând. Îi ademenim cu mâncare şi-i închidem într-un ţarc, dar sar gardul. Sigur erau cel mare şi mijlociul. Ne pitim după un nene care face poze copiilor, cu bufniţe. Pentru că e coadă, avem timp să dăm de mâncare şi la găini. Când cineva ne spune că sunt câteva căprioare şi un cerb, lăsăm totul baltă şi plecăm să le căutăm.
Căprioarele se îndrăgostesc de copil, care rupe iarbă şi le hrăneşte printre zăbrele. Iarbă puteau mânca şi în ţarcul lor, nu cred să se supere cineva. De pe partea cealaltă de alee, doi struţi mă privesc cu reproş. Aţi remarcat vreodată ce uitătură încruntată au şi cum te judecă? Nu-i de mirare c-au fost sfătuiţi, dacă vor să-şi facă prieteni, să-şi ascundă capetele în groapa cu nisip.
(Foto: Guliver/Getty Images)
Ne pregătim de plecare. Când aproape să scăpăm de viaţa la ţară, fiu-meu, dovedind un fler prematur, depistează zona unde e legal delirul. Pe baloţi de paie e proptit un castel gonflabil, imens, pe care copiii sar ca loviţi de puşcheaua pe limbă. Două ore durează chinul. Băuturi alcoolice nu se vând, de frică să nu fie împărţite, din exuberanţă, cu animalele. Cumpărăm produse gătite la fermă: biscuiţi de casă, îngheţată şi plăcinte.
Ajungem acasă epuizaţi, plini de praf, dar cu credinţa că ne-am adus umila contribuţie la binele agriculturii. Pe lângă faptul, că speranţa de mâine a familiei a avut parte de o lecţie de zoologie, puţină botanică, aer curat şi educaţie fizică.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.