Foto: Mladen Antonov/ AFP/ Profimedia
Managementul companiilor trebuie să rămână vigilent și să conștientizeze că nici măcar în vremuri COVID-19 nu există „free lunch”. Lichiditatea „gratuită” de astăzi este datoria de mâine, iar această criză a prins companiile din România deja foarte îndatorate, mai ales sub formă de credit comercial pentru că multe nu sunt „bancabile”, și cu un nivel al capitalurilor scăzut.
La sfârșitul anului 2019, întârzierile la plata ale companiilor din România erau de 100 mld lei (9% din PIB) și peste 35% dintre firmele din România (250 mii firme) aveau capitaluri proprii negative. Actionarii au preferat de multe ori să își împrumute companiile și nu să facă injecție de capital, iar acest fenomen a ținut o parte semnificativă din companiile din România „în-afară-rețelei”, neeligibile pentru finanțare cu credit bancar. Gradul de îndatorare al companiilor din România (datorii/capitaluri) este unul dintre cele mai ridicate la nivelul Uniunii Europene ajungând la aproape 200% din PIB, o situație greu de intuit pentru o economie care are cel mai scăzut nivel de intermediere financiară din Uniunea Europeană, activele băncilor reprezentând 50% din PIB, de 2 ori mai puțîn decât ponderea înregistrată în țările vecine.
În ultimii 10 ani, rata de rentabilitate a capitalurilor cerută de către acționari a fost mai mare decât rata de dobândă pentru creditele bancare și companiile care se finanțează prin intermediul creditelor beneficiază și de deductibilitatea fiscală pentru cheltuielile cu dobânzile. Faptul că 70% dintre IMM-uri își propuneau să se autofinanțeze în 2019 poate părea bizar. Finanțarea prin accesarea de credite este o soluție rațională și de optimizare a costurilor. Multe companii nu au avut acces, nu au fost eligibile din cauza nivelului scăzut al capitalizării, în timp ce altele nu și-au dorit să ia împrumuturi din cauza unei rețineri a managamentului și asociaților firmelor când vine vorba de a accesa credite.
Un finanțator impune o disciplină în administrarea încasărilor și plăților datorită ratei lunare de rambursat și poate stabili limitări sau obiective financiare („covenants”) ceea ce de multe ori nu este apreciat de către administratorii/acționarii companiilor. Va fi interesant de văzut cum vor primi băncile aceste companii pe care le întâlnesc pentru prima oară cu ocazia aplicării în cadrul programului IMM Invest. Nu putem atribui doar COVID-19 ceea ce se întâmplă cu mediul de afaceri românesc, pentru că existau premize pentru o frână care putea veni din stadiul ciclului economic, dar și din vulnerabilitățile structurale date de gradul de îndatorare, disciplină la plată, accesul la forță de muncă, infrastructura existentă în România.
Greu să cântărim între ce ar fi mai grav în contextul aplicării „entuziaste” în cadrul programului IMM Invest pentru proiectele pentru investiții:
- companiile să ceară finanțare pentru proiecte existente, în „pipeline”, ajustate pe fugă că să surprindă situația declanșată de această închidere a economiei,
- sau companiile să conceapă acum planuri de business bazate pe posibile nișe și oportunități create de situația existentă.
Proiectele începute acum, în condiții speciale, urmează totuși aceleași reguli financiare. Sunt finanțate din capitalurile acționarilor și din datorie – garantată sau nu –, așa că trebuie să genereze acele fluxuri de numerar care să asigure rambursarea datoriilor și recompensarea acționarilor. Fundamentarea proiectelor pentru investiții este critică în orice situație pentru că, odată începute, ele nu pot fi reversate ușor sau cu costuri mici. Modelarea fluxurilor de numerar și rată de discont folosite în bugetarea proiectelor pentru investiții sunt elemente sensibile și doar mici ajustări ale lor fac diferența între a intra sau nu într-un proiect.
Cum poate, de exemplu, o pensiune care a aplicat pentru un proiect pentru investiții pentru modernizare să argumenteze că acest proiect este critic pentru continuitatea afacerii sau chiar să mizeze pe fluxuri de numerar superioare care să justifice investiția? Pentru a putea defini proiectul, administratorii pensiunii trebuie să prevadă cum se vor organiza lanțurile de aprovizionare cu materialele de care au nevoie în realizarea modernizării, cum vor putea și cu ce cheltuieli vor putea organiza un șantier și , bineînțeles, cum se va așeza cererea pentru serviciile de turism, cum vor călători oamenii în perioada următoare, ce restricții vor intra în vigoare, care este capacitate maximă pe care o va putea oferi etc.
Văzând interesul companiilor pentru a accesa programul IMM Invest pentru proiecte pentru investiții, o surpriză pentru toată lumea, nu poți să nu te gândești dacă nu cumva acest program de finanțare în loc să fie o gură de oxigen ajunge să ducă firmele în dificultate, chiar în faliment, mai târziu.
Dacă ne uităm la părțile implicate în acest program:
- Băncile sunt nevoite să participe în schemă de finanțare a companiilor, altceva nu finanțează în această perioada, iar garanțiile acoperă riscurile destul de bine. Analiștii și comitetele de credit din bănci, care văd și analizează aceste proiecte și sunt sub presiunea de a găși moduri prin care să le aprobe, pot fi victimele hazardului moral și aprobă cererile de finanțare indiferent de cât de solide sunt proiectele pentru că aceste credite sunt oricum garantate. Aceste decizii ar fi în contradicție cu unul dintre rolurile intermedierii financiare, acela de a optimiza alocarea resurselor înspre debitori care au capacitatea de a rămâne solvabili și de a-și plăti datoriile.
- Banca Națională a României a contribuit și ea la a da asigurări băncilor comerciale fiind pregătită să asigure lichiditate atât prin instrumentele de politică monetară, cât și prin măsuri deosebite de relaxare cantitativă.
- Guvernul este nevoit să caute sprijin de la Uniunea Europeană și să finanțeze mediul de afaceri pentru că este singură modalitate de a ține companiile pe linia de plutire și de a-și asigura taxele și impozitele de care are nevoie pentru a face față cheltuielilor bugetare.
- Cu toate aceste garanții și asigurări, firmele sunt constrânse să acționeze. Nu vor să riște falimentul, nu vor să își piardă angajații și se pare că nu vor să piardă acest tren al ratei de dobândă zero până la 31 decembrie a.c., precum și lipsa comisioanelor și costurilor asociate acordării creditului. Este important pentru companii să acționeze acum, să se bazeze pe parteneri guvernamentali și financiari și, în același timp, este important să realizeze că proiectele pe care le-a prins criză COVID-19 pe hârtie au nevoie de o reorganizare, nu doar de mici ajustări. Atât proiectele în „pipeline”, cât și cele care au apărut ca răspuns la ceea ce trăim în ultimele 2-3 luni au nevoie de o analiză bazată pe foarte multe scenarii, pe „stresarea” tuturor variabilelor. Prin „stresare” nu vorbim despre „ar mai fi viabil acest proiect dacă avem o creștere economică timidă, de 1% pentru următorii 1-3 ani”, ci despre o funcție de densitate de valori diverse și extreme ale variabilelor care intră în gândirea unui proiect. În parametrizarea proiectelor, companiile trebuie să aloce probabilități curajoase în zona rezultatelor extreme potențiale pentru a decide oportunitatea angajării unor proiecte majore în condițiile Noului, Din-Timpul și Post-COVID-19, Normal.
Chiar dacă totul parte urgent acum, nu totul este important și managementul companiilor din România nu trebuie să se simtă constrâns să acționeze pe loc sau, mai grav, să încerce să speculeze momentul. Cu siguranță oamenii care conduc companiile din România vor reuși să se adapteze pentru că „Da, rezistent mai este omul! Este singură ființă care se poate adapta la orice și această este fără doar și poate cea mai bună definiție a lui”, după cum spunea Dostoievski.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.