„Amintiri despre Eminescu”. Câteva cărți care te ajută să îl cunoști pe marele poet dincolo de clișee

Datoria față de Mihai Eminescu și față de noi înșine, în momente de comemorare, nu ne-o putem face dacă nu îl citim. Și nu citindu-l pe internet, în mici articole, fâșii de gând, ci citind cărți. Am parcurs mai demult un editorial, o critică adusă bizarei și redundantei (pe atunci) expresii „a citi cărți” - prezente în formule precum „e bine să citești cărți”. E bine să citești. Atât. De ce să specificăm „cărți”, când substantivul e cumva subînțeles? Dar astăzi expresia nu mai este bizară, deoarece adesea chiar citim orice altceva decât cărți. Suntem înclinați să ne informăm și să citim preponderent de pe net scurte informații, considerând că e de ajuns, că am aflat ceva, că ne-am cultivat. Totuși, e drept că adeseori cultura, când e scop în sine, nu face decât să ne sporească aroganța, nefericirea, însingurarea. Cultura trebuie să fie un mijloc, prilej de dialog și întâlnire: cu noi înșine, cu tine (aproapele nostru) și cu tine (Persoana din dialogul-rugăciune, Interlocutorul prin excelență, așa cum spune și filosul Martin Buber). Revenind la informarea de pe internet, uneori acea mică străfulgerare poate fi un imbold spre carte, ca o semnalizare. Dacă nu este așa, riscă să fie sterilă și pierdere de vreme, aducându-ne în plus greșita idee că poți face ceva temeinic pe repede-înainte. Citim pe diagonală, în fugă. Există și platforme online (în special în spațiul anglofon) care, în capul fiecărui articol, indică timpul necesar lecturii. Vorbim de minute, de obicei sub 5, această precizare funcționând ca un cârlig pentru cititor. Internetul, cu învălmășeala sa de informații, cu goana adusă de ecranele tactile ce ne-au format ticul precipitat de a mișca nevrotic degetul în sus și jos, ne lasă în setea noastră. Calchiez expresia franțuzească: rester sur sa soif. Ai impresia că ai băut, dar ești tot însetat. 

Tocmai de aceea astăzi, vorbind despre Eminescu, articolul de față va trimite la carte, la cărți. În primul rând la opera eminesciană însăși, apoi la unele superbe cărți de critică și memorialistică. De pildă, ar fi marile cărți despre viața lui Eminescu. Există două esențiale lucrări (numite „Amintiri”), scrise de apropiați ai săi: Ioan Slavici (prieten, l-a și găzduit la București) și Teodor Ștefanelli, coleg la gimnaziul din Cernăuți și mai apoi la Viena. Depășindu-le ca informație și vervă, este apoi „Viața lui Mihai Eminescu”, de George Călinescu, deși informația nu mai este din primă sursă (Călinescu nefiindu-i contemporan), ci din multiple izvoare. Cartea se citește ca un roman – e drept, nu unul de tren, ci prin „ochiul unui estet”, dar nu trebuie să ai cunoștințe de specialitate și nici măcar pasiuni literare ca să o guști. 

Este și o bornă în bibliografia școlară, iar nerecomandarea sa la clasă, o neglijență regretabilă. Se parcurge cu emoție, cu empatie, cu surpriză. Afli că Eminescu a fost al șaptelea din unsprezece copii, că tatăl era o figură severă, în totală opoziție cu acea „o, mamă, dulce mamă” (Raluca Eminovici), că la Ipotești chiar a trăit o copilărie fericită, cu jocuri de-a Robinson, cutreierat codri (lipsind uneori noaptea de-acasă și dormind în colibe de țărani), cu ascultat de povești, ghicitori, doine... Dar afli și de necazurile sale, de lipsurile materiale, de bolile care parcă năvăliseră peste toți copiii căminarului Eminovici. De pildă, la Iași, bolnav, Eminescu era îngrijit cu abnegație de sora, Harieta, bolnavă și ea, invalidă de la vârsta de 5 ani. Harieta fusese probabil atinsă de poliomielită, mișcându-și cu mare greutate picioarele aflate în proteze. Capitol cu capitol, Călinescu redă biografia poetului, reușind echilibrul între densitatea informației, subtilitatea analizei proprii, dar și introducerea cititorului într-o emoționantă intimitate cu geniul, cel caracterizat de o oximoronică fragilitate și totodată măreție, de precaritate și totuși superbie, de răceală și totuși apropiere de ce e mai uman în fiecare dintre noi. 

„Amintiri despre Eminescu”, a lui Ștefanelli, ne redă imaginea poetului, cu insistență pe sentimentul patriotic. Suferind că Bucovina era supusă stăpânirii austriece, Eminescu a încercat să aline și să remedieze acest rău istoric: a inițiat și organizat serbarea de la Putna, în cinstea lui Ștefan cel Mare, a distribuit clandestin broșuri („Răpirea Bucovinei”), a scris despre acest subiect, a îndurat unele șicane ale autorităților austriece. Ba chiar a știut să sfideze prin haz, cu tot riscul situației. Astfel, Ștefanelli consemnează următorul episod: în anul 1875 autoritățile au sărbătorit 100 de ani de la încorporarea Bucovinei în Imperiul Habsburgic (cumva și în replică la sărbătorirea de la Putna). În seara festivității, Ștefanelli și Eminescu s-au dus la restaurantul hotelului „Pajura neagră”. Românii, ni se spune, purtau haine de toate zilele, în vreme ce la celelalte mese erau numai fracuri și uniforme. La un moment dat, de masa lor se apropie un avocat, Komariner, care vrea a-i convinge că „nu este la locul ei abstinența românilor față de aniversarea de 100 de ani a încorporării Bucovinei”. 

Masa fiind lungă, de 24 de persoane, avocatul se nimerește totuși exact în spatele lui Eminescu. Brusc, în timpul perorației aceluia, Eminescu îi ridică în față paharul și strigă: „Kellner, un pahar de bere!” Românii încep să râdă, în vreme ce Ștefanelli (judecător) are o intervenție de scuză, explicându-i avocatului austriac că Eminescu, nefiind din Cernăuți, l-a confundat. A citi despre aceste lucruri astăzi poate avea haz, însă când ne gândim la contextul istoric, de pildă la faptul că se confiscau și se ardeau unele cărți românești (bibliotecile românești erau interzise, cf. Ștefanelli), atunci ne dăm seama că această atitudine a poetului i-a atras și dușmănie. De fapt, nu doar de la autorități străine, ci și de la cei din țară, cărora Eminescu le reproșa, în publicistică sau în poezie, lipsa de moralitate, minciuna, egoismul. 

Ultima carte spre care invită articolul de față este un moment de festivism, desprins din contemporaneitate. Apărută în 2017, cartea lui Alex Ștefănescu, „Eminescu, poem cu poem” are două volume (antumele și postumele). Odinioară, criticul literar Vladimir Streinu scria despre proza lui Creangă că se află „într-un fără sfârșit chef lexical (…) aruncă vorbele în sus, plesnind în miez ca boabele de porumb la foc”. Aceeași imagine redă bine stilul lui Alex Ștefănescu: exuberant, eruptiv, surprinzător și rafinat totodată. Peste toate acestea, vine simplitatea frazei, cumulată cu cea a argumentației, astfel încât ți se pare, la finalul demonstrației, că era limpede să fie întocmai așa. Numai că cititorului ideea, aparent simplă, nu i-a venit. O evidență ce ține de butada oului lui Columb. De fapt, lucrurile nu sunt nici pe departe așa de evidente, doar măiestria autorului le limpezește. Probabil mare parte a publicului îi cunoaște stilul, din rubricile online de critică literară sau din aparițiile la radio și televiziune. Îți aduce în față diverse cărți, descriindu-le și lăudându-le cu atâta fervoare, încât te contaminează cu propriul gust, îți pasează starea sa de îndrăgostire față de text. În plus, fapt destul de rar astăzi, reușește să își păstreze vigilența critică, fără acreli și parti-pris-uri. Nimic biliar, nimic amar. S-ar zice că starea sa este prin excelență una de admirație și de bucurie de a celebra: o carte bună, un om, o idee valoroasă, o tradiție, o viață, o lumină.

În încheiere, redau un fragment de analiză a unei poezii, din cartea lui Alex Ștefănescu. Am ales „Doina”, pentru a obține o minimă continuitate, cu referirea la situația Bucovinei și la amintirile lui Ștefanelli.

„Lectura în public a Doinei lui Eminescu creează de fiecare dată o atmosferă conspirativă. Nu putem asculta această poezie într-o stare de pură încântare estetică. (...) De ce? Pentru că în România, de multă vreme, de cel puțin o sută cincizeci de ani, ești considerat suspect și ai de suferit dacă îți iubești țara. Eminescu se afla, încă din 1871, în evidența poliției secrete austriece pentru naționalismul său. După cel de-al Doilea Război Mondial, o parte din opera sa a fost interzisă din cauza aceluiași naționalism, incriminat de data aceasta de regimul comunist, de pe poziția internaționalismului proletar. Iar în perioada postcomunistă, devotamentul său față de cauza românească este privit cu dezaprobare de adepții corectitudinii politice. Nu va mai trece mult timp și vom ajunge să ascultăm Doina lui Eminescu noaptea, cu perdelele trase, așa cum ascultam înainte de 1989 postul de radio Europa Liberă. Este o situație aberantă, întrucât este vorba de poezie, nu de ideologie. Poetul ne propune un sentiment, nu un plan de acțiune politică. (...) În versuri populare alerte, amintind de sunetul clopotelor bătute într-o dungă în caz de primejdie, Eminescu îl cheamă în ajutor pe Ștefan cel Mare, gloriosul domnitor al Moldovei între 1457 și 1504, dar și erou neînvins în mitologia românească. Poetul vrea să-l trezească pe Ștefan cel Mare din moarte ca dintr-un somn adânc. Modul deopotrivă imperativ și respectuos în care îi cere să părăsească mormântul de la Putna este mișcător, îndeosebi pentru români, cărora contemporanii lui Ștefan cel Mare le-au transmis o undă de afecțiune pentru marele domnitor din generație în generație (cei care au analizat în vremea noastră la rece, cu argumente pro și contra, ideea canonizării lui Ștefan cel Mare n-au înțeles nimic din memoria colectivă a românilor):

Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las-arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinților,

În sama părinților,

Clopotele să se tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ți mântui neamul tău!

Tu te-nalță din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Și Moldova adunând.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp