Un artist autentic, nu un funcționar artistic, e greu de …pensionat. Un artist autentic, cel/cea pentru care arta sa este nu numai viața sa cotidiană, ci și (i)rațiunea sa de a fi, e greu de pensionat, adică de trecut înapoi, în registrul stării civile. Definitiv.
Un artist autentic, să-l denumim, de acum înainte, actorul, își croiește, de la 20 de ani, o Viață cum puțini pot avea. Actoria este și un mod de viață.
Sunt foarte puține profesii în lumea asta unde corpul și spiritul/sufletul să fie nu numai „locul de muncă” (ah, nu, nu e teatrul ca instituție!), ci și „cartea de muncă” (ah, nu nu e documentul acela după care se făceau calculele pensiei!) în care ei/ele „scriu” cu atenție, cu concentrare, cu disperare sau exaltare, dar, mereu, cu spaima de a nu fi „în rol”, de nu „prinde” personajul al cărui text trebuie spus așa cum trebuie. În timp ce majoritatea zdrobitoare dintre noi muncim cu capul, cu mâinile, ei/ele muncesc integral. Pregătirea rolului, la tinerețea actorului, poate cere un efort fizic remarcabil: corpul său, vocea, respirația, mișcările trunchiului, pașii, gesturile trebuie lucrate cu precizie. Cu vârsta, performanța pur fizică a actorului diminuează, dar, nu odată, tinerețea crezută pierdută a corpului, e regăsită pentru noul rol, întrun mod miraculos.
El/ea dezvoltă un mod de comunicare care nu mai e dependent atât de mult de fizic cât mai ales de spiritual. E știința, e taina sa cum reușește. Dar, în mod sigur, e multă muncă. Întotdeauna. Un actor autentic nu „fușerește”, nu „semnează ca primarul” pe rolul în care a fost distribuit, nu face „promisiuni” pentru a fi ales. El/ea merge în aceastăă seară, spre teatru, ca și în toate serile, cum merge un credincios spre singura lume rămasă pe lume. Lumea sa. În care există și o mamă, și un soț, o soție, copiii. Și toți/toate pe care îi/le iubește. Ca și noi, și el/ea trebuie să trăiască în această țară. Pe scenă, însă, țara lui se numește teatru. E/ ar trebui să fie, un cetățean cu drepturi depline al acestei…țări.
Actorul, ca artist autentic, dacă nu poate veni „la muncă”, asta e numai în cazuri excepționale. Starea de rău a actorului trebuie să fie de foarte rău ca să nu poată apărea în acea seară pe scenă. De regulă, actorul nu este „scutit”, „învoit”. Este un „soldat” credincios, loial, fidel spectacolului, colegi/elor sale. Și, mai ales, publicului. Asta nu-l împiedică să aibe aceleași sentimente ca și dumneavoastră: de iubire, de ură, de gelozie, de invidie. Un actor autentic este construit moral dintr-o fibră care dezvăluie noblețea artei sale. În același timp, însă, exagerarea poate deveni, un semn al regresului care indică abuzul de notorietate: câteodată crede că lumea este la picioarele sale, ale statuii sale. Și nu mai poate ieși – de fapt, dacă ar ieși, totul s-a sfârșit pentru el/ea – din această bulă devoratoare a propriului eu.
Dar actorul ca artist autentic nu ratează întâlnirea cu arta sa. Care este și a colegi/elor sale.
Devotamentul său pentru publicul care vine să-l vadă e mai profund decât al oricărui politician ales prin mii de voturi.
Actorul are nevoie, ca și foarte mulți dintre noi, de ceva în care să creadă. În timp ce, însă, mulți dintre noi, cei/cele care găsim acel ceva, nu putem răspândi decât rar energia acelui crez, actorul ca artist autentic transmite energia crezului său în rol și în arta sa unui public mult mai mare. Din acest punct de vedere, generozitatea sa e în „nota de plată”: consum nervos, exces fizic, boli profesionale, corp care se degradează, câteodată, minte care pierde memoria ca motor al exercițiului scenic. De câte ori, după ce ai ieșit din sala de teatru, răvășit sau extaziat sau pur și simplu bucuros, cu sufletul ușor și mintea revigorată după ce i-ai văzut pe actori și după ce ți-a plăcut spectacolul, mai încerci așa ceva reîntors la identitatea ta civilă? De câte ori în viață?
Există, însă, un moment care trebuie pregătit cu atenție: acela al retragerii. Un actor care nu știe să se retragă la timp din scenă, devine, treptat, mausoleul propriei arte. E privit/ă așa cum, întrun muzeu, privești un tablou celebru: celebritatea a premers surprizei de a-l descoperi. Nu faci decât să-l …constați pe actor, există, e încă funcțional dar energia, comunicarea aceea care îl făcea atât de strălucitor în relația cu publicul, au pălit acum.
Arta teatrului este o artă vie. Una dintre puținele care ne-au mai rămas. Este una a corpului și a sufletului interpretului supusă azi, indemn, asaltului spectacolului fără limite al corpului expus în public: îl vedem acest spectacol la televiziuni, pe stradă, în online. Arta actorului are de apărat azi nu numai propriul teritoriu, al expresivității care bucură publicul, ci și acea „religiozitate” cu care pregătirea corpului și a sufletului creează contextul reușitelor scenice. Acea încredere în muncă, în pregătire spirituală, culturală, în întreținerea corpului pentru a-l face performant în fiecare seară. Cu fiecare cedare, cu fiecare pas prin care actorul e neserios, neprofesionist, ne-încrezător în valoarea artei sale, cu atât se depărtează de publicul care nu vine la teatru ca la televizor. Ca la orice divertisment.
Publicul acela care butonează tot timpul, care e în „rețea” socială tot timpul, o ia de multe ori înaintea teatrului. Odinioară, teatrul era, însă, ca și biserica, cea mai mare rețea socială: singurul care putea aduna oamenii pentru le spune acele cuvinte simple, acele adevăruri despre corpul și sufletul nostru, despre iubire și ură, despre nimicnicie și extaz moral, despre bucuriile și durerile vieții noastre.
Cine, ce mai face asta acum?
Text apărut pe blogul autorului.
Fotografii: Guliver Getty Images
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.