Fireşte că… nimic nu e firesc. Există și oameni merituoși, care obțin o diplomă la 50 ani, dar problema este că mai sunt și „ceilalți”

Foto: Alla Rudenko / Panthermedia / Profimedia

Acum câteva zile, am publicat un articol în care, exprimându-mi blazarea în faţa acestui sport naţional numit vânătoarea de diplome universitare, am apelat la generalizare şi, astfel, mi s-a atras atenţia că i-am băgat pe absolvenţii merituoşi în aceeaşi oală cu cei care caută să aibă doar o patalama la mână, jignindu-i nepermis. Deşi scopul meu era altul, să subliniez legătura păguboasă dintre o diplomă universitară oarecare şi obţinerea unui job (de regulă, la stat), vehemenţa comentariilor m-a determinat să revin cu câteva lămuriri pe care nu mi-aş fi imaginat să le consider necesare.

Fără îndoială, generalizările păcătuiesc prin faptul că nu omit cazurile excepţionale sau, dacă ar fi să ne raportăm la clopotul lui Gauss, pentru că nu elimină extremităţile. Când folosim cuvinte cu valoare absolută ca „întotdeauna”, „niciodată”, „mereu”, „nimeni” sau „toată lumea”, evident, exagerăm. Dar continuăm să le utilizăm în limbajul curent deoarece intenţia nu este să demonstrăm matematic recurenţa unui eveniment sau a unei realităţi, ci să scoatem în evidenţă frecvenţa cu care se petrece şi care, într-un fel, ne consternează sau exasperează.

Existența unor excepţii nu invalidează asumpţia de bază, anume că ceva se întâmplă foarte des şi, mai ales, nu înseamnă că nu poţi pune în discuţie un fenomen de masă doar pentru că un procent nesemnificativ îl contrazice.

Astfel, utilizarea în articol a sintagmei „România, ţara analfabeţilor funcțional cu studii superioare” nu implica faptul că, la noi, toţi analfabeţii funcțional au studii superioare ori, şi mai rău, că toţi cei cu studii superioare sunt analfabeţi funcţional. Asta se înţelege doar dacă eşti rău-intenţionat şi interpretezi ad litteram ce citeşti. Era un exces deliberat, menit să sublinieze că românul obişnuit, oricât de nepregătit ar fi, ba chiar şi analfabet funcţional fiind, dacă îşi pune în cap, poate absolvi oricând orice facultate de doi bani. Şi, pe aceeaşi notă, am zis că „diplomele facultăţilor româneşti se eliberează la fel de uşor ca o scutire medicală”.

Prin urmare, dacă avem şi absolvenţi merituoşi nu înseamnă că afirmaţia mea e falsă (doar că nu este sută la sută adevărată, ceea ce se subînţelegea) aşa cum, pe aceeaşi logică, comportamentul de mahala al europarlamentarului Diana Șoșoacă nu dovedeşte că poporul român i-ar semăna în această privinţă, ci doar că avem şi astfel de persoane în ograda noastră.

În sens invers, dacă spun că salariul unui român obişnuit este 4500 de lei, nu rezultă automat că mă înşel întrucât şeful de la Transgaz câştigă două milioane de lei pe an, iar alte sute de mii de români câştigă mai puţin de 2500 de lei pe lună.

Nivelul de trai al românului obişnuit nu este decent doar fiindcă avem aproape o sută de mii de români cu averi de peste un milion de dolari.

Dacă spun că românul obişnuit ascultă manele, nu înseamnă că greşesc doar fiindcă tu şi prietenii tăi mergeţi regulat la Operă.

Trăgând linie, dacă susţin că, ori de câte ori aflu că „un dudui” a absolvit în România, la 45-50 de ani, o facultate, reacţia mea nu e să îl felicit… ci, literalmente, să mă îngrozesc, constatând cât de indecent şi lipsit de coloană verticală a devenit sistemul universitar românesc” nu înseamnă că am adus un afront ireparabil intelectului şi poftei de studiu ale acelor români merituoși – totuşi, insignifianţi statistic – care au decis să urmeze, pentru ei, o facultate la cincizeci de ani. O asemenea afirmaţie are scopul de a evidenţia că hiperinflaţia diplomelor obţinute pe genunchi, generând sute de mii de semidocţi cu pretenţii academice, a făcut aproape imposibilă distincţia între cei care tratează facultatea cu seriozitatea cuvenită şi cei care îşi umflă CV-ul aiurea cu maculatură.

După cum se cunoaşte, curba lui Gauss este folosită pentru reprezentarea grafică a orice – fenomen, valoare etc. - nu are parte de o distribuţie omogenă. Ea are, desigur, forma unui clopot şi prezintă în extremități două segmente de întindere variabilă, deşi nu prea mare. Dacă aplicăm această curbă la diplomele universitare obţinute în România, în partea stângă am avea o porţiune modestă alcătuită din persoane care au urmat o facultate fiindcă i-a pasionat să studieze (15-20%), iar în partea dreaptă, pe o porţiune aproximativ similară ca întindere, îi vom întâlni pe cei care au trecut prin universitate ca gâsca prin apă, nu au înţeles o iotă din ce li s-a predat şi nu pot menţiona măcar materiile la care au dat examen (15-20%). Sub clopotul propriu-zis (60-70%) se va găsi grosul absolvenţilor, vom da peste cei care ar fi putut învăţa dacă şi-ar fi dorit, dar pe care, de fapt, i-a interesat mai mult diploma. Aceştia s-au chinuit nu să înveţe, ci să treacă sesiunea cu brio, iar cunoştinţele pe care şi le-au însuşit au avut un caracter mai degrabă incidental.

Fără îndoială, dacă te ţin balamalele, şi la o sută de ani poţi urma o facultate (mass-media nu pierd ocazia să difuzeze pe toate posturile imagini cu octogenari ştirbi cărora li se înmânează, laolaltă cu strănepoţii, diploma de bacalaureat). Şcoală se poate face oricând, creierul ţi-l păstrezi tânăr menţinându-ţi vie curiozitatea şi antrenându-l să înveţe permanent lucruri noi. De acord. Dar, în ciuda frumoaselor excepţii, bună parte dintre absolvenţii peste 45 de ani de la noi urmăresc o diplomă nu pentru cunoştinţele pe care absolvirea unei facultăţi le-ar aduce, teoretic, posesorului, ci pentru că au nevoie de ea ca să se încadreze pe un post promis de cineva undeva. Nu îi interesează facultatea, ei vor diploma. Dacă li s-ar spune că e nevoie de o diplomă în agroturism ca să ocupe postul cutare, s-ar apuca de agroturism. Dacă le-ar trebui în ingineria produselor alimentare, asta ar alege. Dacă ar fi necesară o diplomă în matematică… bine, acolo vor zice pas şi vor aştepta să apară altceva. Dar, în rest, orice se poate absolvi rapid, fără bătăi de cap. Încă o dată, cu excepţiile de rigoare. Dar care sunt şi vor rămâne excepţii.

Societatea a ajuns la un asemenea grad de îndobitocire intelectuală (scuzaţi oximoronul!), încât diploma a devenit o chestie de orgoliu. Uluirea că Vasile, cunoscut din copilărie ca fiind prost de bubuie, are o facultate şi X – de-un leat cu Vasile, altminteri –, nu, este un factor suficient de motivator pentru a-l îmbrobodi pe X să se înfofolească, la rându-i, cu o diplomă universitară. Poate-i foloseşte, poate nu, dar nu strică să o aibă. În România, dacă ai bacalaureatul şi bani, imposibil să nu poţi absolvi o facultate oarecare. Nu ai nicio scuză. Chiar şi la cincizeci de ani.

Aici fac precizarea – de ordinul evidenţei – că dorinţa de a merge la facultate, indiferent de vârstă, nu are nicio treabă cu criteriile ce stau la baza urmării ei. Pentru că, oricare ar fi acestea, oricum o vei absolvi. Fără discuţie. Îţi trebuie doar un strop de voinţă. Nimic altceva.

Efectul, însă, este acela că, în timp, şi dacă eşti măturător, ar fi bine să fii unul cu diplomă universitară. Pentru că rişti ca angajatorul să trebuiască să aibă de ales între un candidat cu studii superioare şi tine, care ai opt clase, chiar dacă tu poate eşti experimentat în munca aceasta.

Astfel, nenorocirea majoră nu vine dinspre fabrica de diplome made in Romania. Acesta, da, este un fenomen de amploare, arhicunoscut şi transformat deja în loc comun. S-au tras mii de semnale de alarmă asupra lui. Problema este că producţia masivă de diplome a ajuns să facă diferenţa inclusiv în acele joburi unde ea nu e relevantă. Tinerii se grăbesc azi să termine o facultate doar pentru că şansele de reuşită le scad dramatic dacă nu au bifat una, deși, practic, nu le foloseşte mare lucru nici dacă o au (în primul rând, pentru că o fac în dorul lelii). Adesea, ajung chiar să profeseze într-un domeniu ce nu are legătură cu facultatea urmată, iar frapant aici este că, în bună parte, se şi aşteaptă la asta. De aceea, nici nu se deranjează prea mult în legătură cu prestigiul universităţii, cu titlul diplomei sau cu felul în care intră în posesia ei, cât timp aceasta le garantează, de ochii lumii, că nu sunt nişte terchea-berchea cu doişpe clase.

În concluzie, dacă am lezat pe cineva care şi-a văzut conştiincios de facultate la şaizeci de ani, sincer, nu a avut de ce.

Cum scria cineva, „altele-s poamele și nu-s deloc puține, din păcate”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp