Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Epoca de Aur a hienelor

Hiene

Foto: Guliver Getty Images

Viața în pădure curge în ritmul ei. Carnivorele mari mănâncă erbivore mici, carnivorele mici mănâncă erbivorele și mai mici. Mai mult, carnivorele se mănâncă între ele ori de câte ori au ocazia. Erbivorele mari mănâncă frunzele copacilor fără a fi deranjate prea mult de ceilalți. Vorba ceea: mâncare din belșug, democrația pădurii e în floare!

Regulile nu sunt scrise, pentru că, chiar și dacă ar fi scrise, ar fi respectate numai atunci când le-ar veni bine celor puternici. Cum ar fi legea potrivit căreia animalele nu au voie să se atace atunci când se adapă. Și atunci, ce e cu toate oasele din jurul lacului? Or fi murit de sete...

Așa cum e ea, democrația pădurii merge bine atâta timp cât animalele se întâlnesc rar și la o distanță sigură unele de celelalte. Din când în când însă, se întâmplă câte un incident ciudat. Este genul de incidente care au conturat de-a lungul timpului evoluția vieții în pădure. Cei care le-au provocat au dispărut mai devreme sau mai târziu ca specii. Iată cum de ceva timp, fără vreun motiv anume, neamul hienelor a ajuns să stăpânească partea din pădure acoperită de spini și buruieni. Celelalte animale se uitau la hiene cu un ochi plin de compătimire și cu altul cuprins de îngrijorare și puțină invidie. Atâta timp cât hienele locuiau în smârcuri fără a deranja pe nimeni, nimic nu părea a fi neobișnuit. Din când în când însă, hienele își doreau mai mult decât aveau. Voiau să pătrundă în lumea animalelor nobile, să fie respectate și de ce nu, iubite. Ce te faci însă că neamul hienelor este un neam urât, cu fapte rele la activ, fețe buboase și carisme hidoase. Ai putea spune fără să greșești că sunt corupte până în măduva oaselor. Mănâncă stârvuri. Este vina lor? A înaintașilor lor? A vremurilor tulburi? Nimeni nu mai știe cu precizie.

Ce se știe însă este că hienele sunt temute de toți cei mai slabi decât ele și mai mult, de toți cei asemenea lor: șacali, câini de prerie și alți mâncători de stârvuri. Și teama uneori este confundată cu preferința.

Revenind la incidentul din pădure, iată că nepăsarea și ignoranța celorlalte animale le-au permis într-o zi hienelor să revendice o parte importantă din hrana altora. Au zis hienele: începând de astăzi, nouă animale vânate din zece vor fi aduse la granița dintre pădurea răcoroasă și smârcuri. Noi, hienele, nu ne vom atinge de ele. Deloc! Ele vor fi oferite drept hrană animalelor care ne aplaudă.

Toată familia animalelor a paralizat: așa ceva nu se mai întâmplase vreodată sau, cel puțin, nu-și mai amintea nimeni să se fi întâmplat. Părea a fi o problemă de viață și de moarte. Putea pădurea supraviețui fără animalele mici? Așa a fost pusă problema și trebuie să știți că percepția animalelor, o dată creată, este foarte greu a fi schimbată.

Animalele mici vorbesc cu cele mari, încercând să le convingă că măsura este justă! Animalele mari au cămările pline astăzi și cu greu își pot imagina că acestea se vor goli curând. Nimeni nu strigă. Nimeni nu se gândește să anuleze domnia hienelor. Până acum nu ne-au deranjat și asta e viața, ce să facem noi, deși suntem mari, suntem prea mici ca să schimbăm noi ceva? spuneau.

Cine dorește să se pună rău cu hienele? Cui îi pasă de lumea de acolo? Cu toții ne uităm către zonele abundente în hrană, către zonele unde ne face plăcere să domnim. Însă hienele sunt animale inteligente: au acea inteligență sălbatică, ce le-a ținut în viață ca specie de-a lungul timpului. Acum s-au ridicat și au revendicat vânatul. Au urlat doar legea nescrisă, pentru că nu au avut curajul să o scrie – leii, tigrii și alții ca ei le-ar fi sărit direct la beregată.

Iată cum au început discuțiile. Ca în cazul fiecărei negocieri însă, cine răcnește mai tare este ascultat: asta este legea animalelor. Aici suntem astăzi. Hienele au prins cu dinții de hrană și, se știe, hienele au cea mai puternică mușcătură. Nu vor da drumul decât atunci când vor rage leii. Câți or mai fi rămas prin savană.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • fc check icon
    în patria nuastră, leii latră și tigrii miaună. e logic să fie hiena rege. e drept, by the book. ce faci când te naști în jungla julei? în liga lu' mitică? schimbi arbitrii sau schimbi campionatul? sau abandonezi campionatul patronat de hiene? problematica coșmarescă a cercurilor vicioase e rezolvabilă pe cât de imposibil/pasibil pe-atât de natural/moral. firesc. trăind moral până la lacrimi și dincolo de muarte. adecă regi pedeștri înconjurați de hiene călări. clipa ultimă te arată. atât și atunci. că jungla nu-i a nimănui și e plină de șanse și alegeri.
    • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult