Fight Club, ediția 2023 – sau apocalipsa din mintea noastră

Se întâmplă ceva cu noi de la o vreme și cred că trebuie să vorbim despre asta. Chiar dacă nu putem pune în cuvinte prea clare acest ceva. E ca și când am uitat un detaliu esențial despre noi înșine, un detaliu care ne dădea sens și direcție, iar amnezia aceasta parțială ne-a așezat pe toți pe o rotiță de hamster, pe care alergăm fără să ajungem niciunde.

Vă fac aici o invitație la o discuție colectivă pe tema acestei stări de fapt, în speranța că împreună vom putea căpăta puțină coerență și perspectivă asupra lucrurilor.

                                                                              Roman Tolici, Aletheia/ Truth, ulei pe pânză, 2023

Ne scufundăm de ceva timp, încet, dar sigur, într-o singurătate și o lipsă de sens teribile, ca într-o noapte adâncă, care ne devorează toate resursele emoționale și ne lasă sleiți de puteri și energie vitală.

Poate că are sau nu legătură cu faptul că, de vreo trei ani încoace, am fost prinși într-o buclă istorică în care evenimente majore, aflate în afara ariei de control a oamenilor obișnuiți, ca mine și ca tine, se precipită într-un ritm care nu ne dă suficient timp de adaptare la noua realitate și, de aici, senzația de debusolare. De anxietate. De lipsă a ceva substanțial în interacțiunile noastre.

S-a creat un context general ale cărui coordonate sunt greu de procesat, ceea ce face ca provocările de zi cu zi cu care ne confruntăm la nivel personal să fie și mai greu de gestionat. Paradoxul e că, deși suntem toți în aceeași barcă, nu mai reușim să ajungem unul la celălalt. Și, dacă totuși ajungem, găsim în cel de alături același gol care răsună la fel de tare ca golul din noi înșine.

Este o voce în noi care se stinge și asta ne umple de spaimă, în așa măsură încât ne e teamă să pomenim măcar ceva despre asta. O vreme am crezut că toată această epuizare e doar în mintea mea și că fac un transfer pe cei cu care vin în contact. Sau că oi trece eu prin criza vârstei de mijloc al vieții, când realitatea capătă o textură aparte și așa trebuie să se simtă.

Apoi, într-o zi, m-am trezit că gândesc cu glas tare și mi-am întrebat prietena, cu două decenii mai tânără ca mine: - Auzi, ție nu ți se pare că se întâmplă ceva cu oamenii? Nu ți se pare că lumea o ia razna? Sau e doar în mintea? De la tine, cum se vede? 

Și ea mi-a răspuns precipitat: − Băi, da! Fix așa e. Se întâmplă ceva cu oamenii! Ne-am prăjit toți, dar nu știu de la ce!

Ceva e foarte în neregulă și nici măcar asta nu e problema – ci faptul că nimeni nu pare să poată pune punctul pe i. Ce anume este, de fapt, în neregulă azi? Ce se întâmplă cu noi, mai exact?

Nu am studii de specialitate nici în psihoterapie și nici în sociologie, așa că nu îmi permit să formulez vreun verdict sau diagnostic cu privire la ce ni se întâmplă. Cred că ar fi de folos ca voci pertinente din domeniile acestea să se pronunțe cu subiect și predicat cu privire la fenomenul prin care trecem. În același timp, mi se pare evident că ceea ce trăim acum ar putea fi etichetat drept un burnout social colectiv. În orice caz, ce este evident este că defilăm toți pe un fond deloc sănătos și cu un potențial de risc destul de ridicat.

Fac aici o scurtă paranteză, care are legătură cu subiectul pe care vi-l propun spre dezbatere. Am purtat de curând o discuție cu psihoterapeutul Robert Alexandrescu de la Clinica Color Mind, care lucrează cu unul dintre copiii mei încă din 2021, când fiica mea a trecut printr-un episod de depresie generat de pandemie și de faptul că școala s-a mutat online, pe un termen destul de lung, poate prea lung pentru copiii noștri. Terapia a ajutat-o foarte mult și a decis să continue chiar dacă ieșise din episodul depresiv. De ce? Pentru că terapia o ajută să (se) înțeleagă mai bine și-i dă instrumentele necesare navigării în siguranță a vremurilor pe care le trăim. Lunar port această discuție cu terapeutul ei, pentru a afla dacă e cazul să fiu mai atentă la anumite aspecte. Cu ocazia unei astfel de întâlniri telefonice, am ajuns să discut cu el situația aceasta generală, fiindcă efectiv nu mai înțelegeam ce mi se întâmplă mie și lumii din jurul meu. Mi-a făcut pe scurt o descriere plastică a burnout-ului: e ca și când ai avea pe telefon toate aplicațiile deschise. O vreme, continuă să funcționeze, după care, totul se blochează. Dacă nu dai re-start, dacă nu oprești o vreme aparatul, nu doar că nu va mai funcționa cum vrei, dar cel mai probabil se va strica de tot. Cam așa și creierașele noastre. Închid aici paranteza.

Am intrat în 2023 cu toate aplicațiile deja deschise de ceva timp și le-am ținut așa până acum. Începem să nu mai funcționăm. E momentul să luăm o pauză. Să ne odihnim, să reflectăm și, eventual, să găsim niște soluții. 

Cred că trăim acum un fel de recul al șocului emoțional prin care am trecut în 2020, la care s-a adăugat un boost odată cu începutul războiului din Ucraina în 2022, la granița cu țara noastră, la care s-a adăugat criza, apoi oroarea de anul ăsta, produsă de conflictul israeliano-palestinian. Și, cum se întâmplă de obicei, conflictele sunt generatoare de alte conflicte, iar comunicarea normală nu mai este posibilă – discuțiile încep să tindă spre extreme, spiritele se încing, pregătind noi și noi terenuri de luptă.

Și-n tot amestecul ăsta de dezorientare, epuizare, însingurare, depresie și anxietate, întrezăresc uneori o umbră și mai mare - mocnește în noi o furie imensă, pe care nu știu cum și dacă o vom putea sublima. Ca și când omenirea nu se mai poate conține pe ea însăși.

Am ajuns la un grad de desensibilizare care ne lasă expuși, cu inimile smulse din piept, fără să mai simțim cum se stinge în noi ceea ce ne face umani. Abia ne mai putem privi în ochi. Glumim în treacăt despre starea generală, dar evităm să dezvoltăm prea mult subiectul. Recunoaștem că nu mai putem, dar în loc să ne oprim, ne zbatem să mergem mai departe. Poate că facem asta din inerție. Poate că nu știm altfel. Dar este deja evident că nu vom ajunge niciunde dacă vom continua așa. Ce e de făcut ca să revenim la noi înșine?

În 2023, multe zile s-au scurs fără să le mai simt savoarea. Săptămânile s-au transformat în secunde, de fapt tot anul ăsta a trecut ca o tornadă peste și prin mine – mental mă aflu încă în aprilie, nici vorbă să simt ceva din Sărbătorile de iarnă, în afară de ușurarea pe care o aduce iluzia că, trecând în 2024, lucrurile vor căpăta iar un sens. Rațional știu că este o minciună de care ne agățăm, știu că fără muncă la nivel personal nu se va schimba nimic, ci ne vom afunda și mai mult în acest vortex al lipsei de sens. Dar inerția își face treaba, ca de obicei.

În tot acest timp, am adăugat tot mai multe puncte pe lista urgențelor și m-am oprit doar din când în când să notez în subsolul minții mele cum mă frustrez mai tare, de la o zi la alta, cuprinsă de sentimentul acut al inutilității mele pe planetă.

Am devenit din ce în ce mai puțin capabilă să rămân prezentă pentru cei mai apropiați și mai importanți oameni din viața mea, retrasă într-un amestec otrăvitor de depresie, anxietate și oboseală.

Simțeam că poluez pe cei cu care vin în contact și că nu mai suport să respir lângă cei din jur, pe care îi resimțeam la fel de toxici. Dimineața, înainte să ies pe ușă, mă surprindeam de multe ori cum mă puneam pe pilot automat, îmi puneam platoșa invizibilă, trăgeam aer în piept și ieșeam pe câmpul de bătălie. Înotam printre mașini parcate aiurea, printre carcase de oameni obosiți și scârbiți, bombardată de claxoanele autovehiculelor blocate în trafic, de alarmele ambulanțelor și ale mașinilor de pompieri sau de poliție, într-o cacofonie generală în care abia mai reușeam să-mi aud gândurile și să-mi găsesc coerența.

La finalul zilei, când ajungeam acasă și închideam ușa în urma mea, aveam sentimentul unui naufragiat care tocmai a ajuns pe un mal. Simțeam fizic cum lepăd de pe mine oboseala, odată cu hainele pe care le purtasem peste zi. Dar chiar și acolo, pe malul meu de siguranță, lucrurile păreau că se dizolvă. Efectiv nu mă mai puteam păstra prezentă în realitatea imediată.

Pentru că-n tot acest timp, și eu, ca toți cei din jurul meu, am plonjat și mai mult în online. Ca să fim împreună, chipurile. Ca să nu ne mai simțim singuri. Ca să stoarcem picătura de serotonină din două mime și zece aberații peste care dăm scroll. Dar stai să vezi că nu mai știm cum să ne mai purtăm când dăm nas în nas unii cu ceilalți. 

Una dintre consecințele imediate ale pandemiei a fost creșterea timpului petrecut pe social media. Ceea ce resimțim acum este alienarea psihică și emoțională cu care ne-am impregnat de-a lungul ultimilor ani de continuu binging în lumea virtuală. Întâlnirile cu prietenii, ședințele, vizitele la muzeu sau serile de teatru, cinematograf, concerte, mersul la cumpărături, la birou sau la școală, pe scurt, majoritatea covârșitoare a interacțiunilor inter-umane a trecut din spațiul fizic, în cel online. Dacă nu ești online, nu exiști. Un aspect care, în timp, a dus cred la o schimbare extrem de fină, dar în egală măsură la fel de profundă în ADN-ul paradigmei sociale. Pare că s-a pierdut un filon esențial în comunicarea noastră. Comunicarea aceea vie, viscerală dintre doi sau mai mulți oameni s-a transformat într-un soi de apendice bizar cu care noi nu știm ce naiba să facem. Pare că și-a pierdut complet utilitatea. Ceva dă cu virgulă, deși în aparență nimic nu s-a schimbat. Dar este doar o aparență

Lumea se tâmpește într-un ritm accelerat, constată un amic cu care fac schimb de păreri pe marginea fenomenului care pare să ia amploare de la o zi la alta. Dar cum să fie altfel? Ne îmbuibăm de prea mult timp cu nimicuri, iar expunerea minții à la longue la materiale lipsite de conținut deteriorează grav IQ-ul. Iar discuția aici e mult mai amplă, pentru că nu riscăm doar să ne prostim, dar și să devenim marionete pe sforile manipulării și ale dezinformării – cine mai stă să verifice o informație, când, până să ajungi s-o termini de citit, au apărut alte câteva zeci sau sute? Cine își mai dă o șansă reală la autenticitate, când ai deja în spate ani buni petrecuți într-o lume dirijată de influenceri, marii profeți ai online-ului? Cum să mai ajungi la tine sau să mai știi ce ești, cine ești, care e firul adevărat al logicii tale, când creierul băltește de la un click la altul, fără să-și mai flexeze neuronii?

Este o expresie în limba engleză, pe care o port cu mine încă din liceu, când profa de engleză, exasperată de haosul din clasă, a rostit-o cu vocea ridicată, pentru a se face auzită: WHAT IS TOO MUCH IS ENOUGH! Adică, mai pe românește, ce e prea mult strică, oameni buni!

Am luat aici pe rând posibilele cauze care au determinat starea în care mulți dintre noi se află azi. La atât m-am putut gândi eu, dar în continuare simt că ceva ne scapă printre degete. Ni se trage de la pandemie? De la războaie? De la criza economică? De la petrecut prea mult timp online? De la supra-aglomerare? De la faptul că ne-am mutat cu traiul în medii artificiale și ne-am rupt aproape complet de natură? Se încălzește planeta și, odată cu ea, ni se încing și nouă spiritele? Or fi toate la un loc și încă ceva ce nu vedem încă? Cert e că traversăm timpuri mlăștinoase și nu defilăm prea bine. Cert e că ne călcăm în picioare noi pe noi înșine. Cert e că sunt șanse mari ca apocalipsa să înceapă fix din interiorul nostru – mai exact, din mintea noastră.

De la o zi la alta suntem mai lipsiți de repere, mai vulnerabili, mai nesiguri, mai speriați, mai agresivi, mai obosiți, mai singuri, mai incapabili să ne conținem și să ne menținem pe linia de plutire. 

Lumea se tâmpește într-un ritm accelerat, constată un amic cu care fac schimb de păreri pe marginea fenomenului care pare să ia amploare de la o zi la alta. Dar cum să fie altfel? Ne îmbuibăm de prea mult timp cu nimicuri, iar expunerea minții à la longue la materiale lipsite de conținut deteriorează grav IQ-ul. Iar discuția aici e mult mai amplă, pentru că nu riscăm doar să ne prostim, dar și să devenim marionete pe sforile manipulării și ale dezinformării – cine mai stă să verifice o informație, când, până să ajungi s-o termini de citit, au apărut alte câteva zeci sau sute? Cine își mai dă o șansă reală la autenticitate, când ai deja în spate ani buni petrecuți într-o lume dirijată de influenceri, marii profeți ai online-ului? Cum să mai ajungi la tine sau să mai știi ce ești, cine ești, care e firul adevărat al logicii tale, când creierul băltește de la un click la altul, fără să-și mai flexeze neuronii?

De altfel, cam toți cei cu care am vorbit pe marginea acestui subiect, mi-au confirmat că percep și ei, în mod similar cu mine, această schimbare nedefinită, dar ale cărei efecte sunt imposibil de ignorat. Iar reacțiile la această stare de fapt generală au început să apară. Trebuie doar să privești puțin cu atenție în jur, ca să observi semnele. Spre exemplu, cred că nu este deloc întâmplător faptul că anul acesta, la examenul de admitere la Facultatea de Psihologie din cadrul Universității din București, s-a prezentat cel mai mare număr de candidați pe loc din ultimii 14 ani. Aceasta este o reacție. Lumea are nevoie de vindecare și atunci societatea produce mai mulți posibili vindecători. Însă mulți dintre cei care și-au direcționat cariera spre psihoterapie sunt ei înșiși în căutarea unei soluții, a unei vindecări.

Nu se întâmplă nimic în afara noastră. Totul e cauză și efect, îmi spune o bună prietenă

Înainte de telefoane și de momentul în care noi ne-am mufat la ele, am făcut noi ceva care ne-a condus în acest punct. Îi dau dreptate, deși nu aș putea spune exact unde am greșit și cum am ajuns în starea în care suntem azi. E ceva ce am uitat și în această uitare se află probabil adevărul despre ce trăim și ce ni se întâmplă azi. Poate că nu întâmplător, cuvântul Adevăr, așa cum a fost el formulat în Grecia antică, incorporează în el cuvântul UITARE.    

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp