Emil Hurezeanu: „Marea Britanie anunță, prin ieșirea ei democratică din UE, redeschiderea pericolelor dintotdeauna care au primejduit pacea în Europa”

Ambasadorul României la Berlin, Emil Hurezeanu, vorbește într-un interviu pentru Republica.ro despre amenințările la adresa Europei apărute după ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. 

„Europa are propriul ei destin, dar s-ar putea ca în timpul vieții noastre să devenim spectatorii europeni ai fenomenelor care au dus totuși la războaie. Pentru că reîntoarcerea la mai multe națiuni, la mai mult egocentrism, la resentimente, la solitudini în loc de solidarități, la ușurința de a transfera vina pe celălalt, reîntoarcerea la geopolitică, vezi Rusia, toate astea, din păcate, alcătuiesc ingredientele unei situații infinit mai imprevizibile și mai periculoase decât ne-am obișnuit în Europa ultimelor decenii. Marea Britanie anunță, prin ieșirea ei democratică din UE, redeschiderea posibilităților dintotdeauna și a pericolelor dintotdeauna care au primejduit pacea în Europa. Orice naționalism, orice egoism național, orice împărțire a proiectelor de tip federativ este o încurajare a conflictului între națiuni. 

Cea mai mare ironie este că se întâmplă la 100 de ani de la cele mai crâncene lupte fratricide din Primul Război Mondial, în timpul cărora au murit sute de mii de oameni”, a spus Emil Hurezeanu. 

Care sunt, pentru Marea Britanie, implicațiile ieșirii din UE ?

Marea Britanie este, prin dezvoltarea ei istorică, prin tradiițiile culturale și climatul psihologic, probabil cea mai de sine stătătoare națiune istorică a Europei. Prin geografie, prin rolul pe care l-a avut în descoperirea și hașurarea lumii, este una dintre cele mai mari și ultima, în ordine cronologică, puteri imperiale ale Europei. Să ne amintim de legăturile pe care le are în continuare cu țările Commonwealth-ului, acest fost imperiu sui-generis, din care fac parte 53 de țări, de la Noua Zeelandă și Australia, până la Canada. Și, într-un fel, SUA, o fiică a Marii Britanii. În această situație cred că, dincolo de emoțiile puternice ale unora și ale altora, pentru că taberele au fost destul de apropiate ca ordin de mărime, și de deconturile politice imediate, care vor cunoaște o evoluție dramatică pe termen scurt, e vorba și de înlocuirea unei clase politice, dincolo de asta cred că englezii își vor găsi ritmul de croazieră, spre deosebire de Germania și chiar de Franța.

Care este diferența dintre Marea Britanie și cele două țări pe care le-ați amintit?

Spre deosebire de aceste țări-pivot ale Europei și ale UE, Marea Britanie nu a făcut parte niciodată din conceptul originar al UE. Pentru destinul național, istoric, social, politic al Marii Britanii, Uniunea Europeană n-a fost niciodată vitală. Pentru destinul RFG, după 1949, pentru destinul Franței și al altor țări, Beneluxul, UE a fost o soluție de depășire a unei imense și tragice crize existențiale, a fost soluția la ceea ce acestor țări li s-a întâmplat. Țările învinse în Al Doilea Război Mondial au avut nevoie de UE ca pământul însetat sau înroșit de sângele războaielor - o dată la 30 de ani, până în anii '50 ai secolului trecut, când au apărut primele nuclee ale UE, erau războaie sau conflicte militare între Franța și Germania. 

Uniunea Europeană a fost soluția pentru aceste țări. Din cauza asta, ideea europeană așa cum o cunoaștem noi, în interiorul UE, în diversele ei faze, este o idee naturalizată mult mai mult în Germania și Franța. Și, de fapt, ideea europeană pe care o cunoaștem și noi, noii veniți din estul Europei, este de inspirație franco-germană, mai mult decât de inspirație britanică. Britanicii au avut mereu o distanță față de UE, nu au vrut să i se alăture de la bun început, intră în 1973, greu. În 1975 au deja primul referendum pentru cei care n-au vrut să plece din Uniunea Europeană în care tocmai intraseră de doi ani. Ce ironie amară a sorții este următorul episod. În mai 1999, premierul laburist britanic Tony Blair vizitează Bucureștiul, în toiul războiului din Kosovo, unde România, fără să fie membru NATO, s-a comportat ca un aliat NATO. Tony Blair vine la București și anunță în mod solemn sprijinul pe care țara sa îl va oferi României pentru începerea negocierilor cu Uniuniea Europeană. Suntem aleșii Marii Britanii să intrăm în UE, pentru că atunci, în mijlocul anilor '90, apoi în Irak, în 2013, doar ea și aspiranții din la civilizația euro-atlantică, alături de SUA, au făcut parte din acest concept nou în care dimensiunea geopolitică și securitară a fost mai subliniată decât dimensiunea aptitudunilor complete, a compatibilităților, care au făcut ca țările din estul Europei să intre în UE. Așadar suntem un fel de copil de suflet al Marii Britanii.

Așadar există lucruri care ne apropie de Marea Britanie, în ciuda discuțiilor despre imigrație?

Există un set de afinități între Marea Britanie, Polonia, România, când e vorba de apetitul lor atlantic, când e vorba de opțiunea militară, mai atlantică decât a altor țări clasic europene. E un motiv pentru care ieșirea Marii Britanii din UE diminuează dimensiunea atlantică din conjunctura euro-atlantică. 

Cineva din presa străină spunea astăzi: „Să ne ferească Dumnezeu că citim în următorul an următoarea știre: Președintele Franței, Marine Le Pen, s-a întâlnit la Washington cu președintele SUA, Donald Trump". De fapt, este foarte posibil în termeni teoretici. SUA regretă plecarea Marii Britanii, pentru că dincolo de ideea lui Winston Churchill sau a britanicilor care voiau să își refacă splendida izolare față de ceea ce ei numesc, cu destule conotații negative de-a lungul istoriei, continent... Dincolo de asta, doar americanii au înțeles la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial că Europa nu se va putea reface decât în condițiile încheierii următoarelor socoteli: țările învinse vor avea același statut ca și Franța. Doar în condițiile în care nu s-au reprodus condițiile Păcii de la Versailles nu s-au resădit germenii care au dus la venirea lui Hitler, a lui Mussolini și apoi a comunismului. Asta a fost o idee anglo-saxonă. Sigur că America nu mai este atât de legată de Europa, după cum știți, va rămâne, însă, legată de Marea Britanie. 

Eu am fost serile trecute la recepția oferită de ambasadorul Marii Britanii, sir Sebastian Wood. Era o atmosferă deja pre-îndoliată, foarte mulți fruntași ai Germaniei, actori, actrițe, bineînțeles politicieni de toate culorile, aveau ceva deja resemnat. Când am intrat în curtea reședinței, un scoțian, îmbrăcat în costumul național, cânta la cimpoi singur, pe un balcon, imnul Europei.

Asta era ca o premoniție.

Era ca o premoniție. Cine a rămas să cânte imnul Europei? Un singur instrumentist și ăla scoțian. Bineînțeles, la cimpoi. Am avut atunci senzația că se pregătește ceva care nu mai poate fi împiedicat, pentru că se pregătește de multă vreme. Marea Britanie a fost senzorul cel mai diferit, cel mai sensibil, al acestor transformări mari care s-au petrecut în interiorul Uniunii Europene depășite de situație. În care revenirea la egoismele naționale este foarte amenințătoare. De fapt, n--au început britanicii. Să nu uitați că țările est-europene, țările de la Visegrad, au formulat foarte explicit o poziție de egoism național, atunci când, îndreptățite sau nu de atitudinea prea grăbită sau neexplicată a Germaniei, au refuzat distribuția automată a refugiaților. Ungaria, Cehia, Slovacia au avut până astăzi o politică evident solitară, marcată ca atitudine de stat. Și aici este problema: În ce măsura Anglia n-a făcut decât primul pas, știind mai bine ce se întâmplă în UE?

Ce se va întâmpla de azi înainte?

Problema este ce facem de-acum încolo? Continuă Uniunea Europeană sau acesta este primul semnal, primul avertisment foarte serios, că nu mai poate continua așa? Și dacă nu mai poate continua așa, cum ar putea să continue, cu mai mult stat național, cu mai multă suveranitate de felul celei profesate de țările est europene, de Marea Britanie? Dar mai este atunci Uniunea Europeană? Nu cumva, deja diviziunile sunt foarte marcate între țările nordice și țările sudice? Țările care au euro și țările care n-au euro. Apoi este povestea birocrației de la Bruxelles, care este mult exagerată, dar care totuși ține de imposibilitatea formulei federale. UE nu a putut deveni o uniune federală, cu monedă comună, cu politică militară, fiscală și externă comună. Avem aici un punct de ruptură a unei idei posibile doar în ultimii 70 de ani de Europă unită, care a avut două mari obiective după Al Doilea Război Mondial: unu, pacea dintre Franța și Germania. Și doi, după 1989, ruperea țărilor est-europene, între care și România, de Est, de Federația Rusă. Și aceste obiective au fost îndeplinite. Dar s-a mai întâmplat ceva: în mod paralel, dincolo de aceste realități, 70 de ani de pace și schimbarea în interiorul lor a două generații duc la amnezie, la oboseală, la tocirea instinctelor istorice, a instinctelor democratice postbelice. Suntem în situația în care statele, încet și sigur, se leagănă în hamacul unei prosperități de la sine înțelese. Pacea a devenit o noțiune de la sine înțeleasă. Societățile nu mai cresc demografic. Există apoi, astăzi, o ruptură între părinți și copii mult mai adâncă decât cea care exista între mine și străbunicii mei. Acum, iată, între mine și fii mei, care au 8 și 12 ani, este o prăpastie, pentru că ei cunosc toate șiretlicurile și tribulațiil unui limbaj nou, de la jocurile nestăvilite până la rețelele sociale pe care jumătate din omenire face politică, se pregătește pentru amor, își exprimă acordul cu ce e bine și dezacordul față de ce e rău. Aici avem niște noduli, poate niște tumori. Nu știu în ce măsuri sunt încă benigne.

Ce se va întâmpla cu România în aceste condiții?

România cred că intră ca toate țările est-europene, pentru că are o economie mai fragilă și pentru că are dependențe sociale față de țările bogate din UE, prin această realitate a milioanelor de români care lucrează în străinătate. Se va discuta precis în următoarele săptămâni și luni problema, care pentru unii este principala cazuă a Brexitului, problema imigrației sociale. Eu sunt convins că nu imigranții tineri români, care în Germania sunt mai integrați, în multe landuri, decât populația germană, fragilizează economiile occidentale. Economiile occidentale sunt deja fragilizate de efectele globalizării și cred că s-a ajuns la nivelul în care clasa de mijloc, majoritatea tăcută pe care o invocă mereu și Trump și a invocat-o acest Trump britanic, Boris Johnson, majoritatea tăcută, care locuia în casele astea înșirate cum sunt în Marea Britanie, care aveau un job în oțelării sau într-o mină și care, dintr-o dată, prin dezinstrualizare, s-au trezit, asta e o realitate care deja are 25 de ani, s-au trezit într-un fel de suspensie, într-un fel de frică cronică în legătură cu viitorul lor. Aceștia sunt votanții Brexitului și ai lui Donald Trump.

Cum se pot schimba lucrurile?

Nu-mi dau seama, pentru că România este dependentă, din punct de vedere al liniștii sociale aparente, de viețuirea acestor patru milioane de români în străinătate. În al doilea rând, este dependentă de Uniunea Europeană, care își revizuiește obiectivele, luptând pentru o Europă cu mai mult viteze. 

De altfel prima zi de luni după Brexit, primul ministru al Italiei, președintele Consiliului European, președintele Franței se duc repede-repede la Berlin, să vorbească cu doamna Merkel despre ce urmează. Apoi, din perspectivă geopolitică se va considera că Brexitul slăbește UE, nu doar din punct de vedere politic, totuși era cea de-a doua mare economie, alăruri de cea a Germaniei. Se va considera că Europa este mai slăbită și din perspectiva solidarităților ei geopolitice. De exemplu, impunerea sancțiunilor Rusiei de către un Consiliul European din care nu mai face parte Marea Britanie este un câștig al Rusiei. Sigur că România era legată de SUA, via Marea Britanie. pentru că Marea Britanie este un patener strategic al României, Germania nu e un partener strategic, de fapt nu afre noțiunea asta de parteneriat strategic. Aici vom avea problemă: vom fi mai singuri în opțiunea pro-americană din interiorul Uniunii Europene. În al treilea rând, Germania este cumva în situația SUA de la începutul anilor '90 și de astăzi. Va deveni, fără să vrea, sau fără să vrea întotdeauna și întru totul, un fel de arbitru compulsiv al unei Uniuni Europene în trasformare. Pentru că rămâne cea mai puternică țară din UE. Era și înainte, dar împărțea multe griji cu Marea Britanie. Acum e alături doar de Franța, care pare nereformabilă, cel puțin în situația de acum. Flancul nordic din UE este foarte scuturat: nu este exclus ca formulele politice guvernamentale populiste din Olanda, din Finlanda, din Franța să ia avânt și să se ajungă la o rețetă a unor referendumuri. Germania, după Republica de la Weimar, practica referendumurile copios, tot prin referendum s-a ajuns și la Hitler. Prin Constituția din 1949, valabilă și după reunificarea din 1990, Germania nu mai permite referendumurile naționale pe teme politice. Va fi, ea însăși, supusă presiunii unor referendumuri? Aici e discuția. Înseamnă că Europa se sfârșește? Europa are propriul ei destin, dar s-ar putea ca în timpul vieții noastre să devenim spectatorii europeni ai fenomenelor care au dus totuși la războaie. Pentru că reîntoarcerea la mai multe națiuni, la mai mult egocentrism, la resentimente, la solitudini în loc de solidarități, la ușurința de a transfera vina pe celălalt, reîntoarcerea la geopolitică, vezi Rusia, toate astea, din păcate, alcătuiesc ingredientele unei situații infinit mai imprevizibile și mai periculoase decât ne-am obișnuit în Europa ultimelor decenii. Anglia anunță, prin ieșirea ei democratică din UE, redeschiderea posibilităților dintotdeauna și a pericolelor dintotdeauna care au primejduit pacea în Europa. Orice naționalism, orice egoism național, orice împărțire a proiectelor de tip federativ este o încurajare a conflictului între națiuni. Cea mai mare ironie este că se întâmplă la 100 de ani de la cele mai crâncene lupte fratricide din Primul Război Mondial, în timpul cărora au murit sute de mii de oameni. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp