Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Eminescu – despre egoism

Creștinismul! Religiune a săracilor și a nenorociților, a femeilor pierdute (fiindcă atâtea ademeniri le încungiură din partea celor bogați), tu ești floarea răsărită din sărăcimea Imperiului roman, răsărită din sclavi ce existau spre batjocura stăpânilor lor, din oamenii fără drept, din oamenii care siliți erau să-și năimească brațele cu orce preț spre a nu muri de foame. E atâta martiriu în căderea fiecărei femei sărace, atâta martiriu în furtul celor ce-l comit de nevoie și atâta orbire-sacrilegiu în cei ce-i condamnă.

Fiecare clasă omenească își are logica sa, o logică exclusivă, teribilă, cumplită. Acești dandy avuți, cari împart banii lor la chelneri și curve, cu greu și-ar întinde mâna spre a da ceva celui sărac. Ar chema sergentul de uliță ca să-l puie să-l închidă.

Imorali – ei cer de la alții moralitate, leneși – ei pretind de la alții să lucre, stupizi – ei pretind de la alții ca să fie cuminți. 

Și, cu toate astea, cine-i mai zelos de-a se îngrădi față cu clasele de jos? Ei, cari nu cred în Dumnezeu, în religiune, în ordine divină. Ordinea divină este cuvântul pe care l-au inventat spre a-nvăli interesele lor personale, interesul de a rămâne bogați, influinți față cu oameni mai inteligenți poate din clasa de jos, care-ar merita să steie mai sus ca ei.

Când am citit istoria acelei sărmane fete care ședea într-o mansardă, lucra ziua și noaptea spre a se hrăni cu pâne goală, ca dejunul ei, cum zicea ea, care-n frig, la lumina de petroleu, își rănea degetele lucrând, care era silită ca din 45 de franci să mai îmble și curat îmbrăcată, atunci întreb cine dă dreptul în lume burghezului a-i cumpăra lucrul, ca s-o silească pe această fată să moară de frig și foame pentru ca el să se-mbogățească?

Sărmană față palidă de Madonă! Câte lacrimi te-or fi brăzdat până ce te-a cuprins sicriul, până ce ai murit și te-ai înturnat în pacea neființei din care ieșiseși. Și cine-ți va plăti ție, martiră a capitalului, degetele tale rănite, plămânii tăi asfixiați, foamea, frigul, mizeria, cine a ști în lume că tu ai suferit, că ai existat măcar? Naștere și moarte au trecut fără de urmă, puteai trăi bine și rău: tot atâta amintire, adică niciuna. Ai fost virtuoasă, ce ți-a ajutat, de-ai fi fost coruptă, cine-ar fi avut dreptul să te condamne, cei ce te-au făcut ca să mori de foame și frig?

Egoismul este inventorul frazelor cu care se-acopăr deșertăciunile omenești – toate pier, dar lui i s-a asociat până și eternitatea. Nu e destul că egoismul determinează toată viața individului, ci trebuie ca el să perpetueze și-n fiii lui, în numele lui, în neamul lui.

Lăsați-i egoismul individului, dar, pentru Dumnezeu, nu lăsați ca el să dureze încă o mie de ani după moartea lui.

(Manuscris 2285)

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Noua cu 12 nimicuri, spune Eminescu. E masa cotidiana ce-l doboara. Timpul e greu.
    • Like 0
  • 90000000000 este relativ usor de perceput dar e greu de crezut.
    • Like 0
  • Sînt peste douăzeci de ani de-atunci.

    Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfîrșise: era toamnă, și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.

    Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mîndrie:

    — Îți place să te ocupi cu literatura... Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent: face poezii; ne-a făcut cîteva cuplete minunate. Eu crez că ți-ar face plăcere să-l cunoști.

    Și-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte și la grajd — culcat în fîn și citind în gura mare pe Schiller.

    În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărți nemțești. Băiatul era foarte blînd, de treabă, nu avea nici un vițiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare.

    Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie. Își luase biblioteca și acuma se afla în București. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tinărul aventurar ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

    În închipuirea mea, văzlndu-l în revoltă față cu practica vieții comune, găseam că disprețul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.

    Deși în genere teoria de la care plecam eu ca să gîndesc astfel — că adică, un om mare trebuie in toate să fie ca neoamenii — era pripită, poate chiar de loc întemeiată, în speță însă s-a adeverit cu prisos.

    Tînărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

    -Mă recomand, Mihail Eminescu.

    Așa l-am cunoscut eu. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de șaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!

    Hotărît, închipuirea nu mă înșelase... Era un copil minunat.

    Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încîntat.

    —Dacă-ți place așa de mult poezia, trebuie să și scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai și scris.

    —Da, am scris.

    —Atunci — și mie-mi place poezia, deși nu pot scrie — fii bun și arată-mi și mie o poezie de dumneata.

    Eminescu s-a executat numaidecît. Era o bucată dedicată unei actrițe de care el era foarte înamorat... D-abia mai țiu minte. Știu atîta, că era vorba de strălucirea și bogățiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam așa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 69 în Familia din Pesta.

    A doua zi seara ne-am întîlnit iarăși. Dar peste zi o nemulțumire intimă intervenise. Actrița fusese foarte puțin mișcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut și posomorît, vorbea foarte puțin și contradicția îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoșteam. A plecat să se culce devreme, și dimineața, la amiazi cînd m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.

    L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rîzînd, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ștefan cel Mare, și mi-a cîntat doina.

    Îi trecuse ciuda regelui asirian și acum se bucura în liniște de avuțiile și strălucirea lui.

    Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

    Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am așteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s-a întors fără dînsul. Părintele lui, de fel din Botoșani, l-a regăsit pe excentricul fugar și, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă, și d-acolo l-a trimis la Viena.

    Am văzut mai tirziu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu își ținea făgăduiala: copilul creștea om mare.

    Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofițer. Plecau amîndoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin.

    Militarul era frate mai mare; tot așa de frumos, de blînd și de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în cîteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i și a dat un examen care l-a făcut pe mareșalul Moltke[1]să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărît să-l ia pe lîngă dînsul. Ca să-și încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă și, fără să lase măcar o vorbă, s-a împușcat.

    Peste mai multă vreme, cînd am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns rîzînd:

    — Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!

    Peste cîțiva ani a venit în București tata lui Eminescu. Era un bătrîn foarte drăguț, glumeț și original. Făcuse o bună afacere și venise să-i cumpere fiului haine și ceasornic și să-i deie „din viață” o sută de galbeni, partea lui de moștenire din averea părintească.

    L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăiește. Mama murise, dar, după aerul posomorît cu care mi-a răspuns, am înțeles că de moartea ei se legau niște amintiri mai crude decît ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar și neplăcute.

    Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Și au fost oameni, nu de rînd, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de un vițiu.

    Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios. În lumea asta mulțimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieții sunt privilejul lor exclusiv și că oamenii rari nu au voie să aibă și defecte.

    Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.

    Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cînte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Qakiamuni.

    O așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrșitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia.

    Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cît și de strălucită.

    În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieții, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.

    Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.

    Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.

    1889, iunie 18
    • Like 0
  • Oare un stejar care-l rupi dela radacina si-l sadesti in mod mestesugit intr’o gradina de lux, are viitor ? Oare neamul romanesc cu toata trainicia radacinilor, are viitor, cand trunchiul e rupt de intreg trecutul nostru si rasadit in mod mestesugit in stratul unei desvoltari cu totul straine, precum este pentru noi cea frantuzeasca ?
    Iata intrebari la care nu indraznim a raspunde. Dumnezeul parintilor nostri sa aiba indurare de noi.
    • Like 0
  • "Șocantul caz al tinerei care a murit de FOAME în China comunistă. Sărăcie extremă în cea de-a doua economie a lumii
    ......................
    Moartea ei a stârnit discuții aprinse pe rețelele sociale chinezești, mulți întrebându-se cum este posibil să mai existe în China zilelor noastre oameni care să moară ca urmare a lipsurilor alimentare suportate ani la rând.
    Numai că acești chinezi indignați trăiesc în zona prosperă de pe coastă, unde au fost făcute marile investiții occidentale pe lângă care au apărut și marile centre industriale chinezești. În afara zonei de Sud-Est, China comunistă este încă o țară săracă, o țară cu zone întinse unde săracia este extremă. Deși autoritățile de la Beijing se laudă cu marile realizări ale regimului comunist, o bună parte dintre chinezi trăiește mai puțin decent, comparabil cu standardele occidentale." https://www.podul.ro/articol/socantul-caz-al-tinerei-care-a-murit-de-foame-in-china-comunista-saracie-extrema-in-cea-de-a-doua-economie-a-lumii-8792.html
    • Like 0
  • Balcescu si urmasii lui


    Peste doua zile va iesi de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul de Nicolae Balcescu.
    Se stie neobositul zel, cu care acest barbat plin de inima si inzestrat de natura c’o minte patrunzatoare si c’o fantezie energica, a lucrat la istoria lui Mihai – Voda.. Din sute de carti si documente el a cules c’o adevarata avaritie pentru gloria natiei romanesti, toate colorile din relatii si notite, cu care apoi a zugravit acea icoana mareata, din care figura Voevodului romanesc iese din prosceniu, vitejeasca si mandra si vrednica de a se cobori din stralucita vita a Basarabilor.
    Limba lui Balcescu este totodata culmea, la care a ajuns romanimea in deobste de la 1560 incepind si pana astazi, o limba precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici, si care astazi e aproape uitata si inlocuita prin „pasareasca” gazetarilor.
    Desi Balcescu se intemeiaza pretutindenea pe isvoare si scrierea lui e rezultatul unei indelungate si amanuntite munci, totusi munca nu se baga nicaieri in seama, precum in icoanele maestrilor mari nu se vede amestecul amanuntit de vapsele si desemnul ingrijit linie cu linie. O neobisnuita caldura sufleteasca, raspandita asupra scrierii intregi, topeste nenumaratele nuante intr’un singur intreg si asemenea scriitorilor din vechime, el ii vede pe eroii sai aievea si-i aude vorbind dupa cum le dicteaza caracterul si-i ajunge mintea, incit toata descrierea persoanelor si intamplarilor e dramatica, fara ca autorul sa-si fi ingaduit a intrebuinta undeva isvodiri proprii ca poetii.
    Nicolae Balcescu e dealtminterea o dovada , ca limba romaneasca pe vremea lui si’nainte de dansul era pe deplin formata si in stare sa reproduca gandiri cit de inalte si simtiri cat de adanci, incat tot ce s’a facut de atunci incoace in directia latinizarii, frantuzirii si a civilizatiei „pomadate” a fost curat in dauna limbei noastre.
    Desi nu mai impartasim entuziasmul cartii lui Balcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848, desi ne-am incredintat cu durere ca chiar aceia ce azi le reprezinta, nu mai sunt patrunsi si se slujesc numai de dansele ca de o parghie pentru ajungerea unor interese mici, desi stim ca daca inima lui era vie in vremea noastra, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care inganau a impartasi simtirile unei inimi, pe care n’au stiut-o pretui niciodata, totusi entuziasmul lui ca atare ne incalzeste, caci este sincer, adevarat, energic, s’arata cu acea nesovaire de care ne minunam in caracterele antichitatii.
    Dumnezeu a fost indurator si l-a luat la sine inainte de a-si vedea visul cu ochii, inainte de a vedea cum contimporanii care au copilarit impreuna cu dinsul si’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe aceastea, ca pe o marfa, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, imbracand cu dansele pe niste oameni de nimic.
    El s’ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina. El ar vedea parlamente de papusi neroade, universitati la care unii profesori nu stiu nici a scrie o fraza corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvant oameni care vazand ca n’au incotro de lipsa lor de idei, fabrica vorbe noua, risipind vechea zidire a limbii romanesti, pentru a parea ca tot zic ceva, pentru a simula o cultura care n’o au si o pricepere pe care natura n’a voit sa le’o deie.
    Murind in Italia, sarac si parasit, ramasitele lui dorm in pamintul din care a pornit incepatura neamului nostru, cenusa sa n’a sfintit pamantul patriei, ci e pe veci amestecata cu acea a saracimii din Palermo. Cu limba de moarte insa si-a lasat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica si astazi, dupa un patrar de veac din ziua mortii lui, societatea academica a insarcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea si editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astazi cand vitejia si virtutea taranului nostru ne face sa uitam fatarnicia si micimea de suflet a oamenilor dela 1848 si nemernicia unora dintre comandantii improvizati de fratii rosii, care pentru a-si dura gloria pe actii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigura si fara de niciun folos pe acest popor viteaz si vrednic de a fi altfel guvernat.
    Faca-se aceasta scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevarata idealul nostru, libertatea ce se castiga prin munca. Cand panglicarii politici care joaca pe funii impreuna cu confratii lor din Vavilonul de la Seina, se vor stinge, pe ruda pe samanta, de pe fata pamantului nostru, cand patura de cenuseri, lenesa, fara stiinta si fara avere va fi impinsa de acest popor in intunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul romanesc isi va veni in fire si va rasufla de greutatea ce apasa asupra lui, atunci va suna ceasul adevaratei libertati.
    Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astazi isi uita limba si datinele prin cafenelele Parisului si care se va intoarce de acolo republicana si imbuibata cu idei straine, rasarite din ale stari de lucruri, va fi mai in stare sa inteleaga pe acest popor, a carui limba si istorie n’o mai stie, ale carui trebuinte nu le intelege, ale carui simtiri o lasa rece ?
    Fi-vor in stare acei tineri sa inteleaga, ca nimic pe acest pamant, pentru a fi priincios, nu se castiga fara munca indelungata, ca toate cocotarile lor de-a gata prin intrigi de partida si prin lingusirea desertilor si fatarnicilor rosii, nu sunt de nici un folos pentru tara ? Fi-vor destul de intelepti ca sa nu linguseasca patimile multimei cu fraze sunatoare , ci s-o faca a vedea lamurit, ca munca si numai munca este izvorul libertatii si a fericirii si cum ca cei ce pretexteaza ca bunurile morale si materiale se castiga prin adunari electorale, prin dicursuri de cafeanea si prin articole de gazeta, sunt niste sarlatani, cari amagesc poporul in interesul lor si pentru risipa bunei stari ? La intrebarile acestea raspunsul e greu ; ne temem chiar de a face o concluzie finala.
    Oare un stejar care-l rupi dela radacina si-l sadesti in mod mestesugit intr’o gradina de lux, are viitor ? Oare neamul romanesc cu toata trainicia radacinilor, are viitor, cand trunchiul e rupt de intreg trecutul nostru si rasadit in mod mestesugit in stratul unei desvoltari cu totul straine, precum este pentru noi cea frantuzeasca ?
    Iata intrebari la care nu indraznim a raspunde. Dumnezeul parintilor nostri sa aiba indurare de noi.
    • Like 0
  • Eminescu(1850-1889) a scris acest articol pornind de la situatia clasei muncitoare din secolul al XIX-lea. Acelesi subiect l-a avut în vedere și contemporanul său Karl Marx(1818-1883) când a scris Manifestul Partidului Comunist și Capitalul. Intre timp situația clasei muncitoare a fost schimbată în bine, paradoxal, de capitaliști și nu de comuniști. Mai mult decât atât, visul muncitorilor din "lagărul comunist" era să evadeze în "putredul capitalism".
    • Like 0
  • Ei si sa mai spuna cineva ceva despre statul social (european), care asigura ca femeile sa nu aibe dece sa ..., si barbatii sa nu aibe dece sa fure. Adica "sa fie bine ca sa nu fie rau" cum se mai zice.
    Si mai mult decat atat, acei 1% extrem de bogati pot fi taxati cu un procent oricat de mare din ceeea ce depaseste un venit rezonabil.

    Dar daca ar fi un cataclism si economia practic nu ar mai fi (ca sa ajunga la toti), atunci s-ar vedea cine stie sa moara. Pentru ca hotia e intotdeauna condamnabila, e vulgara, e pagana.

    Iar dreptul comun ar trebui sa primeze fata de dreptul individual. In conditii democratice.
    • Like 0
  • Și cum rămâne cu aroganța, don CTP?
    • Like 2
  • … "Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,
    Vezi o fată care pune aţă-n ac;
    Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,
    Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,
    Degetele repezi poartă acul fin:
    Ea îşi coase ochii într-un tort de in;
    Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,
    Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.

    La ce oare dânsa s-a născut pe lume,
    O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
    O sărmană umbră, orfană şi slabă,
    De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?
    Din zori până-n noaptea neagră şi târzie
    O vezi printr-o albă perdea străvezie
    Cum mereu lucrează… ş-abia pâine goală,
    Frig şi insomnie, lacrimi şi boală.
    Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
    E că de-ncetează lucrul… foamea-ncepe." …
    - Abia acum inteleg ca Eminescu, atunci cand a scris poezia "Viata", intentionase mai intai sa publice textul readus in actuaitate de CTP.
    - Pentru cine nu stie, la centenarul Eminescu din 1950 activistii de atunci au décis ca cea mai valoroasa poezie e aceasta, "Viata", iar elevilor li s-a cerit sa o invete pe dinafara. "Luceafarul" era pe locul doi.
    • Like 6


Îți recomandăm

iziBAC

„Am primit mesaje după ultima sesiune de Bac, pe unul dintre ele chiar l-am postat. Era o fată care nu a putut să se pregătească pentru biologie și a învățat la această materie doar cu iziBAC și în contextul acesta a luat 9.20”, povestește Adrian Stratulat.

Citește mai mult

RacketPal

„Două luni am făcut research, am vorbit cu peste 500 de oameni. I-am găsit pe grupuri de Facebook, m-am dus la terenuri. Am făcut un sondaj și peste 70% aveau aceeași problemă ca și noi”, spune unul dintre fondatori.

Citește mai mult