Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Exasperată de sunetele care mă trezeau în creierii nopții, am întrebat-o pe administratoarea blocului cine stă în apartamentul de deasupra. Ultima luptă a Domnului General

Apartament, vecini

Foto: Guliver Getty Images

Locuiesc cu chirie de trei ani într-un apartament dintr-un bloc cu zece etaje din mijlocul Bucureștiului. Vecinii mei sunt de două feluri: cei veniți la birou – multe dintre apartamente fiind închiriate către diverse firme – și... bătrâni. Gârboviți de ani, stăpânind cu greu câte-un cățel de mici dimensiuni, se bucură mereu când îi salut și îi întreb ce mai fac.

Când m-am mutat prima dată aici, am rămas siderată de zgomotele care se auzeau, în special noaptea, zgomote care semănau cu cele produse de mutarea mobilei prin casă. Stilul împins-târât. Odată am urcat un etaj și m-am oprit în fața ușii, am ciocănit, apoi am sunat, am întrebat prin ușă dacă e nevoie de ajutor, dar nu am primit niciun răspuns. După o vreme, exasperată de sunetele care mă trezeau din somn în creierii nopții, am întrebat administratoarea blocului cine stă deasupra și dacă are idee ce se întâmplă în acel apartament. 

Am aflat cu stupoare că deasupra mea nu locuia o gașcă de drogați care mutau noaptea mobila prin casă, ci însuși Generalul x, de care eu nu auzisem în viața mea, dar despre care am înțeles din tonul grav al administratoarei că era un om demn de admirație pentru statutul pe care îl avusese. Generalul era acum în vârstă de 97 de ani, semiparalizat și văduv de șapte ani. Nu se putea mișca prin casă decât cu un cadru fără roți. Nu comunica cu nimeni. Nu răspundea nimănui. Nu avea copii. Nu avea rude rămase în viață. Avea doar un contract cu o femeie care venea o dată pe săptămână la el, să îi aducă mâncare și, probabil, să îi facă un strop de curățenie. O auzeam când venea la el, pentru că purta tocuri, iar în casa generalului nu existau covoare sau preșuri care să atenueze zgomotul – pentru că trebuia să împingă cu toată puterea corpului său bătrân, pe jumătate paralizat, în cadrul care îl ajuta să se deplaseze. Acel cadru care ne trezea noaptea din somn și pe care îl confundasem cu corpuri întregi de mobilă târâită pe podea. Când auzeam tocurile, răsuflam ușurată. Știam că nu mai este singur. Și începeam să glumim ca proștii, cum că la Domnul General a venit o tipă super-bună și acum stau la un pahar de vin și fumează țigări de foi. În unele seri, ne imaginam tot soiul de povești despre Domnul General, îl vedeam cum scotea dintr-un sertar vechi planuri de luptă din bătălii demult apuse. Din când în când auzeam melodia Für Elise, care părea să vină de undeva de foarte aproape și eram siguri că Domnul General are o cutiuță muzicală, străveche, căreia îi mișcă din când când maneta minusculă, închide ochii și își amintește de tinerețea lui. 
Apoi, de la o vreme, zgmotele cadrului au început să se rărească. Am început să devenim atenți la perioadele de timp scurse între două zgomote. Ne întrebam unul pe celălalt

- L-ai auzit azi pe General?

- Auzi, măi, a mișcat azi Generalul?

- Frate, Generalul nu s-a mișcat de-aseară. Ce să fac? Să merg pân’la el? Dar mă duc degeaba, că el oricum nu răspunde. 


Apoi a trebuit să plecăm o lună și jumătate din țară. Când ne-am întors, apartamentul Generalului era în renovare. În lipsa noastră, Generalul plecase în cea din urmă mare bătălie. Ceva s-a lăsat greu în inima mea. M-am dus la administratoare și am întrebat-o dacă era singur când s-a dus. Mi-a zis că nu. Cineva - poate chiar tipa cu pantofi cu toc - a apucat să cheme Salvarea, iar el fusese dus la spital. Mi s-a mai ușurat inima puțin. M-am bucurat că măcar nu a fost singur atunci. 

Derulând filmul cu 35 de ani în urmă, mi s-au perindat prin amintire după-amiezele copilăriei mele, petrecute invaribil pe șanț, cu băbuțele și cu moșuții din colțul nostru de uliță. Denumisem pe ascuns acel mic trib Radio Șanț, pentru că oricine ar fi trecut prin dreptul său se trezea din senin în plin maraton de întrebări:

– Al cui ești? De unde vii? Un’ te duci? Cât stai acolo? Cin’ te-o trimis?

Povestea omului continua mult după ce acesta dispărea în depărtare, pentru că bătrânele aveau întotdeauna ceva de adăugat. Moșuții nu prea comentau, stăteau pe vine și fumau țigări Carpați. Oamenii aceștia se vedeau în fiecare zi. Dacă era vreunul care nu apărea pe uliță câteva ore, bunica mă trimitea:

- Auzi, ia de te du pân’ la Baba Leana că n-am văzut-o azi deloc prin curte, ia vezi ce face acolo

O găseam pe bătrânică dormind pe salteaua ei din paie, mă întorceam și dădeam raportul. Oamenii din sat nu sufereau de singurătatea, chiar dacă unii dintre ei locuia singuri. Mergeau împreună la câmp. Mergeau împreună la cimitir. Mergeau împreună la biserică. Alții duceau și aduceau împreună vitele de la păscut. „Vedeau” unii de ceilalți.

Comunitatea rurală – comunitate incomparabil mai restrânsă decât cea urbană – permitea o continuă comunicare între oameni. Ridica ziduri împotriva singurătății. Buneii noștri au suferit de alte poveri în viață decât cele care îi macină azi pe buneii copiilor noștri.

Populația României îmbătrânește, pentru că mare parte dintre tineri și adulți a plecat peste granițe, unde și-au întemeiat familii, lăsând în urmă una dintre cele mai triste generații pe care a avut-o țara asta. O generație cu o copilărie și o tinerețe furate și abuzate de regimul comunist și o bătrânețe afundată în depresie și uitare – împreună, ele se citesc într-un singur cuvânt: singurătate.

La câteva zile după întoarcerea noastră și după aflarea tristei vești despre plecarea Domnului General, în timp ce stăteam pe balcon și citeam ceva, am auzit din nou Für Elise. Ca la o comandă, ne-am ridicat amândoi nasurile dintre paginile cărților. Băi, nu se poate!? Generalul trăiește! Câteva secunde, am sperat, ascultând cu atenție de unde vine melodia. După o vreme, ne-am dat seama că ceea ce noi ne imaginasem a fi cutiuța muzicală a Domnului General era de fapt melodia unui interfon de la o scară vecină. Dar chiar și așa, de câte ori o auzim, ne amintim de Domnul General. Și de singurătatea teribilă a bătrânilor de lângă noi. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • storo check icon
    Sensul povestii se schimba, oare, daca omul din poveste era strungar sau pilot de avion sau profesor de geografie sau pur si simplu nu se preciza ce anume a fost el la viata lui??? Cum de nu intelege nimeni ( cu mici exceptii) drama din povesta asta, in schimb toata lumea da cu pietre intr.o anume categorie profesionala, pe baza de amintiri sau ''din auzite si presupuse''...???
    • Like 3
    • @ storo
      Cum adica "nu intelege nimeni Drama din povestea asta " ? da' eu despre ce-am vorbit in postarea mea , dle @Storo?
      • Like 0
    • @ Popescu Gabriela
      storo check icon
      Corect, am editat mai sus. Scuze :)
      • Like 1
  • Poc si zdrang, ce scrie femeia in articol si ce comentarii se insira dupa el... Bine, mah, bravo, aferim, si la n-as mai auzi de voi. Wtf.
    • Like 3
  • Dorin check icon
    Apeviștii armatei populare române cu origini sănătoase și cu multe grade pe umăr dar date la Apelul Bocancilor nu pe merit sau studii.
    • Like 2
  • Pentru că ”am făcut armata” și am ”prins” lovitura de stat în timpul stagiului militar obligatoriu, pot pentru care să spun că ”apeviștii” - așa cum îi alintam noi, nu-și meritau gradele. Cu unele excepții. Toți militarii angajați ai statului erau niște pupincuriști ai sistemului comunist, ai comandantului analfabet suprem, care-și urmăreau interesele și drepturile, ignorând regulamentele militare și drepturile soldaților în termen. În armată am aflat cât de josnice pot fi ”cadrele”, și cât de inventive au ajuns în a batjocorii oamenii, care veneau obligați în unitățile militare.
    De fiecare dată când aud despre un ”apevist” îmi amintesc de involuția sistemului militar comunist. Au ajuns ca, pe timp de pace, fără să fi participat la vreo luptă reală, indivizi îndoielnici, de multe ori lipsiți de o cultură minimală, să trateze aproapele precum ar fi tratat animalele de companie. Vă dau și exemple. Un tânăr ofițer atunci, în 1988, m-a plesnit peste frunte cu un mănunchi de chei pentru că nu aveam închis vestonul până sub barbă. Sigur că era imposibil să-l fi închis, deoarece primisem un veston de o mărime mai mică, dar tovarășul apevist nu avea curiozitatea să afle, ori să recunoască. După 1989, în civilie, un proaspăt pensionar apevist, fost șef de centru militar, la un moment de sinceritate, mi-a atras atenția că mă va lăsa fără serviciu dacă mai am curajul să-mi prezint opiniile, în calitate de proprietar. Am avut neșansa de a cumpăra un apartament într-un bloc cadonisit de către comuniști, în mare majoritate, purtătorilor de șapcă.
    Am întâlnit și oameni, printre acești apeviști comuniști, dar marea lor majoritate musteau de incompetență și abuzuri.
    Înaintea loviturii de stat din 1989, cam cu vreo trei luni, la un control efectuat de către maiorul plutonului meu, mi-a fost confiscată o iconiță, pe care mama a insistat să o port cu mine și pe care o păstram în valiză, sub pat. Ei, bine, tov. maior (Grosu - păi, nu?!) în luna ianuarie, 1990, după ce a fost sigur că sistemul pe care-l pupa-n dos era pe făraș, s-a prezentat umil în dormitorul plutonului și, în prezența câtorva camarazi, mi-a restituit iconița, spunându-mi: ”Popescule, mă întorc și eu la credința ta!” Ori, eu nu am fost niciodată un practicant, și nici nu făcusem vreun gest din care să fi reieșit ceva legat de credință. Așadar, cameleonismul, format și consolidat în anii comuniștilor complici, și-a păstrat suficiente rezerve până astăzi, iar indivizii măriți de sistemul îndobitocirii roșii au fost recompensați foarte bine de urmașii lor.
    Ca să nu credeți că am, în general, aprioric, ceva împotriva militarilor, aflați că eu, conform statului și documentelor, sunt un militar în rezervă. Așa, ca pensionarii militari fără de războaie, cei care încasează și pensii speciale, unii chiar de la 40 de ani, după ce au fost desființate mai multe unități militare. Eu am continuat să muncesc, civil, fără să am pretenția unei pensii speciale... Oare, noi, cei care plătim, indirect, pensiile nu suntem speciali?! pentru că fără taxe și impozite, pensiile ar cam lipsi...
    • Like 7
    • @ Ion Popescu
      Dorin check icon
      Adevărat, așa erau majoritatea apeviștilor comuniști.
      • Like 0
    • @ Ion Popescu
      Dan check icon
      Apreciez , comentariul D-lui Ion Popescu ,,Asa era , de regula in armata , mergeau cei care dadeau examen la TCM , sau alte Facultati ,si reuseau fara loc !!! Apoi se inscriau la Academia Militara !! Ce mandrie pe unii !! Dar intrau boi si ieseau vaci !! Exact cum povesteste D-l Popescu ,,,
      • Like 2
  • Na ca ma bag si eu in vorba, ca mararu-n ciorba , fix cu o intrebare catre voi toti cei nascuti Liberi : DA' de ce sunt singuri azi mosutii si babutele noastre de azi, stiti ? !ia sa vad : Stiti voi de ce ei sunt acolo, singuri si tristi si voi pe aici , ocupati cu cariera si concediile prin tari straine si exotice unele dintre ele , caci la tara miroase urit si nu-s conditii de 4 stele ? P.S M-am facut de niste injuraturi, este ?
    • Like 3
    • @ Popescu Gabriela
      mike mike check icon
      Alo, nu ne bagati chiar pe toti in aceeasi oala. Eu imi vad parintii des, iar ei vin la noi in fiecare an. Tinem legatura prin Whattsup, telefon, SMS, prin toate tehnologiile (AMERICANE sic!) disponibile. Dumnezeu sa-l odihneasca pe Steve Jobs. Mai nou, poti suna si de pe ceas. Asadar, nu exista astazi scuze pentru a nu avea grija de parinti.
      • Like 0
    • @ Popescu Gabriela
      Sa fim seriosi, culegi doar ceea ce semeni! Adica ...no offence, dar au exact copii pe care i-au crescut si educat "dupa chipul si asemanarea lor."
      • Like 2
    • @ mike
      Nu, dle Mike ...n-am avut intentia sa -i bag in aceeasi oala pe toti, dar Fenomenul luat in discutie Exista si are niste cauze care ne priveste pe toti , dar si niste repercursiuni ! in rest, felicitari ptr. ca nu faceti parte din categoria celor carora le "pute" aerul de tara !
      • Like 1
    • @ Popescu Gabriela
      Mi.a placut. P.s. - repercusiuni. Sarut.mana.
      • Like 0
  • Știu și eu un caz al unui cadru militar, colonel, care făcuse războiul și în primise apoi atenție de la partidul comunist care îl înfipsese în funcții grase și călduțe pe la ministerul apărării. Dar, de fiecare dată când avea chef de povești se lăuda plin de vervă și amuzament cum a păcălit el liniile frontului fugind în spatele lui cu o rană superficială și stând ascuns până la terminarea ostilităților, când ieșind ca un erou a și fost decorat. Un astfel de om nu merită altceva decât singurătate.
    • Like 2
  • Fac un calcul sumar?

    Domnul general avea 97 de ani cand a murit, hai sa presupunem in 2019, deci cand avea 40 de ani, eram cu totii (ma rog, eu nu, ca nu eram nascut inca) in 1962.

    General de armata in plin comunism. Gradele luate, toate, intre 1950 si 1980, cand populatia murea prin inchisori, suferea de foame, de frig si de frica si se cuibareau in propriile case ca sa nu ii toarne vecinii la securitate. Ce crezi ca a trebuit sa faca pentru a fi promovat? Ce orori a ordonat?

    Tara in conflict nu a fost, misiuni in afara tarii nu am avut. Ce crezi ca a facut domnul general? Cu ce crezi ca s-a ocupat? Hai ca stim cu totii, nu e nevoie sa-ti zic eu.

    Cred ca te-ai prins ce e cu "domnul general". Zici ca a murit singur, bolnav si trist intr-o casa goala si imputita? Stii cine venea la el cu tocuri? Era Moartea. Si ii zicea "not today".
    • Like 6
    • @ Daniel Flamaropol
      storo check icon
      1. Pe vremea aceea sa ajungi general in Armata era foarte de greu, nu ca astazi.
      2. Cei din Armata ( de la soldati la ofiteri superiori) sufereau in egala masura de frig, foame si teroare comunista.
      3. Armata se ferea de securisti, ca de altfel toata lumea, din motive evidente. Desigur, turnatori si lepre au existat, in aceeasi proportie ca in intreaga societate romaneasca de atunci ( dar intr-o masura mult mai mica in comparatie cu societatea de azi....). Am cunoscut simpli caporali care au fost niste gunoaie dar si ofiteri care au fost niste oameni extraordinari.
      4. Crezi ca generalul din poveste a vrut el sa imbatrineasca singur si bolnav? Tu cum crezi ca vei imbatrini ...? ....mai ales in Romania....

      Povestea se refera la singuratate, in special la cea a batrinilor, nu la grade militare. Iesi putin din lumea virtuala ca sa vezi oamenii reali din jurul tau.
      • Like 9
    • @ Daniel Flamaropol
      Maron_S check icon
      nu poti judeca omul fara sa il cunosti
      Generalul Milea, general/erou al armatei romane in regimul comunist, a refuzat cererea lui ceausescu sa ordone tragerea in populatie la Timisoara, platind apoi cu viata. Si tot in aceeasi armata era, ceea ce sugereaza ca ar mai fi putut fi si altii de calitatea lui. Astazi mai e cineva asa ?
      • Like 5
    • @ Maron_S
      Alin N check icon
      Armata A TRAS in populatie la Timisoara, evident la ordinul lui Milea!
      Milea a fost facut erou post-mortem de catre un alt criminal, un anume Iliescu.
      • Like 5
    • @ storo
      Dan check icon
      Cunosc ,personal ,un caz concret .Fost colonel si nu mai stiu ce functii a avut ,Pensionar la 82 ani ,sotie decadata ,copii lipsa , pensie 8 000 lei !!! Este buiac ,nu stie cum sa-i mai cheltuie ,Vine o femeie , zilnic ii face tot ce vrea el ,Apoi ,,doneaza ,,,cate 2 000 de lei ,unei biserici din apropiere ,,
      • Like 0
    • @ storo
      1. Pe vremea aceea era greu să ajungi general dacă doar îți faceai treaba, fără să pupi dosurile care trebuie și să le muști pe alea indezirabile. Dacă faceai chestiile astea la momentul potrivit, puteai ajunge general și peste noapte. La propriu peste noapte. Ideea pe care unii încă o cred, că sistemul comunist punea preț pe competență și profesionalism, este dovada că mașinăria propagandistică de fraierit poporul funcționa la turație maximă și eficient. Nu, regimul comunist punea preț pe submisivitate și obediență. Dacă erai capabil să calci și pe cadavre, avansai foarte repede în ierarhie. Fie ea militară sau de altă natură.

      Iar pentru un articol care e despre singurătate, funcția individului nu trebuia să aibe vreo relevanță. În schimb, este pomenită destul de des ba chiar gradul este scris cu majusculă tot timpul. Cînd în articol i se dă atîta importanță funcției, e de-a dreptul ridicol să se servească morală de 2 lei cum că nu funcția contează, n-ați înțeles esența, bla bla.
      • Like 1
  • Reacție specifică tinerimii „progresiste”, grăbită în a pune etichete: dacă ceva este deranjant sigur este vorba de „cei needucați, analfabeții funcțional, troglodiții și profitorii comuniști”. Că după un timp se dovedește că realitatea este mai nuanțată, mai „adevărată” se caută cauze externe, eventual statul eșuat, care au generat „judecățile de valoare” fără legătură cu realitatea.
    • Like 2
    • @ Voicu Nicolae
      Esti sigur ca ai citit si continutul articolului, nu doar titlul?

      In afara de faptul ca ai intrat sa-ti strigi frustrarea si invidia pe tinerii ce sunt azi ce tu poate ca ai fost candva dar azi nu mai esti... ai ceva pertinent de comentat?

      Vezi ca ai uitat sa mentionezi "hastagisti" "tefelisti" "sorosisti" si pe bietul nen'tu Dragnea care zace nevinovat in puscariile kovesiste...
      • Like 9
    • @ Voicu Nicolae
      Spre deosebire de noi, cei născuţi bătrâni şi înţelepţi...
      Bleah!
      • Like 6
    • @ Adrian Andrei
      Exact ce spuneam !
      • Like 2
    • @ Adrian Andrei
      Ajungea prima frază. Restul e doar un fel de „Ba p-a mă-tii!”
      • Like 0
    • @ Voicu Nicolae
      Reactie specifica unui "fost tanar progresist". Care nu are rabdare sa citeasca pana la capat, asa ca rateaza glorios ideea principala a naratiunii.
      • Like 8


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Ștefan Briceag

De la externarea din spital, Ștefan Dănuț Briceag a făcut totul ca să poată relua controlul asupra propriei vieți. În februarie 2018, la 6 luni după accident, s-a mutat împreună cu prietena sa, Iulia, care care i-a fost și îi este alături. „Nu știam că există acest gen de femeie. Iar când cunoști o fată ca ea, te întrebi: Chiar există? După un astfel de accident, când te aștepți ca și mama să plece de lângă tine, ea mi-a zis: Plec când vreau eu, nu când vrei tu.” (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult

Am mulţi cunoscuţi, prieteni si multe rude care au emigrat şi au demonstrat că pot fi cei mai buni evoluând în deplasare. Au demonstrat-o prin muncă asiduă, seriozitate şi perseverenţă. (Foto: Ionel Pop Doncilă)

Maradona din Bacău
Citește mai mult