Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

„Amintiri despre Eminescu”. Câteva cărți care te ajută să îl cunoști pe marele poet dincolo de clișee

Mihai Eminescu

Datoria față de Mihai Eminescu și față de noi înșine, în momente de comemorare, nu ne-o putem face dacă nu îl citim. Și nu citindu-l pe internet, în mici articole, fâșii de gând, ci citind cărți. Am parcurs mai demult un editorial, o critică adusă bizarei și redundantei (pe atunci) expresii „a citi cărți” - prezente în formule precum „e bine să citești cărți”. E bine să citești. Atât. De ce să specificăm „cărți”, când substantivul e cumva subînțeles? Dar astăzi expresia nu mai este bizară, deoarece adesea chiar citim orice altceva decât cărți. Suntem înclinați să ne informăm și să citim preponderent de pe net scurte informații, considerând că e de ajuns, că am aflat ceva, că ne-am cultivat. Totuși, e drept că adeseori cultura, când e scop în sine, nu face decât să ne sporească aroganța, nefericirea, însingurarea. Cultura trebuie să fie un mijloc, prilej de dialog și întâlnire: cu noi înșine, cu tine (aproapele nostru) și cu tine (Persoana din dialogul-rugăciune, Interlocutorul prin excelență, așa cum spune și filosul Martin Buber). Revenind la informarea de pe internet, uneori acea mică străfulgerare poate fi un imbold spre carte, ca o semnalizare. Dacă nu este așa, riscă să fie sterilă și pierdere de vreme, aducându-ne în plus greșita idee că poți face ceva temeinic pe repede-înainte. Citim pe diagonală, în fugă. Există și platforme online (în special în spațiul anglofon) care, în capul fiecărui articol, indică timpul necesar lecturii. Vorbim de minute, de obicei sub 5, această precizare funcționând ca un cârlig pentru cititor. Internetul, cu învălmășeala sa de informații, cu goana adusă de ecranele tactile ce ne-au format ticul precipitat de a mișca nevrotic degetul în sus și jos, ne lasă în setea noastră. Calchiez expresia franțuzească: rester sur sa soif. Ai impresia că ai băut, dar ești tot însetat. 

Tocmai de aceea astăzi, vorbind despre Eminescu, articolul de față va trimite la carte, la cărți. În primul rând la opera eminesciană însăși, apoi la unele superbe cărți de critică și memorialistică. De pildă, ar fi marile cărți despre viața lui Eminescu. Există două esențiale lucrări (numite „Amintiri”), scrise de apropiați ai săi: Ioan Slavici (prieten, l-a și găzduit la București) și Teodor Ștefanelli, coleg la gimnaziul din Cernăuți și mai apoi la Viena. Depășindu-le ca informație și vervă, este apoi „Viața lui Mihai Eminescu”, de George Călinescu, deși informația nu mai este din primă sursă (Călinescu nefiindu-i contemporan), ci din multiple izvoare. Cartea se citește ca un roman – e drept, nu unul de tren, ci prin „ochiul unui estet”, dar nu trebuie să ai cunoștințe de specialitate și nici măcar pasiuni literare ca să o guști. 

Este și o bornă în bibliografia școlară, iar nerecomandarea sa la clasă, o neglijență regretabilă. Se parcurge cu emoție, cu empatie, cu surpriză. Afli că Eminescu a fost al șaptelea din unsprezece copii, că tatăl era o figură severă, în totală opoziție cu acea „o, mamă, dulce mamă” (Raluca Eminovici), că la Ipotești chiar a trăit o copilărie fericită, cu jocuri de-a Robinson, cutreierat codri (lipsind uneori noaptea de-acasă și dormind în colibe de țărani), cu ascultat de povești, ghicitori, doine... Dar afli și de necazurile sale, de lipsurile materiale, de bolile care parcă năvăliseră peste toți copiii căminarului Eminovici. De pildă, la Iași, bolnav, Eminescu era îngrijit cu abnegație de sora, Harieta, bolnavă și ea, invalidă de la vârsta de 5 ani. Harieta fusese probabil atinsă de poliomielită, mișcându-și cu mare greutate picioarele aflate în proteze. Capitol cu capitol, Călinescu redă biografia poetului, reușind echilibrul între densitatea informației, subtilitatea analizei proprii, dar și introducerea cititorului într-o emoționantă intimitate cu geniul, cel caracterizat de o oximoronică fragilitate și totodată măreție, de precaritate și totuși superbie, de răceală și totuși apropiere de ce e mai uman în fiecare dintre noi. 

„Amintiri despre Eminescu”, a lui Ștefanelli, ne redă imaginea poetului, cu insistență pe sentimentul patriotic. Suferind că Bucovina era supusă stăpânirii austriece, Eminescu a încercat să aline și să remedieze acest rău istoric: a inițiat și organizat serbarea de la Putna, în cinstea lui Ștefan cel Mare, a distribuit clandestin broșuri („Răpirea Bucovinei”), a scris despre acest subiect, a îndurat unele șicane ale autorităților austriece. Ba chiar a știut să sfideze prin haz, cu tot riscul situației. Astfel, Ștefanelli consemnează următorul episod: în anul 1875 autoritățile au sărbătorit 100 de ani de la încorporarea Bucovinei în Imperiul Habsburgic (cumva și în replică la sărbătorirea de la Putna). În seara festivității, Ștefanelli și Eminescu s-au dus la restaurantul hotelului „Pajura neagră”. Românii, ni se spune, purtau haine de toate zilele, în vreme ce la celelalte mese erau numai fracuri și uniforme. La un moment dat, de masa lor se apropie un avocat, Komariner, care vrea a-i convinge că „nu este la locul ei abstinența românilor față de aniversarea de 100 de ani a încorporării Bucovinei”. 

Masa fiind lungă, de 24 de persoane, avocatul se nimerește totuși exact în spatele lui Eminescu. Brusc, în timpul perorației aceluia, Eminescu îi ridică în față paharul și strigă: „Kellner, un pahar de bere!” Românii încep să râdă, în vreme ce Ștefanelli (judecător) are o intervenție de scuză, explicându-i avocatului austriac că Eminescu, nefiind din Cernăuți, l-a confundat. A citi despre aceste lucruri astăzi poate avea haz, însă când ne gândim la contextul istoric, de pildă la faptul că se confiscau și se ardeau unele cărți românești (bibliotecile românești erau interzise, cf. Ștefanelli), atunci ne dăm seama că această atitudine a poetului i-a atras și dușmănie. De fapt, nu doar de la autorități străine, ci și de la cei din țară, cărora Eminescu le reproșa, în publicistică sau în poezie, lipsa de moralitate, minciuna, egoismul. 

Ultima carte spre care invită articolul de față este un moment de festivism, desprins din contemporaneitate. Apărută în 2017, cartea lui Alex Ștefănescu, „Eminescu, poem cu poem” are două volume (antumele și postumele). Odinioară, criticul literar Vladimir Streinu scria despre proza lui Creangă că se află „într-un fără sfârșit chef lexical (…) aruncă vorbele în sus, plesnind în miez ca boabele de porumb la foc”. Aceeași imagine redă bine stilul lui Alex Ștefănescu: exuberant, eruptiv, surprinzător și rafinat totodată. Peste toate acestea, vine simplitatea frazei, cumulată cu cea a argumentației, astfel încât ți se pare, la finalul demonstrației, că era limpede să fie întocmai așa. Numai că cititorului ideea, aparent simplă, nu i-a venit. O evidență ce ține de butada oului lui Columb. De fapt, lucrurile nu sunt nici pe departe așa de evidente, doar măiestria autorului le limpezește. Probabil mare parte a publicului îi cunoaște stilul, din rubricile online de critică literară sau din aparițiile la radio și televiziune. Îți aduce în față diverse cărți, descriindu-le și lăudându-le cu atâta fervoare, încât te contaminează cu propriul gust, îți pasează starea sa de îndrăgostire față de text. În plus, fapt destul de rar astăzi, reușește să își păstreze vigilența critică, fără acreli și parti-pris-uri. Nimic biliar, nimic amar. S-ar zice că starea sa este prin excelență una de admirație și de bucurie de a celebra: o carte bună, un om, o idee valoroasă, o tradiție, o viață, o lumină.

În încheiere, redau un fragment de analiză a unei poezii, din cartea lui Alex Ștefănescu. Am ales „Doina”, pentru a obține o minimă continuitate, cu referirea la situația Bucovinei și la amintirile lui Ștefanelli.

„Lectura în public a Doinei lui Eminescu creează de fiecare dată o atmosferă conspirativă. Nu putem asculta această poezie într-o stare de pură încântare estetică. (...) De ce? Pentru că în România, de multă vreme, de cel puțin o sută cincizeci de ani, ești considerat suspect și ai de suferit dacă îți iubești țara. Eminescu se afla, încă din 1871, în evidența poliției secrete austriece pentru naționalismul său. După cel de-al Doilea Război Mondial, o parte din opera sa a fost interzisă din cauza aceluiași naționalism, incriminat de data aceasta de regimul comunist, de pe poziția internaționalismului proletar. Iar în perioada postcomunistă, devotamentul său față de cauza românească este privit cu dezaprobare de adepții corectitudinii politice. Nu va mai trece mult timp și vom ajunge să ascultăm Doina lui Eminescu noaptea, cu perdelele trase, așa cum ascultam înainte de 1989 postul de radio Europa Liberă. Este o situație aberantă, întrucât este vorba de poezie, nu de ideologie. Poetul ne propune un sentiment, nu un plan de acțiune politică. (...) În versuri populare alerte, amintind de sunetul clopotelor bătute într-o dungă în caz de primejdie, Eminescu îl cheamă în ajutor pe Ștefan cel Mare, gloriosul domnitor al Moldovei între 1457 și 1504, dar și erou neînvins în mitologia românească. Poetul vrea să-l trezească pe Ștefan cel Mare din moarte ca dintr-un somn adânc. Modul deopotrivă imperativ și respectuos în care îi cere să părăsească mormântul de la Putna este mișcător, îndeosebi pentru români, cărora contemporanii lui Ștefan cel Mare le-au transmis o undă de afecțiune pentru marele domnitor din generație în generație (cei care au analizat în vremea noastră la rece, cu argumente pro și contra, ideea canonizării lui Ștefan cel Mare n-au înțeles nimic din memoria colectivă a românilor):

Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las-arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinților,

În sama părinților,

Clopotele să se tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ți mântui neamul tău!

Tu te-nalță din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Și Moldova adunând.”

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Multumesc.
    • Like 0
  • Frumos, mulțumim!
    • Like 0
  • O carte de căpătâi în studiul textului poetic eminescian rămâne "În eminescianul univers" de Felicia Giurgiu, apărută la Timişoara, la Editura Facla, în 1988. Cartea a fost deschizătoare de drum în studiul modern al aabordării stilistice a nuni text literar-poetic, în general. Pentru specialişti, şi nu numai, cartea "ţine cu sufletul la gură" cititorul de la începutul ei până la sfârşit.
    • Like 0
  • Eu cred că toată presa românească nu face nimic de 80 de ani , de la Dictatul de la Viena, pentru reîntregirea neamului românesc! Nici o națiune europeană nu este atât de divizată și în atât de multe state europene....Toți vecinii noștrii au teritorii locuite de români , care dacă le-am aduna depășesc ca suprafață pe oricare vecin al nostru.
    Basarabia și Bucovina, Podolia și Pocuția, Galiția( amândouă în Ucraina, Polonia și Slovacia), Biharia în Ungaria, jumătate din Banat în Serbia și Ungaria, Valea Timocului în Serbia și Bulgaria, Cadrilaterul și zonele Nicopole și Ruse în Bulgaria..... Ca să nu mai vorbim de zonele compacte de conaționali aromâni, macedoromâni, istroromâni și meglenoromâni din Slovenia și Slovacia până în Grecia și Turcia! De ce nu apar în presa din România în fiecare zi articole despre această situație? Răspunsul este unul singur: incultura, incompetența ba chiar și frica de a-și pierde locul călduț de muncă din toată presa românească. România are peste 10 000 000 de conaționali în jurul granițelor și tace rușinos iar Ungaria are cca 1,5 milioane și umple toată presa mondială cu strigăte și minciuni! Să vă fie rușine, ziariști și reporteri și redactori din toată presa românească scrisă sau vorbită din România! Acum situația românilor de lângă noi este mult mai rea ca acum 150 de ani pe vremea lui Eminescu! Treziți-vă ziariști Români! Lăsați securiștii proruși și redeveniți ROMÂNI!
    • Like 1
    • @ Mihai Sava
      mike mike check icon
      Cine sa se trezeasca, din moment ce 90% dintre ziaristi sunt santajabili si coordonati de servicii si de politicienii corupti? Credeti ca are cineva nevoie astazi ca Eminescu si ideile lui sa se propage prin societatea noastra? Astazi, cand traim intr-o lume fara comunism, suntem fortati sa inghitim alta galusca ideologica, cea a "corectitudinii politice", acest cancer care distruge ideile si libertatea de gandire.
      Eminescu a fost in primul rand un mare jurnalist si ar trebui sa fie o sursa de inspiratie pentru multi gazetari romani.
      • Like 1
  • Eminescu a fost creatorul limbii române moderne și cel mai virulent critic al politicianismului dâmbovițean.
    Și cum:
    „Toate-s vechi şi nouă toate;
    Ce e rău şi ce e bine
    Tu te-ntreabă şi socoate;
    Nu spera şi nu ai teamă,
    Ce e val ca valul trece;
    De te-ndeamnă, de te cheamă,
    Tu rămâi la toate rece.”

    Situația politică:
    „Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
    N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
    Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
    Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
    N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
    În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
    Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
    Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
    Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
    De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
    Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
    Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
    Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
    Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
    Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
    La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
    Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
    Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
    Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
    Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
    Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
    Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
    În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
    Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
    Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
    Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
    Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
    Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
    Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire”.

    Și speranța în oameni noi și tineri:
    „Ai nostri tineri la Paris invata
    La git cravatei cum se leaga nodul,
    S-apoi ni vin de fericesc norodul
    Cu chipul lor istet de oaie creata.
    La ei isi casca ochii sai nerodul,
    Ca-i vede-n birje rasucind mustata,
    Ducind in dinti tigara lungareata…
    Ei toata ziua bat de-a lungul Podul.
    Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strimba:
    Stilpi de bordel, de crisme, cafenele
    Si viata lor nu si-o muncesc — si-o plimba.
    S-aceste marfuri fade, usurele,
    Ce au uitat pin' si a noastra limba,
    Pretind a fi pe cerul tarii: stele.”

    • Like 2


Îți recomandăm

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult