Gabriel Liiceanu și rușinea de a fi român

Duminica trecută, la emisiunea ”Insider Politic” de la Prima TV, scriitorul Gabriel Liiceanu a spus că, în timpul Mineriadei din 1990, ”cel mai monstruos eveniment pus la cale” de Ion Iliescu, se afla la Paris pentru a-i lua un interviu lui Emil Cioran și că a fost dat afară din biroul unui editor francez pe motiv că provine ”dintr-un popor barbar”. Acela a fost un moment în care a simţit că ”îmi era ruşine să spun că sunt român”.

Nu am urmărit emisiunea, dar a fost distractiv să îmi imaginez scena acelei declaraţii. De ce? Pentru că, vedeţi, domnul Liiceanu reprezintă, în mentalul românesc, alături de Andrei Pleşu şi Horia Roman Patapievici (care, uneori, face rocada cu Mircea Cărtărescu), însăşi întruparea distincţiei intelectuale româneşti, excelenţa programată pe creierul culturii naţionale contemporane, echivalentul din cinematografie al triadei Robert de Niro, Al Pacino şi Anthony Hopkins. Întrebi pe oricine de actorul preferat, unul dintre cei trei se află acolo obligatoriu, altfel se face de ruşine. La fel e cu intelectualii români de top: unul dintre cei menţionaţi mai sus se află indiscutabil pe lista de preferinţe, altfel cade de prost.

Şi tocmai una din nestematele culturii noastre naţionale a suferit, prin ricoşeu, o asemenea nedreptate. Ceea ce e amuzant. Pentru că, dacă sunteţi familiarizat cu apariţiile sale publice şi cu retorica sa bombastică, presărată de ridicări pătrunzătoare din sprâncene şi împreunări de mâini concluzive, domnul Liiceanu pare a fi – din tăriile empireice unde s-a căţărat cu ajutorul lui Platon şi Heidegger – mereu cătrănit pe ceea ce mişună la nivelul ierbii. E la antipodul fizionomiei bonome a lui Andrei Pleşu. Mereu parcă ar certa pe cineva, nu ştiu exact pe cine, inclusiv când adoptă mimica neutră a pedagogului care explică ce interpretări pot fi date unor panseuri pascaliene. Sunetele ca de trombon cu care se rostogolesc în eter cuvintele dumnealui nu anunță niciodată ceva bun. Mai ales când e luată în vizor turpitudinea clasei politice a acestei naţii. Tu tu tu tuuuu! Azi, poporul român, prin reprezentanții săi, a făcut-o iar de oaie! Rămâneți cu noi după publicitate și veți afla de la domnul Gabriel Liiceanu de ce! Tu tu tu tuuu! Intervențiile sale, variațiuni tematice despre colapsul moral al țării, aduc cu comunicatele heralzilor de la o curte feudală aflată sub asediul unei peste incurabile. Timbrul de bariton al vocii sale reușește să mă bage în sperieți de fiecare dată. Ori de câte ori apare undeva, mă ia cu vertij: ”Doamne, cu ce-a mai păcătuit poporul ăsta de barbari de nu se mai vindecă?” Orice curios, dacă are zece minute la dispoziție, se lămurește, deși, în mare, nu e nimic nou: e vorba de același inventar în continuă prefacere de bube supurânde care împodobește portretul profund al românului sadea cocoţat sus de tot. Așa că, dacă întâmplător îl zăresc pe domnul Liiceanu pe un post de televiziune, mut repede pe Nickelodeon.

Ei bine, acum, citind știrea, măcar ştiam de ce e ofticat. Parcă auzeam vocea serioasă și gravă a ilustrului filozof, etern prevestitoare de lucruri sumbre, pomenind indignată despre rușinea ce i-a fost dat s-o trăiască în biroul acelui franțuz care, mă gândesc, doar dintr-o politețe specifică nației care a dat naștere etichetei de la Versailles, nu i-a plasat și-un șut în fund drept răsplată pentru bafta de a se fi născut român. 

Minerii lui Iliescu băteau de rupeau la ochelariști si gravide în Piața Universității și lui, coșcogeamite intelectualul, poftim, îi ardea de colaborări editoriale! Dar cât tupeu! O la la! Evident că l-a dat afară. Era o chestie de bun simț. Așa se procedează la occidentali. Sunt ei manierați, dar fermi. Pedigree-ul nației se rasfrânge invariabil asupra individului. Dacă nația-i ciumată, tu ești ciumat. Nu stau la discuții.

E de mirare, totuși, cum de l-au publicat franțujii pe Cioran, iar pe Ionesco l-au făcut și membru al Academiei Franceze, având în vedere distracţia la care s-au dedat comuniștii în România după 1945. Dar, mă gândesc, oare Marquez o fi suferit un tratament similar din cauza terorii semănate de narcotraficanți pe străzile Columbiei? Sau Soljenițîn, din pricina URSS-ului lui Brejnev? Ori Ismail Kadare, din cauza lui Enver Hodja? Ori Isabell Allende? Ori Milan Kundera?...

Știe cineva?

Eventual, are careva cunoştintă dacă această tradiție brevetată de editorii hexagonali, această tradiţie a descotorosirii, pe o notă de dispreț usturător, de reprezentanții nevinovați ai înaltei culturi ai unor popoare cu apucături barbare s-a perpetuat până în zilele noastre? La fel plătesc oalele sparte şi azi, când dau nas cu aceştia, sărmanii intelectuali disidenți din China, Laos, Mali, Siria, Iran, Afganistan etc.?

Sau ce a pătimit domnul Liiceanu a fost un caz izolat și domnia sa doar a avut parte de nemăsuratul ghinion de a fi fost nevoit să îndure perdaful unui editor ciufut care, pur și simplu, s-a trezit în ziua aia cu fața la pernă și și-a descărcat nervii pe bietul om? 

Sau nici măcar atât?

“Avem o ştampilă, ei când ne văd, ne văd ştampilaţi cu imaginea pe care o purtăm cu noi în lume, a declarat domnul Liiceanu la emisiune. Asta este teribil. Îmi era ruşine să spun că sunt român. L-am văzut pe Giscard, preşedintele Franţei, dând un interviu, după o vizită a lui Ceauşescu, după 90 a dat-o. <Să vă spun cum arăta când l-am primit în vizită. A venit cu o suită enormă, când au plecat au devastat palatul în care îi cazase, robinete, lucruri deosebite, tot ce era mai frumos în acel palat de primit oaspeţi>. Eu în clipa aia trăgeam după mine imaginea eu sunt ca ei, aşa mă văd. Asta e un mare handicap pe care îl avem”.

Nasol, da.

Bineînțeles, faptul că Giscard D’Estaing a pierdut președinția în 1981 fiindcă a primit niște diamante de la Bokassa, infamul conducător al Republicii Centrafricane (o țară mult mai barbară și bananieră decât România acelor vremuri), e irelevant. Contează numai comportamentul de troglodiți pe care l-a adoptat suita lui Ceaușescu în timpul vizitei la Paris, comportament care, peste ani, l-a umplut de rușine pe filozoful cunoscut pentru talentul de a mânui competent conceptele prin care se analizează subtilitățile și particularitățile lumii heideggeriene.

Nu mereu, dar am câteodată senzația că în inima domnului Liiceanu pulsează o durere nevindecabilă, aceea a intelectualului român care, alături de alți corifei ai culturii mioritice, e obligat să își ducă traiul – ai zice – într-o țară nedemnă de vastitatea culturii pe care o posedă și a operei pe care o vor lăsa moștenire generațiilor următoare.

Ce-i drept, trăind în mijlocul ”poporului de idioți” ai lui Țuțea – popor care, atunci când ieșea timid pe strasse, printre occidentalii cei simandicoși, hăpăia lebedele din parcuri complet nedelicat, cu tot cu pene, apoi se pitula dup-un tufiș să-și facă rapid nevoile și se ștergea la fund cu foițe lucioase de bomboane Ferrero Roche, c-așa credea el că e de bon-ton în lumea civilizată –, ai patalamaua pusă: eşti român.

Iar unii, să admitem, sunt români cu spume.

Csf, ncsf.

Și-am încălecat pe-o șa și-am dispărut în ființă și timp așa.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp