Sari la continut

De patru ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește patru ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

Gospelul negru

Gospelul este o rugăciune creștină pe ritmuri de jazz și blues, a spus Thomas A. Dorsey, unul dintre cei mai renumiți interpreți și compozitori ai genului.

Cuvântul englez gospel (god- expresie arhaică pentru good și spell- veste, știre), ca și cel grecesc de evanghelion, se referă la relatarea vieții, morții și învierii lui Iisus Cristos. Așadar, gospelul este o evanghelie cântată.

Printre altele, un merit al lui Thomas A. Dorsey este acela de a scrie gospeluri în formula de șaisprezece măsuri, tipică pentru blues și - prin asta - a mărit circulația cântecului, estompând separația dintre cântecele sfinte și cântecele lumești, păcătoase. La sfârșitul articolului poate fi găsit un exemplu prin linkul la Take my hand, Precious Lord!

Un sens nou al termenului gospel, care a ajuns astfel să definească un gen muzical, a fost acela al muzicii create de credincioșii negri americani, folosind rugăciuni și texte biblice, adaptate pe o muzică originală, sau preluată de la compozitori europeni și americani de imnuri religioase protestante. Numită la început și negro spirituals (rugăciuni ale negrilor), muzica a cucerit prin sinceritate, emoție și putere de elevare spirituală. Apoi, crescând și căpătând o personalitate proprie, gospelul a avut multiple influențe în alte genuri de muzică pop și a făcut schimburi reciproce, în interes mutual, cu bluesul, jazzul, muzica soul, rock'n roll, rhythm and blues, gospelul alb, hip hop, muzica numită creștin contemporană, în esență un rock soft cu texte religioase.

Gospelul negru tradițional a fost o alternativă la muzica nereligioasă educată a vremii și la muzica bisericească tradițională din epocă. El a dat acces negrilor la educația religioasă, la care au ajuns printr-o muzică atractivă. Muzica a contribuit și la convertirea în credință și la sporirea puterii de trăire și de devoțiune a serviciului religios.

Când, în secolele XVIII și XIX, a avut loc o creștinizare în masă a populației sclave de origine africană, marea majoritate a acestora erau analfabeți și gospelul a fost un instrument puternic de înțelegere a textelor biblice. Prin el au fost atrași mulți către biserici, unde au fost educați religios, dar și moral.

Cu mare talent și sensibilitate muzicală, negrii americani au adăugat valori unice de frazare, ritm și inventivitate noii muzici religioase. În stilul muzical al gospelului negru sunt topite structura cântecelor și imnurilor europene, dar și intonația, tehnica vocală, ritmul și gesticulația de origini africane. 

Jazzul și gospelul sunt în întregime creația negrilor nord americani, dar în timp ce primul este numai muzical și a avut un rol de divertisment, al doilea are și o dimensiune spiritual religioasă creștină.

Mulți muzicieni americani de mare valoare și-au început ucenicia în corurile de copii ale bisericilor, practicând imnurile și, odată cu ele, armonia, notația muzicală, tehnica vocală și polifonia.

Unele gospeluri au devenit simboluri ale dorinței și luptei mai întâi pentru libertate, apoi pentru drepturi civile. Așa sunt We shall overcome (compus de Charles Albert Tindley), Go down, Moses (tradițional) și Oh, Freedom (tradițional; folosit în campaniile pentru drepturi civile).

Celebrissimul Go down, Moses a apărut în Virginia în anii războiului civil și a fost folosit de „contrabandiștii de război", care ajutau sclavii fugiți din statele din sud să ajungă în teritoriile ocupate de armatele nordiste, unde erau în siguranță. În acest cântec, sclavii negri sunt echivalați cu poporul lui Israel, ținut în captivitate de faraonul egiptean: Când Israel era în țara Egiptului, Lasă poporul meu să plece!, Și era atât de asuprit că nu mai putea tolera, Lasă poporul meu să plece!, Mergi acolo, Moses, mergi în țara Egiptului, și spune-i Faraonului: Lasă poporul meu să plece! (link la sfârșit cu gospelul Go down, Moses, interpretat de Louis Armstrong).

Sunt mari ansambluri corale de gospel, bine antrenate, a căror performanță este impresionantă (vezi ilustrația cu Mississippi Mass Choir), dar mie mi-a plăcut întotdeauna să merg la bisericile negre din cartierele sărace, să pot asculta cel mai tradițional gospel, parcă amintind de acelea ale grupurilor de sclavi de pe plantațiile sudului. În astfel de biserici, corurile sunt de dimensiuni mici, uneori compuse doar din șase-zece persoane, iar acompaniamentul este pian-ghitară bas-tobe, dar puterea emoțională a rugăciunii cântate este uriașă. Spunea pastorul Billingsley: ..gospelul cântat cu suflet ne înalță pe toți, interpreți și ascultători. La serviciile religioase asociate cu muzică, evocarea lui Iisus poate fi făcută cu dureroasă tristețe (song of sorrow), sau exaltarea fericită (get happy songs), dar amândouă adaugă rugăciunii raționale un climat emoțional intens.  

Când temperatura din biserică se ridică la punctul la care pastorul strigă, acoperind corul: ...„ne aude Dumnezeu”, spectatorii se ridică în picioare, aplaudă, cântă cu corul, pășesc în spațiul dintre scaune, aruncă strigăte de aprobare și entuziasm către muzicieni (shouts)...

Deși realizată într-o manieră comică, dar cu multă afecțiune, momentul Can you see the Light? din filmul The Blues Brothers (1980, regizor John Landis) redă un astfel de efect al gospelului, care declanșează frenezii contaminante. Nimeni nu li se poate opune...

Foarte curând, după ce gospelurile - la a căror răspândire a contribuit foarte mult radioul - au devenit muzică de mare succes, ele au traversat bariera rasială și mulți muzicieni albi au preluat fie intepretarea celor mai cunoscute cântece gospel, fie felul de a cânta al muzicienilor negri de gospel. Între cei mai cunoscuți muzicieni albi care au abordat sau au fost influențați de gospel sunt Dolly Parton, Elvis Presley, Johnny Cash, The Crabb Family, The Cook Family Singers, Loretta Lynn, Joan Baez, Bob Dylan, Willie Nelson, Oak Ridge Boys și mulți alții.

Marii reprezentanți de culoare ai genului, ale căror compoziții și aranjamente se cântă și astăzi, sunt Charles A. Tindley (1851-1933), Thomas A. Dorsey (1899-1993), Sallie Martin (1895-1988), Mother Willie Mae Ford (1906-1994), Mahalia Jackson (1911-1972), Clara Ward (1924-1973), James Cleveland (1931-1991) și numeroșii lor elevi.

Născut la începutul secolului XX, gospelul tradițional a trecut astăzi de vârsta centenară. Ținut în formă de zecile de mii de biserici americane în care este cântat în fiecare duminică, dar și de artiștii soliști și de corurile profesioniste ale căror spectacole și înregistrări i-au dat o existență internațională, gospelul american rămâne la fel de atractiv ca întotdeauna și continuă să aibă foate mulți fani, care umplu sălile de spectacol și participă la multele festivaluri anuale din diverse orașe. 

Take my hand, Precious Lord (compus de Thomas A. Dorsey; interpretat de Mahalia Jackson)

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Raul check icon
    nigga music :))
    • Like 0
  • check icon
    Da, lăsând la o parte factorul religios, gospel-ul e mama muzicii „ușoare-pop(ulare)-rock”moderne de calitate, de la sfârșitul sec XIX până azi.
    • Like 0
  • Frumos, totul.
    • Like 1


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult