Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Geoană, Himalaya și cel mai bun doctor de cuvinte

Gaudeamus 2023 - lansare carte

Foto: Inquam Photos / Sabin Cirstoveanu

Ediția de anul ăsta a Târgului de Carte Gaudeamus s-a mutat înapoi unde îi era locul, adică în pavilionul central de la Romexpo. Asta înseamnă că marile edituri s-au regăsit la parter, pe când restul au fost aruncate pe unde au putut, la etaje. Pentru cărțile românești lansate la târg, a fost o ediție a trecutului. Începând cu reeditarea cărții de debut a lui Andrei Pleșu, „Călătorie în lumea formelor” publicată în 1974, cu care autorul nu se mai simte „foarte confortabil”, după cum a declarat într-un interviu, admițând că s-a grăbit atunci când a publicat-o. Tot la Humanitas a apărut volumul „Înapoi la argument”, o carte de dialoguri între Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici, care este un fel de „Dialoguri de duminică”, varianta mai scurtă și mai ieftină. Liiceanu spunea că speră ca cititorii să afle „lucruri esențiale despre viața lor, despre prietenie, despre iubire, despre respect și liberă slujire, despre minciună și ură, despre gândirea însăși, despre spiritele mari ale lumii, despre ființele alese ale culturii noastre neonorate îndeajuns, despre cei care ne-au făcut oameni sau despre evitarea in extremis a marilor naufragii culturale.” Adică aceleași lucruri ca în volumul de dialoguri cu Andrei Pleșu. Ana Blandiana, cea care a câștigat premiul pentru cartea târgului, și-a publicat un jurnal din ultimii ani ai comunismului. Din păcate, jurnalul nu cuprinde și evenimentele care au dus la căderea regimului. Excepția a fost volumul dedicat centenarului Monica Lovinescu. În contextul subiectelor decongelate, am ales să mă duc la cineva care chiar știe ce înseamnă înghețul, adică la David Neacșu, exploratorul român care a publicat volumul „Cartea înălțimilor. Povestea unei vieți de explorator”, pentru a vorbi despre lucruri cu adevărat interesante.  

- Domnule David Neacșu, ce să caute un om pe Himalaya?

- Păi...în mod normal, nu are ce căuta. Dar, așa cum se obișnuiește în lumea asta, de la facerea lumii, omul face orice, numai să se ducă unde nu are voie. Himalaya este, de fapt, un mare masiv, cel mai mare masiv de pe planetă. Dar vârfurile alea sunt neapărat de văzut în viața fiecărui om îndrăgostit de natură. Un om are ce căuta acolo, în principiu pentru că trebuie să ne aflăm limitele. Dar întotdeauna limita trebuie să fie pe partea vie a noastră, nu dincolo de...Cine și-a atins limitele înseamnă că nu mai are ce povesti. Ca să ajungi în Himalaya trebuie să calci mulți munți în picioare, să faci multe lucruri în viață ca să poți visa spre Himalaya.

Vineri a fost ziua oamenilor hotărâți, exceptând ultimul eveniment, dar, cum spuneam, acum vorbim de lucruri interesante. Pe ici, pe colo, plimbându-se organizat, erau câțiva elevi militari. Am profitat de ocazie și am rugat două fete să-mi spună ce caută în domeniul ăsta.

- Pentru că am admirat mereu această „parte bărbătească”, rigoarea. Nu e vorba numai de uniformă. Într-adevăr, sunt niște oportunități pe care nu le ai dacă urmezi un liceu civil. Noi, la liceu, suntem ca o familie.

- Ce trebuie să știe un elev de clasa a VIII-a care vrea să urmeze un liceu militar?

- Să se gândească bine de tot înainte. Poate să îl ajute sau nu. Depinde de el.

De obicei, termenul „civil” spus de un om care provine din mediul cazon este pronunțat cu o încolăcire de limbă care mă duce cu gândul la Moș Teacă și „țivilii” pe care îi ura cu atâta îndârjire. Nu este cazul acum. Am discutat mai multe cu cele două eleve, care m-au făcut să mă gândesc că instituția armatei are un viitor unde rațiunea și bunul-simț primează, dar, tocmai pentru că nu vreau să aibă de-a face cu Moș Teacă, o să mă limitez aici cu relatarea despre ele.

După dialogul plăcut a urmat ceva neplăcut, tipic pentru cultura românească. Urcând scările către ultimul etaj, văd toate televiziunile din țară aliniate cu camere de filmat. Sunt tentat să spun că erau mai mulți reprezentanți ai posturilor decât spectatori. Mă gândeam că trebuie să coboare Iohannis pe funie din tavan sau cine știe ce altceva, dacă tot s-au strâns atâția. Dar nu, își lansa Răsvan Popescu o carte, și pentru că autorul este membru CNA, trebuie să ne punem bine.

Evenimentul evenimentelor a fost lansarea cărții lui Mircea Geoană, „Bătălia pentru viitorul României. Gândurile unui român la vârful NATO”. Puhoi de lume! Numai nume mari, unul și unul, pensii speciale la grămadă. Când am văzut ce e acolo mi-a venit în cap o frază dintr-o carte de satiră publicată recent „Tii! Ce de securiști!” Literar vorbind, evident. Pe la Geoană s-au perindat așa: Denise Rifai, Cornel Nistorescu, Cristian Bușoi, Pavel Popescu, Daniel Florea și Bogdan Chireac, al cărui stilou Montblanc atârna în buzunarul de la piept. N-am putut să nu observ cum agățătoarea aurie a stiloului se asorta la perfecție cu brățara de la mâna aghiotantului lui Geoană. Au mai fost și alții, în spatele meu era unu’ căruia i se spunea „domnule general”.

Geoană se ținea de glume, când a văzut un cunoscut că poartă adidași a zis că pe măsură ce trec anii, bărbații compensează cu pantofi „de genul ăsta”. Moderatorul a fost Mihai Morar, care a început discuția întrebându-l pe autor dacă nu cumva i-a întins o capcană și își anunță candidatura la prezidențiale. L-am întrebat și eu același lucru cu câteva ore înainte, dar n-a vrut să-mi zică, s-a rezumat să-mi facă cu mâna, deși era la jumătate de metru de mine. De menționat că Morar l-a întrebat care e prima amintire care îi vine în cap de la campania prezidențială din 2009. „Mihaela, dragostea mea!” a răspuns Geoană.

Au urmat apoi autografele, apoi o pauză, că au venit niște copii îmbrăcați cu blană pe ei și costum popular, surpriza lui Morar pentru Geoană, la care el nu a asistat, a profitat de ocazie să ia o pauză și să intre în direct la Digi24, asta în timp ce copiii, repet, cu blana pe ei, cântau colinde. 

Cel mai important lucru spus de Geoană a fost că nu are de gând să dezvăluie dacă va candida sau nu până nu termină la NATO. De menționat că în cartea lansată, la final, sunt poze care să ne arate că și Geoană e om, adică poze de la nunta fiicei sau de prin biserici. O mișcare electorală tipic dâmbovițeană, semn că acea cură de detoxifiere de la NATO – așa a zis el – nu l-a ajutat prea mult pe fostul președinte PSD, că tot cu reflexele trandafirilor a rămas. Totuși, dacă stau să mă gândesc, Geoană a făcut același lucru ca Liiceanu, a decongelat niște idei mai vechi. Ciudate intersecții mai au și intelectualii ăștia.

Cartea zilei de sâmbătă au fost două, ambele publicate de Igor Bergler, cel mai vândut autor român de după comunism. „Cronicile nesăbuinței. Adevăruri istorice în trilogia Charles Baker” și prima parte din varianta grafică a romanului „Biblia pierdută”. Dacă la prima vorbim despre extrasele istorice din cele trei cărți ale trilogiei care l-au făcut pe Igor Bergler să aibă succes, la a doua vorbim de un pariu.

- Domnule Igor Bergler, există o piață de carte în România pentru benzile desenate?

- Este vagă piața de carte. Trebuie s-o creăm, așa cum am creat piața de carte pentru thrillerul românesc, în urmă cu 8 ani, pentru „Biblia pierdută”. Problema cu banda desenată, deși asta e o formă de artă foarte prizată în țările civilizate din Vest, în America, în Franța, în Italia, în România aproape nu există. Cei mai deschiși sunt adolescenții și tinerii, pentru că ei trăiesc într-o cultură a imaginii, mai degrabă decât a cuvântului. Prin asta ne extindem și publicul, pentru că știm că tinerii, sigur, nu e o regulă, dar cei mai mulți dintre ei nu au răbdare să mai citească cărți, pentru că au forma asta de ADHD în care nu se pot concentra mai mult de trei minute la nimic și tot e fac e fragmentat. Trebuie să răspundă la mesajul ăla, trebuie să vadă clipul ăla, trebuie să vadă imaginea aia și atunci pentru ei mai ușor să citească o bulă și să înțeleagă acțiunea. Pare un film, pentru că e un film și e foarte atractiv, așa că trebuie să mergem în comunitățile de adolescenți, de studenți, de gameri chiar, care sunt obișnuiți cu tipul ăsta de vizual, și vom crea o piață, dar trebuie răbdare. Oricum e o surpriză felul în care merge cartea asta, știm că nu avem piață și ne așteptam să ne fie mai greu, dar ne-a fost, până acum, destul de ușor.

Demersul trebuie urmărit, mai ales pentru că, așa cum am văzut, antreprenorii din piața editorială evită pe cât posibil riscurile care vin la pachet cu încercările noi.

Duminică a fost lansarea cărții „Comunicarea medic–pacient în cuvinte și dincolo de ele” semnat de Beatrice Mahler, manager al Institutului de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”. Când mi-am pregătit întrebarea, eram convins că o să o pun pe autoare în încurcătură. M-am înșelat. Dar nu pun acum dialogul. Întâi atrag atenția asupra unui fenomen îngrijorător:

Mai multe zile la rând, la intrare, a fost un stimabil care împărțea exemplare dintr-o fițuică numită „Certitudinea”. În numărul pe care l-am primit eu avem titluri precum „Blestemat de o evreică”, „Israelul își dă ultima suflare”, „Antisemitismul nu există!” „Războiul din Palestina se mută în România, 3.000.000 de apartamente așteaptă să fie ocupate de evreii refugiați din Israel” Singurul cuvânt care poate fi folosit aici este „pericol”. Nu știu cum a scăpat asta paznicilor, dar ar trebui ca data viitoare, un eveniment de tipul ăsta să nu mai fie infestat cu fenomene din categoria cea mai joasă.

În loc de încheiere, pun dialogul pe care l-am menționat mai sus. Cea mai frumoasă definiție a cuvântului vine din partea unui medic, Beatrice Mahler:

- Doamnă doctor, există vreo legătură între literatură și medicină?

- Nu știu dacă există o legătură între medicină și literatură, dar sigur ambele folosesc cuvântul și puterea cuvântului este cea care contează până la urmă, cuvântul este cel care creează emoție, cuvântul este cel care ajută pacientul să aibă încredere în medic, cuvântul este cel care ne face să fim împreună și să luăm decizii care să ne ajute să ne facem viața mai bună. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Este foarte bine- extraordinar as zice- că se mai fac și târguri de carte. Și mai bine este că mai există cititori. În lumea asta cucerită de smart Phone ,TV și calculator ne-am conectat- noi,simpli cetăteni- la internet mai ceva decât roboții. Și nu ne dăm seama! Asta e grav ... dar să trecem.
    Mi-a plăcut articolul, are o notă de optimism, sau cel puțin așa văd eu- mă refer la faptul că lumea cărților încă mai respiră. Iar prezența unor personalități ale culturii românești, fizic sau prin creațiile lor, mă face să regret că nu am fost acolo. Mă refer la Patapievici , Liiceanu, Pleșu, Ana Blandiana, Monica Lovinescu dar și la David Neacșu și Beatrice Mahler.
    Oameni pe care îi admir și, pentru că mâine e 1 decembrie, oameni care mă fac mândru că sunt român.
    Cât despre Geoană și gașca strânsă în jurul lui ce pot să zic? Oamenii nu se schimba, în general, iar politicienii- niciodată. Născuți din ruinele fostului partid comunist, transformați prea puțin în 30 de ani, politicienii gen Geoană au moștenit cu credință limba de lemn și demagogia vechiului regim. Dar nu sunt numai ei vinovați că le merge bine, în altă parte e problema... îi las în plata Domnului, în El mi-a rămas speranța.
    Vă invit să recitiți ultima parte a articolului, ce frumos vorbește Beatrice Mahler. Aduce o rază de speranță, vă mulțumesc dna doctor.
    • Like 0
  • Corina check icon
    E bine că sunteți pe baricade, nu ușor de impresionat și nici snob. Referitor la prezidențiale, oare nu mai avem a spera la un președinte care să aibă vreo legătură cu poporul?
    • Like 1
  • Fostul lui șef, Iliescu l-a caracterizat, cunoscându-l bine, prostănac. Mă îndoiesc că marele Gioană a evoluat , tomnatic fiind pe atunci, prea mult în funcția pe care o are. Un mister cum a fost numit acolo.
    În perioada de glorie de sub marele cărturar Băsescu, gnâditorul de la Hamangia, Patapievici și filosoful de serviciu, Liiceanu (nu mai era d-l Liiceanu era doar filosoful Liiceanu, a făcut multe victime „intelectuale” care deși nu citiseră mai nimic din cei doi corifei, oftau, ochi dați peste cap , și cu evlavie spuneau două , trei propoziții din marile ziceri ale celor doi. După ce idolul lor, Băsescu, a intrat în „istorie” pentru cei doi a fost o perioadă de reculegere. Cum Humanitas este a lui Liiceanu , probabil, vom vedea și apariția ediției a doua, a treia. La D-l Pleșu mă mir că a acceptat retipărirea respectivei lucrări. Dar vârsta ne mai joacă feste. Bun articol !
    • Like 0


Îți recomandăm

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Elevă de liceu la examen

Dar dacă sărăcirea noastră este ceva ce am putea accepta, atentatul asupra valorilor și moralei ar trebui să fie acea limită pe care să nu o acceptăm. (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Citește mai mult