Femeia care m-a ajutat să nu mai fiu prost

Foto: Arne Trautmann / Panthermedia / Profimedia

Cuvânt înainte

În primii ani de școală nu pricepeam mai nimic din materiile predate de către domnul învățător. Literele, cuvintele, cifrele se loveau de zidul construit de mintea mea împotriva cunoașterii, încât devenisem o umbră printre colegii mei, din cauza rușinii că sunt prost făcut grămadă.

În disperare de cauză, părinții mei l-au invitat pe domnul învățător să-mi explice acasă ceea ce nu pricepeam la școală. Tata l-a servit pe domnul învățător cu un pahar de vișinată, mama a gătit sarmale, pregătindu-se ca la o zi de nedeie oltenească, iar eu, precum un nevolnic nerecunoscător, am continuat să aprofundez colecția de perle mai mult sau mai puțin amuzante.

După această ultimă încercare de a mă scoate din întunericul neştiinţei, chiar nu se mai gândea cineva că s-ar putea schimba ceva în comportamentul meu. Așa că părinții m-au lăsat în plata Domnului, să fac orice îmi doresc cu viața mea. 

Pentru că nu mai era nimeni care să-și bată capul cu mine, aveam mai mult timp liber să explorez cartierul unde locuiam. Într-o zi de plimbare obișnuită, la parterul unui bloc de nefamiliști, aflat în administrarea Șantierului Naval, am descoperit o ușă deasupra căreia era scris, cu litere galbene, denumirea nepământeană de bibliotecă. Fără să gândesc, am deschis ușa.

Am fost primit de o femeie obișnuită, cu zâmbetul pe buze. Mi-a spus că sunt primul copil, din luna aceea, care venea la bibliotecă. I-am zis săru’ mâna, iar dumneai mi-a oferit un ceai și o eugenie. Apoi m-a condus printre rafturi și cu răbdare infinită a început să-mi povestească despre tot felul de cărți.

În câteva luni, totul s-a schimbat pentru mine. Devenisem peste noapte un copil entuziast. Căram de la bibliotecă, cu o plasă de rafie, cărți de tot felul. Citeam atât de mult, încât seara tata desfileta becul din lustră de teamă că „intelectualul iar o să citească toată noaptea” și va ajunge să plătească prea mult pentru curentul electric.

A fost prima dată când am simțit că mi-au explodat sinapsele. Și asta pentru că am început să gândesc și să pricep ce se preda la școală, găseam răspunsuri și puneam întrebări. Din cel mai prost copil din curtea școlii, am ajuns preferatul profesorilor și dușmanul colegilor, iar din ultima bancă de pe rândul de lângă geam m-au mutat în prima bancă de pe rândul din mijloc.

Unii dintre profesori mă chemau, la clasele elevilor mai mari, să explic diverse lecții, dar treaba asta nu rămânea nepedepsită. Mâncam bătaie, de la colegi, pe oriunde mă prindeau. La un moment dat, mă gândeam cum aș putea face să redevin prost, însă odată ce porțile către lumină mi-au fost deschise, forța creatoare din interiorul meu nu putea să mai fie oprită nici măcar de mine. 

În vremea aceea, am conștientizat că, de multe ori, este mai bine să-i lași pe oameni să creadă că ești prost. Proștii nu reprezintă o amenințare pentru nimeni, nu sunt invidiați, iar lumea îi lasă în pace. Ei au liniștea necesară să reușească în viață, de aceea, instituțiile statului colcâie de oameni de succes.

După niște ani, un coleg, care mi-a spart capul cu un leagăn de fier, mi-a strigat:

- Bă, cine te crezi tu, bă, să te întorci acasă și să ne salvezi pe noi? Crezi că noi nu suntem în stare?

Urletul acesta l-am auzit în ziua în care mi-am depus candidatura la primăria Severinului, dar despre nebunia mea de campanie electorală, din anul 2016, am să scriu altădată.

Revin la povestea mea de astăzi, deși există un fir roșu care leagă toate aceste cuvinte.

Că voiam sau nu voiam, eram trimis la o sumedenie de concursuri școlare. Îmi aduc aminte că, după olimpiada de istorie, faza națională, doamna profesor, o altă femeie obișnuită care m-a inspirat, mi-a spus:

- Din întâmplare, lucrarea ta a ajuns la mine. Am fost prima care a citit-o. După ce am descoperit pasaje din caietele mele de la facultate, mi-am dat seama că tu ai scris-o și le-am dat-o altor colegi să o corecteze. A fost cea mai bună lucrare.

Trec pe repede înainte și ajung în zilele prezentului. 

De ce scriu ocazional unele povești?

Până de curând am scris unul sau două texte ori ceva mai multe deoarece scrisul ocazional reprezenta pentru mine o formă de terapie gratis. Îmi făcea bine la sănătate să povestesc despre unele experiențe. Însă, odată cu Jurnalul de bord, confesiunea mea despre despre divorț, depresie, suferință, dragoste și alte povești marinărești, ceva s-a schimbat.

Fără nicio exagerare ori laudă de sine, am descoperit că respectiva confesiune a însemnat ceva pentru niște oameni. Am primit prea multe mesaje să nu le iau în seamă. Cineva, de exemplu, îmi mulțumea pentru „starea de bine pe care mi-o transmiteți prin ceea ce scrieți!”

Chiar nu știam că sunt în stare de așa ceva…

Jurnalul de bord a fost prima poveste scrisă de mine, fără să mă gândesc la mine. Știu că sunt depozitarul unui spirit umanitar care mă îndeamnă să fac oamenilor, dezinteresat, un bine cât de mic, iar dacă un singur om se regăsește într-una dintre poveștile mele și îl ajută într-un fel sau altul, atunci, eu, unul, consider că misiunea mea este îndeplinită.

În acest fel, mi-a venit un gând nou care face obiectul acestui text și care leagă toate cuvintele într-o altă poveste, începând de astăzi. Aici, pe platforma editorială Republica, urmează să scriu periodic un serial de cuvinte sau povești despre femeile obișnuite care m-au inspirat de-a lungul vieții.

Cine a avut răbdare să citească până aici poate la fel de bine să continue, pentru că adevărata poveste începe de abia de aici încolo.

De ce urâm femeile

Știm cu toții că lumea se află într-o continuă modificare. Sigur că oamenii se schimbă și ei, chiar de la o zi la alta. După cum îmi spunea cineva într-o discuție amicală, oamenii mai și mor, mai și divorțează, am adăugat eu, iar rolurile ancestrale hotărâte de divinitate dintre femei și bărbați au devenit perimate și nesusținute practic de viață sau de evoluția naturală a umanității.

Astfel, în noua paradigmă a feminismului, femeia devine puternică, însă bărbatul involuează. Bieții de noi, bărbații prezentului, ne transformăm pe zi ce trece într-un fel de creatură slabă, neajutorată, neadaptată la cerințele societății, total rupți de realitate. Nu pricepem de ce femeile nu ne mai ascultă, de ce nu mai au nevoie de noi și mai ales cum își permit să ne trateze cu condescendență șamd.

Femeile au preluat puterea, iar bărbații fluieră a pagubă de pe margine, dar, pentru că nu suntem în stare să pricepem ce se întâmplă și pentru că am devenit tot mai leneși, noi, bărbații, am început să urâm femeile, dovedindu-ne inferioritatea. Unii vor spune că generalizez. Cu siguranță, poate că este adevărat, dar aceasta îmi este și intenția, deoarece chiar nu contează dacă tu, prietene, ești singurul bărbat bun de pe planetă care nu se simte vizat de această teorie. Dacă ești bărbat și tu ai vina ta, pentru că s-a ajuns aici. De fiecare dată când ai mințit, înșelat, abuzat, judecat o femeie, puterea noastră s-a diminuat, transformându-se din energie pozitivă într-o forță distructivă.

Cauza conflictului

Pe scurt, după părerea mea, situația actuală este rodul lipsei de încredere și a dispariției dragostei autentice dintre bărbat și femeie. Totul s-a transformat într-o luptă, un război al sexelor și implicit al lumilor, iar toată nebunia aceasta produce un rău imens, poate chiar ireparabil, tuturor și societății, în ansamblu. 

Soluția este ca noi, bărbații, să ne recâștigăm rolul de pater familias, dar nu printr-o luptă cu femeile, ci cu noi înșine. Asta poate să însemne orice alege fiecare bărbat să înțeleagă și mai ales să facă.

Eu, unul, mărturisesc tristul adevăr că fac parte din rândurile celor care au trădat încrederea și dragostea femeilor. Am avut șansa ca viața mea să fie transformată de-a lungul timpului, de fiecare dată, de o femeie obișnuită care m-a inspirat. Începând cu doamna de la biblioteca din cartier, doamna profesor de istorie, de matematică sau de limba română, prietene, iubite, fosta soție, fiecare femeie obișnuită și toate, de fapt, la un loc m-au ajutat să devin ceea sunt astăzi. Prostia mea a fost că „în nemernicia mea ca un câine turbat”, nu m-am mulțumit cu o singură femeie obișnuită, am devenit superficial și egocentric. Dar, cu toate acestea, simt că tot răul din mine a rămas undeva în urmă.

Cine știe? Vedem mai încolo!

Tot ce știu acum este că îmi doresc să îndrept măcar un pic din răul făcut, prin scrierea unor povești despre femeile românce obișnuite. Acum, după ce mi-am găsit liniștea și m-am iertat pentru păcatele trecutului, pot să încep călătoria către o plajă, fără amintiri, de la marginea Pacificului, alături de o singură femeie obișnuită care mă inspiră și singura despre care nu îmi doresc să scriu nici măcar o literă. 

Închei cu mesajul primit de la o femeie obișnuită sau un fel de teaser pentru poveștile viitoare

I.C., o femeie obișnuită, mi-a scris următoarele:

“… sunt femeia puternică pentru majoritatea celor care mă privesc din exterior și femeia plină de slăbiciuni pentru cei ce mă cunosc îndeaproape. Cei ce mă privesc din exterior mă pot considera o sursă de inspirație pentru că viața mea pare frumoasă (…) prin prisma valorilor pe care le am și prin prisma felului în care aleg să trăiesc. Pentru cei ce cunosc profunzimea mea interioară, sunt departe de a fi o sursă de inspirație, pentru că pare că nu mă identific cu prezentul, cu ceea ce se cere oamenilor să fie astăzi. Sunt multe de spus, sunt un om obișnuit care pune în centrul existenței IUBIREA. Și mă inspir de la oamenii care sunt la fel… puțini și adesea triști. Și cred că oamenii se găsesc pur și simplu, fără să fie inspirați de calități standard, pentru cei care aleg cu sufletul.”

PS: cine mai dorește, mă găsește și aici pe instagram: @kostas.WORLD

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp