Epidemia de rasism din timpul pandemiei de coronavirus

Foto: Inquam Photos/ Melinda Nagy

Înainte ca pandemia COVID-19 să atingă Europa, atunci când ideea de coronavirus plutea încă în aer undeva departe, îmi încurajam o prietenă să stea liniștită și să mă viziteze în Copenhaga. Însă nu a durat mult până când Blue Air a anulat zborurile și nu am mai putut merge acasă să îmi văd familia. Curând aveam să mă trezesc în fiecare dimineață să verific un site unde se colectau numerele de infectări și de morți la nivel global. Respiram mai greu în secundele alea, după care îmi ziceam că România e încă bine...

Apoi cazurile de COVID-19 din România au crescut, conversațiile au devenit mai tensionate, oamenii mai îngrijorați, poliția și armata erau pe străzi. Nu mai era de glumă. Știrile au devenit îngrijorătoare și mama era din ce în ce mai „mâhnită”. Că toți cei peste 65 de ani, a început și ea să iasă din casă cu declarație, între 11 și 13, să poarte măști și mănuși de plastic chiar și până la magazinul de lângă bloc. Teoriile conspirației au început să circule și ele din ce în ce mai mult.

Săptămânile treceau și parcă intram într-un alt fel de ritm: ieșeam la o plimbare sau la o alergare în Copenhaga, vorbeam la telefon și pe chat, restabileam legături cu prieteni mai vechi, intaream relații mai noi. În plus, Danemarca nu a fost închisă total, așa că aici erau mereu danezi pe străzi și sistemul de sănătate era pregătit cu doctori, resurse etc.

Acum când spaima a mai trecut, o mare parte din discuțiile de zi cu zi includ inevitabil subiectul călătoriilor și al migrației, într-un fel sau altul. Ar fi și greu să nu: am prieteni în UK, Germania, Polonia, Franța, SUA, România care călătoresc (călătoreau) în interes de serviciu pe toate continentele lumii. Eu locuiesc în Danemarca de aproape 5 ani. Mulți dintre acești prieteni sunt foști colaboratori, cu care am avut șansa să lucrez, să ne împrietenim și de care mă leagă valori, credințe și multe amintiri. Așa că discutăm. Și așteptăm. Să treacă corona, să se termine carantină, să putem merge în vizită acasă, la ai noștri. 

Dar mai așteptăm să treacă ceva...rasismul anti-romi. E în aer, nu prea discutăm așa mult despre asta, dar se întâmplă. „Sugerez cazare la Auschwitz” este printre primele posturi extrem de rasiste și instigatoare la ura de pe Facebook pe care le-am văzut de când a început pandemia. Apoi, o femeie romă cu un copil în brațe și încă unul lângă ea se întoarce acasă, e în aeroport și jurnaliștii români au grijă să o prezinte la știri cu mesajul „200 de cerșetorii s-au întors azi dimineață în țară, din Norvegia. Fac scandal, vor mâncare și bani pentru a ajunge în localitățile de domiciliu și refuză carantina.” O femeie tânără româncă își asumă rolul de a distribui această informație și contribuie cu acest comentariu rasist care în alte țări ar atrage repercusiuni grave, de ordin penal. Și apoi mesajele nu se mai opresc: „Mori țigane”, „Moarte ciorilor”, „Să va fie clar!!! Chinezii au luat virusul de la liliecii lor. Noi o să-l luăm de la ciorile noastre!”, „Până să fim noi în stare să îi gazăm ca naziștii, sunt ei în stare să îmbolnăvească o nație!”

Ziarele și politicienii se pornesc și ei: romii sunt prezentați că un pericol pentru sănătatea publică, romii sunt portretizați ca sursă de transmitere a virusului, romii sunt văzuți drept cei ce mint la intrarea în țară că să nu fie băgați în carantină (spre deosebire de români?). Începe să circule o teorie rasistă absolut șocantă – genetic, romii nu pot fi infectați cu COVID-19; ei doar dau mai departe virusul și îmbolnăvesc pe alții!

Blamarea țapului ispășitor și discursul rasist și stupefiant de discriminatoriu nu au întârziat să apară în relație cu această pandemie, așa cum s-a mai întâmplat în trecut cu ciumă în perioada sclaviei sau cu tifosul în perioada Holocaustului. O ura profundă față de o comunitate care a făcut parte din istoria României de sute de ani revine și ne arată că nu ne-am vindecat de această boală, doar am învățat la nivel instituțional să ne prefacem și să raportăm că ne-am educat despre incluziune și drepturile omului. În linie cu toate aceste discursuri instigatoare la ura, încep să apară și acțiunile poliției care descinde în comunități de romi și folosește puterea abuziv, lovind tot ce le stă în cale, de la bărbați la femei și copii în timp ce le reproșează că vorbesc limba maternă, români. Titlurile ziarelor iar explodează despre „romii scandalagii” și neascultători!

Comunicarea continuă, în timp de pandemie... dar a devenit o pandemie a urii, o explozie de rasism împotriva romilor și vorbim despre asta cu prietenii mei danezi, români și romi, dar ne este clar că romii trăiesc aceste realități cu mult mai multă durere, frică și dezamăgire în suflet. Ei sunt răspândiți prin Europa, dar și pe alte continente și sunt directori de organizații, directori de programe la Universitatea Harvard, lucrează la organizații că OSCE/ODIHR, Comisia Europeană, la Curtea Europeană de Drepturile Omului, fac doctorate în UK, sunt șoferi de autobuz, lucrează în universități, conduc restaurante sau muncesc joburi simple, sezoniere. Fac eforturi să se întrețină pe ei și familiile lor de acasă. Ca toți oamenii. Doar că presa din România nu e interesată să scrie despre astfel de povești și să sublinieze etnia în aceste cazuri. 

Prietenii mei militează pentru drepturile omului și justiției sociale, lucrează să apere drepturile romilor în România și la nivel internațional. Prietenii mei sunt romi și mândri de asta! Prietenii mei romi sunt oameni! Așa cum vorbesc eu cu mama, așa și celelalte milioane de români care au rămas în diaspora pe perioada pandemiei vorbesc cu părinții, frații și prietenii, așa vorbesc și prietenii mei romi acasă. Însă diferența este că în aceste momente, pe fundalul mesajelor naziste, părinții lor îi întreabă dacă romii vor fi trimiși la „bug” din nou. Părinții mei nu au fost forțați niciodată să trăiască cu astfel de temeri.

Iar când rasismul și ura au luat cu năvală presă din România și au devenit un lait motiv al declarațiilor politicienilor, dar și al cetățenilor în general, atunci când valul de ura a explodat acasă, de unde ne aflăm fiecare am oftat adânc. Ne-am enervat. Unii au început să scrie și să dea interviuri pentru a-și exprimă indignarea, pentru a arată că nu există loc de ura și de învinovățire în timpul pandemiei, pentru a aduce fapte istorice că argumente pentru situațiile din ziua de azi de sărăcie rasializata și de decalaje structurale între romi și ne-romi în România, pentru a spune tuturor că nu e în regulă să existe astfel de știri, astfel de discursuri, pentru a atrage atenția că se folosește o minoritate deja încercată în istorie în repetate rânduri pentru a pune o vină colectivă și injustă asupra ei – Nu e legal, nu e moral și nu e ok! Și dacă vrem, nu e creștinesc să dorim moartea altui seamăn, să vrem să reînviem nazismul și fascismul!

Ne-au primit de fiecare dată, ne-au prezentat copiilor lor și nu s-au supărat de întrebările curioase pe care li le-am adresat. Poate uneori au folosit ultima lingură de cafea să ne primească bine și nu, stați liniștiți – nu ne-au cerut niciodată nici bani, nici bunuri. Am plecat mereu „întregi” și ne-am mai și întors în comunitatea segregată din România unde trăiesc aproape 4000 de romi. 

În Danemarca am lucrat cu așa numiți „oameni ai străzii”, oameni care nu au un adăpost. Unii dintre ei sunt romi. Mulți au venit să muncească și au rămas fără adăpost după câteva luni fiindcă nu au fost plătiți, pentru că da, și aici se întâmplă abuzuri. Mulți muncesc să curețe străzile orașelor și contribuie la reciclarea sticlelor pe care danezii le aruncă pe jos pe stradă sau în parc, după ce își savurează berea. Pe mulți dintre ei i-am vizitat acasă în România, nu odată, de repetate ori. Ne-au primit de fiecare dată, ne-au prezentat copiilor lor și nu s-au supărat de întrebările curioase pe care li le-am adresat. Poate uneori au folosit ultima lingură de cafea să ne primească bine și nu, stați liniștiți – nu ne-au cerut niciodată nici bani, nici bunuri. Am plecat mereu „întregi” și ne-am mai și întors în comunitatea segregată din România unde trăiesc aproape 4000 de romi. Nu s-a adeverit avertizarea unei doamne profesoare românce care avea responsabilitatea și era plătită să lucreze în comunitate, dar nu mai intrase acolo de nu-și mai aducea aminte: „Ăștia nu or să te ajute cu nimic dacă nu le dai bani”. Și am rămas prieteni și cu acești oameni, romi care ne-au primit în casele lor și ne-au oferit tot ce aveau fără să ceară nimic în schimb. Deși acum nu mai lucrez la organizația daneză care încerca să le ofere un minim de ajutor celor care locuiesc pe stradă, ținem legătura. Ne sunăm să auzim dacă suntem bine, mai ales pe pandemie, și sunt bucuroasă când ne intersectăm pe străzile din Copenhaga – ei au bicicletele pline de saci cu sticle goale pe care urmează să le ducă la aparat de unde primesc maxim um câteva sute de coroane care apoi iau ruta România prin Western Union. Mă întreabă: „Ești bine, sora mea, ai de muncă, nu te-am mai văzut la social?”

Mă simt bine că cineva mă întreabă cum sunt și deși asta mă bucură, nu pot să nu mă gândesc cât de greu trebuie să fie să înfrunți respingerea și discriminarea zi de zi. Când am văzut-o pe Sandra în duminică Paștelui numai Simonae mi-a zis, ceea ce reprezintă un alint în limba romani. Am stat cu ea și am vorbit, a sunat rudele acasă, mi-a povestit cum e cu virusul și cu diabetul ei, unde doarme, cum se protejează. Mi-a zis: „vii oricând la noi, doar mă suni și îmi spui, sunt pe drum’”. În consecință, îmi e rușine când văd reversul din partea românilor, când citesc știrile și când văd că românii nu au reușit să învețe din trecut. Nu știu de unde am început eu să învăț și să mă schimb, fiindcă clar am crescut cu stereotipuri și prejudecăți. Nu știu dacă a fost frate-miu care a avut un rom că cel mai bun prieten în copilărie, dacă a fost tată care se înțelegea bine și se respectă cu toată lumea sau mama care m-a corectat când, copil fiind, am scos pe gură ceva despre „țigănie” și atunci a fost ultima dată când am folosit cuvântul asta încărcat istoric. Poate au fost Geo și Crisa, care m-au adus la lâ CRISS și aici viață mi s-a schimbat. Cu siguranță, a fost Români CRISS. Locul unde am cunoscut toți acești prieteni de care vorbesc acum, unde 80% sau mai mult dintre colegi erau romi și unde m-am simțit că într-o a două familie. Aș vrea că pentru toată lumea să existe un CRISS, dar da, puțini suntem așa norocoși... La CRISS am cunoscut-o pe Magda, una dintre cele mai bune și frumoase prietene pe care am să le am vreodată. Fosta directoare a organizației rome Romani CRISS și actuală directoare de programe la Harvard, Magda a vorbit recent la Radio România Internațional. Ce frumos și calm explică cu răbdare despre istoria romilor în România, despre sclavie, despre Holocaust, despre studiile ei în România și la Harvard, despre cum informația asta lipsește din manuale, din școli, dar despre cât e de important să cunoaștem lucrurile astea. Magda îndeamnă la curaj, curaj să recunoaștem trecutul și să mergem mai departe, să adoptăm acele mecanisme care să ne ajute să mergem mai departe: recunoașterea greșelilor, reparații, educație de calitate și educație antirasista. Ce fain ar fi, mă gândesc. După ce termin de ascultat îmi rămâne în minte cuvântul curaj și mă întreb de ce trebuie cineva să fie curajos să vorbească despre lucrurile astea când vine vorba de romi sau despre încălcările drepturilor și injustitiile față de afro-americani, despre cum au fost populațiile indigene opresate și abuzate de-a lungul anilor?

În România am scăpat și de „referendumul familiei”, la limita, dar a fost o victorie. Dar când vrem să vorbim despre romi ne costă, nu e funky, nu e la modă... „iar despre ăștia?” Ochi dați peste cap și un participant la conferință care a avut transport decontat și prânz acoperit că să învețe despre discriminare și incluziune socială, care și-a luat o diplomă și care vine la ține, pentru că eșți clar ne-roma și parte din organizare, să-ți zică că prea multă atenție li se dau comunităților ăstora care nu vor să-și trimită copiii la școală și care preferă să doarmă nemancati, fiindcă nu le place la muncă. Ani de zile, după multe astfel de întâlniri unde am explicat că nu vreau să aud placă cu integrarea și după ce am ajuns să mă șâ a două oară dacă să mai explic unde lucrez și cu ce mă ocup sau să evit să fiu compătimită de cunoscuți că „nu o să reușeșți să-i schimbi”, m-au făcut să obosesc. Dar am realizat că nu, nu trebuie să ne oprim noi din a discuta despre lucrurile acestea importante. Realizez că acestor oameni le lipsește curajul să vorbească cu demnitate despre cei pe care au fost învățați să îi respingă și uneori să îi urăscă. Le lipsesc empatia, cunoșțînțele, disponibilitatea și curajul. E incomod acest subiect și nu vrem să fim deranjați, și când sunt membri ai comunităților rome dați că exemple pozitive e mai simplu să îi catalogăm că „excepțîi”. „Dar tu nu eșți că aia, tu nu eșți tigancă”.

Pandemia COVID-19 ne-a arătat din nou față urâtă a lucrurilor, profunzimea ideologiei rasiste anti-romi în societatea românească. Dar ne arată și că a venit vremea să dăm dovadă de curaj, să spunem lucrurilor pe nume și să ne eliberăm de cele mai rele stereotipuri și prejudecăți, de glumele rasiste, de îndemnurile la ura. Am întârziat deja destul...

• Magda Matache scrie: „COVID-19 furnizează lumii o oportunitate de a recunoaște natură comună a umanitățîi și interdependenței în care trăim”.
• Ioanida Costache scrie: „Alături de frica față de răspândirea globală a COVID-19 stă eșecul societății româneșți de a ține la distanță rasismul împotriva romilor.”
• Marian Mandache scrie: „Problema reală o constituie tendința rasistă a unora dintre majoritari de a generaliza și etniciza aceste comportamente individuale ale unor persoane de etnie roma.”

Mulți alții că ei scriu – sunt romi și au curajul să spună „stop” acestor abuzuri de putere și acestui val de ura care afectează comunități întregi, le portretizează negativ, le criminalizeaza și le țin sub pragul sărăciei. Dar românii trebuie să spună și ei „stop”! Nu etnia determina dacă eșți bun sau rău, dacă eșți criminal sau nu și nimeni nu alege să trăiască în sărăcie extremă dacă are alte posibilități. Discriminarea este o trauma, afectează accesul la servicii, implicit starea de sănătate și accesul la educație. Discriminarea este ceva cu care ne-romii din România se confruntă doar când merg în străinătate și și atunci dau vina tot pe romi. Și nici atunci discriminarea nu are în spate o istorie injustă de sute de ani că în cazul romilor și nici nu este bazată în rasism și într-o ideologie rasistă - bariere mult mai greu de depășit.

Cum ne-am simți noi românii albi și cu privilegiile implicite dacă am fi zi de zi excluși și prezentați în mod negativ peste tot în lume? Ne-am oprit să ne gândim la asta? Ne-am oprit să ne gândim că nimic nu justifică ura? Nimic nu justifică ura față de un grup de oameni, față de o minoritate și instigarea la abuzuri față de aceștia! Sunt întrebări și idei pe care trebuie să ni le asumăm, la care trebuie să încercăm să avem curajul cel puțin să reflectăm!

Eu știu că ai mei m-au învățat să nu judec oamenii după clasa socială, după religie, culoarea pielii. M-au învățat să nu urăsc. Nu o să mint, nu au fost cei mai fericiți când am mers atât de departe și am avut un iubit rom. Cu toții suntem oameni și avem limite de înțelegere, de a acționa. Dar atâta timp cât ne provocăm pe noi înșine și pe cei din jurul nostru, atâta timp cât reușim să avem curaj să abordăm și să îndreptăm nedreptățile care ne-au fost lăsate că moștenire, putem merge mai departe, împreună și fără ura. Și ar fi cazul să începem, fiindcă e destul de târziu și rușinos! E timpul să devenim anti-rasișți!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp