Generația care nu spune „te iubesc”

Foto - YAY Media AS/ Alamy/ Profimedia

Am văzut zilele trecute un filmuleț în care unui băiat de vreo 15 ani i s-a dat o provocare publică: "Sună-ți părinții și spune-le cât de recunoscător le ești pentru tot și că îi iubești!"

Tânărul acceptă provocarea, deși spune dinainte că nu prea discută el în termenii ăștia cu părinții lui și că, de multe ori, ei sunt prea ocupați cu munca pentru a vorbi cu el la telefon.

Tatăl îi răspunde, însă. Și adolescentul zice: "Te-am sunat să-ți mulțumesc pentru tot ce faci pentru mine și să-ți zic că te iubesc!" 

La capătul celălalt al firului se auzea nedumerire. Părintele părea că nu pricepe cuvintele alea. Așa că tânărul le-a repetat până când tatăl a răspuns, într-un final, la "te iubesc!" cu: "Asta e! Să fii sănătos!"

Asta după ce încercase să iasă din situația pe care el o considera, evident, jenantă, întrebându-și fiul, la mișto, dacă se crede la emisiunea “Din dragoste”.

Mulți au plâns privind zbaterea copilului de a obține de la tatăl lui o declarație de iubire și mulți au zis că povestea trebuie să fie aranjată, pentru că e imposibil ca un părinte să reacționeze așa într-o situație de felul acesta.

Și totuși… Nu trebuie să uităm că, înainte de generația Z și de mileniali, a fost o generație care nu știa să spună “te iubesc”. E generația părinților și bunicilor noștri. O generație care credea că iubirea nu se spune, se arată. Că e suficient să muncești cât e ziua de lungă, pentru a-i oferi copilului tău toate lucrurile materiale de care are nevoie pentru ca el să se știe iubit. Că dacă spui copilului vorbe calde e posibil să-l scapi din mână, pentru că alintul duce numai pe drumuri ciudate. Că declarațiile astea în familie sunt deplasate și că emoția exprimată te face vulnerabil. 

N-aș zice, nici pe departe, că e vreo vină aici. Așa au fost și ei crescuți: cu ideea că omul, ca să fie vertical, trebuie să nu se clatine emoțional, să nu spună când se teme, când îl doare, când îi e teamă. Iar în comunism lucrurile oricum erau puse sub pecetea cenzurii. Și, cumva, generația părinților noștri a simțit că e normal să cenzurezi părți din tine, ca să fii “exemplu” pentru copilul tău, care era bine să-ți știe “de frică”, pentru că întreg sistemul în care ei s-au format era pecetluit de frică.

Din generația mea, a milenialilor, nu cunosc prea mulți apropiați care să fi auzit în copilărie declarații de iubire de la ai lor. Și nici eu n-am auzit cuvintele astea decât foarte rar în copilărie. Poate de asta mi-a fost foarte greu până târziu să le spun, la rândul meu. Multă vreme am crezut că iubirea se arată, nu se strigă prin casă.

Dar generația tânără e diferită chiar și de mine. Copiii aceștia care s-au născut după anii 2000 au învățat că nu e rău deloc să-ți exprimi emoția, grija și aprecierea. Și au învățat să le pretindă. Mai preocupați de sănătatea mintală decât am fost noi, tinerii de acum știu că e necesar să spui și să ți se spună des că ești iubit și apreciat. Că, fără suport emoțional și confirmare din partea modelelor tale, nu te construiești pe fundamente sănătoase. 

Și astfel revin la dezamăgirea copilului care încerca să-i explice tatălui că e ok să spui "te iubesc!". Mulți s-au întristat privind filmulețul acela și au plâns de revoltă, spunând că nu e posibil ca un părinte să-și priveze copilul de tandrețe. Și l-au blamat în toate felurile pe tatăl acela, considerat răul absolut. Numai că, fix precum tatăl acela sunt încă mulți părinți în România. Care își iubesc copiii și nu le spun. Enorm de mulți încă se simt jenați să spună “te iubesc” altfel decât în absolută intimitate și, preferabil, unui partener, nu copilului.

Sigur, faptul că părinții aceștia muncesc toată ziua pentru copiii lor e o dovadă de iubire. Însă, generației tinere nu-i ajunge acum doar genul acesta de dovezi. Ea vrea să audă. Vrea confirmare. Așa cum primesc în social-media. Și dacă în social media se poate, acasă de ce nu s-ar putea? Și au dreptatea lor.

Pe vremuri se credea că iubirea autentică nu se spune, se arată. Generațiile mai tinere, în schimb, știu că iubirea se și spune și se și arată.

Nu cred că am simțit mai multă tristețe în ultima vreme ca la vizionarea acelui filmuleț. A fost un trigger puternic pentru mine. Și cred că, în esența lui, conflictul actual dintre generații e, de fapt, între cei cărora le e greu să spună și cei care au nevoie să audă "te iubesc".

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp