Foto: Guliver Getty Images
În ultima vreme, au apărut în societatea noastră câteva inițiative care au drept scop să pună în administrarea întreprinderilor publice furnizarea unor bunuri și servicii private. Între aceste inițiative se numără înființarea unei bănci de dezvoltare în proprietatea statului, a unui fond de investiții publice și a mai multor întreprinderi în proprietatea Consiliului General al Municipiului București, adică tot a statului.
Nu este scopul acestui articol să reafirme faptul demonstrat că, pe termen lung, bunurile publice nu pot fi furnizate de întreprinderi private în condiții de eficiență, tot așa cum, pe termen lung, nici bunurile private nu pot fi furnizate de întreprinderi publice în condiții de eficiență.
Scopul acestui articol este să arate că inițiativele respective, dintre care unele s-au materializat deja, sunt rodul unei ideologii a elitei românești, și anume aceea că dintre cei doi administratori principali ai economiei – piața și politicienii (statul) – ultimul trebuie să dețină rolul central. Inițiativele la care m-am referit țintesc la creșterea rolului statului în administrarea economiei noastre.
Am înțeles că elita românească preferă ca rolul central în administrarea economiei să revină statului după ce am analizat din 1990 încoace discursurile multor decidenți, economiști, analiști etc., adică discursurile unei părți importante din elită. Reiese clar din discursurile sale că elita noastră, dar nu neapărat și elitele noastre, favorizează politicul, adică statul, indiferent de tema specifică a discursului referitor la economie și societate. Între individ și piețe, pe de o parte, și stat, pe de alta, în mintea celor mai mulți membri ai elitei, piețele și individul sunt pe o poziție inferioară, statul fiind mai bine poziționat decât piețele să ocupe locul central în organizarea și administrarea economiei și a societății. În opinia mea, această ierarhie este rezultatul reprezentării pe care elita o are despre stat și piețe, ca actori economici.
Filozoful francez Jean-Louis Vullierme arată că „oamenii acționează întodeauna în virtutea reperezentărilor lor, acesta fiindu-le modelul pe care îl au despre lumea care îi instruiește cu privire la ce anume pot sau trebuie să facă. Își reprezintă forțele acționând în jurul lor, formate, în principal, din intențiile celorlalți actori” („O oglindă a Occidentului – nazismul și civilizația occidentală”, Editura Rao, 2015, p.10).
În același fel, elita își reprezintă forțele care acționează în jurul fiecăruia dintre actorii respectivi (individ, piețe și stat), și în special a intențiilor fiecăruia față de celălalt. Această studiere a intențiilor ne garantează că atribuirea rolului central în administrarea economiei este rodul unui proces cognitiv al elitei, și nu al unor forțe care duc la același rezultat, independent de elită. Așa cum știm, reprezentarea respectivă poate fi obținută prin prelucrarea științifică a datelor sau printr-o ideologie. Dar din moment ce datele prelucrate științific nu sprijină ideea că statul este un mai bun administrator al economiei decât piețele, rezultă că preferința pentru rolul central al statului este o consecință a ideologiei. Iar această ideologie constituie o miză a elitei.
În consecință, pentru a înțelege miza ideologică a rolului central al statului este esențial să înțelegem reprezentarea pe care cei din elită o au despre intențiile pe care individul, piețele și statul le au unele față de celelalte. Intențile fiecăruia dintre cei trei actori sunt foarțe foarte puternice pentru că determină în mare măsură acțiunile celorlalți. Ne putem face o idee despre cât de puternică este forța unei intenții dacă, de exemplu, ne gândim că simpla dezvăluire a intenției unei bănci centrale de a cumpăra o cantitate mare de valută ar da naștere anticipațiilor că moneda țării respective se va deprecia substanțial, ceea ce va genera și acțiunile care vor duce la deprecierea respectivă. Reprezentarea pe care elita o are despre intențiile celor trei actori o informează despre cine poate să dețină sau despre cine trebuie să dețină rolul central în administrarea economiei.
Acum putem spune mai clar că înclinația elitei noastre spre rolul central al statului este formată mai ales prin judecarea incorectă a intențiilor. Lăsându-se pradă ideologiei, cei menționați (decidenți, economiști, analiști etc.), nu pot sau nu vor să cântărească în mod corect faptele referitoare la stat, piețe și individ. Neglijând datele, ei subliniază excesiv abilitățile statului de a dezvolta economia, de a îndulci consecințele unei crize economice sau de a-i ajuta pe cei rămași în urmă, și tot cu exces denigrează, dincolo de îndoială, piețele și, uneori, individul.
În reprezentarea lor despre societate și economie, individul (element central al pieței), în postura lui de antreprenor, dar mai ales în cea de antreprenor străin, ca și companiile private, în mod special multinaționalele, sunt văzute ca fiind animate permanent de intenția de a păcăli statul. De aceea, inițiativa privată, inițiativa locală, concurența liberă, proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, multinaționalele pot fi doar tolerate, statul păstrând rolul central în organizarea și administrarea economiei și a societății. Este miza ideologică la care m-am referit. Reprezentarea aceasta în care forțele pieței sunt formate în principal din intenții negative, fariseice și perverse nu poate duce la credința că piețele pot deține rolul central în administrarea economiei. Iar dacă credință nu este, nimic nu este.
În fapt, după 1989, s-a făcut tot ce s-a putut pentru a evita sau, în cel mai rău caz, a întârzia reformele care promovau economia de piață și reduceau rolul intervenționist al statului în economie. Principalul mod prin care s-a realizat acest lucru a fost crearea unei legislații cu prevederi contradictorii, incoerente între ele și favorizante pentru diverse grupuri de interese. Aceasta a fost „soluția” care a permis progresul economiei de piață și finanțarea de către Occident a României, atunci când a fost necesar, și în același timp a minimizat rolul piețelor care, în viziunea elitei conducătoare, veneau cu intenții negative, fariseice și perverse.
Fără această credință, dar nevoită să arate respect față de valorile celor de a căror finanțare depindeau, în anumite perioade, elita noastră de după 1989 a mimat mult în discursuri promovarea economiei de piață. În consecință, pentru că așa bătea vântul (a se citi: pentru că așa evalua elita intențiile celor care ar fi finanțat România atunci când țara avea nevoie de finanțare externă), concepția încăpățânată că rolul central în administrarea economiei trebuie să revină statului, în care elita a crezut tot timpul cu tărie, a fost lăsată temporar deoparte, iar concepția în care piețele au un rol important în organizarea și administrarea economiei și a societății a fost îmbrățișată conjunctural și exprimată din vârful buzelor. În acest fel, elita a dat satisfacție celor care intenționau să finanțeze o Românie cu condiția ca piețele să joace un rol important în administrarea economiei românești.
Pentru a fi clar că nu a avut loc o contaminare a ideologiei elitei cu „ideologia economiei de piață”, între declarațiile și faptele acesteia a rămas permanent un mare decalaj în defavoarea faptelor. Acest decalaj în favoarea declarațiilor din partea elitei era necesar pentru a da satisfacție populației noastre, din care o bună parte nu a avut un contact direct cu Occidentul, iar contactul indirect a fost defectuos intermediat, astfel că, deși a avut înțelepciunea originară de a crede mai mult în piețe, pe care o vedem în proverbe și zicători, a căpătat în timp neîncredere față de capitalism și piețe: până la Regulamentul Organic, poporul nu a fost practic conectat la Occident; după aceea, a fost expus prea mult timp unei polemici interminabile referitoare la presupusa nepotrivire dintre specificul național și capitalism; iar după venirea comunismului a fost rupt, prin propagandă și forță, de orice dialog real cu capitalismul. În fapt, după 1989, s-a făcut tot ce s-a putut pentru a evita sau, în cel mai rău caz, a întârzia reformele care promovau economia de piață și reduceau rolul intervenționist al statului în economie. Principalul mod prin care s-a realizat acest lucru a fost crearea unei legislații cu prevederi contradictorii, incoerente între ele și favorizante pentru diverse grupuri de interese. Aceasta a fost „soluția” care a permis progresul economiei de piață și finanțarea de către Occident a României, atunci când a fost necesar, și în același timp a minimizat rolul piețelor care, în viziunea elitei conducătoare, veneau cu intenții negative, fariseice și perverse.
De câțiva ani însă, fără fereală, mulți dintre decidenții, economiștii, analiștii etc. care formează azi elita au revenit în discursuri la abordarea conform căreia statul trebuie să dețină rolul central în administrarea oricărei probleme, de la investiții străine până la educație, de la natalitate până la sistemul de pensii. Din discursurile lor se poate vedea că, explicit sau implicit, credința care ghidează gândirea referitoare la alocarea resurselor este aceea conform căreia majoritatea direcțiilor necesare de ajustare sunt înțelese mai întâi undeva la centru, nu pe piețe. În consecință, tot de la centru trebuie indicate schimbările ce trebuie efectiv făcute în orice domeniu, de la investiții străine la educație sau de la natalitate la sistemul de pensii. Iar astăzi, cu un aplomb sporit față de trecut, discursurile sunt mai repede urmate de fapte. Banca de dezvoltare în proprietatea satului, fondul național de investiții sau construcția de întreprinderi de stat, pentru a da cele mai cunoscute exemple, sunt forme concrete de intervenționism economic, explicit sau implicit menționat în discursuri relativ recente ale unei mari părți a elitei.
În aceste discursuri, ca în orice altă formă de ideologie, predomină abordarea normativă, nu cea realist-pozitivă. Nu s-a înțeles că există un lanț cauzal care leagă presiunile economice și politice de dorința oamenilor de a trăi mai bine. În acest lanț, presiunile economice și politice joacă rolul de cauză, indicând „problemele” din societate. Aceste presiuni își găsesc însă supape deoarece, mai departe în lanțul cauzal există dorința naturală a omului de a munci pentru mai binele lui și al familiei lui. Prin munca lui, fiecare individ generează schimbări, la care piețele au capacitatea excepțională de a rămâne întotdeauna deschise.
Fiind întotdeauna deschise la schimbări, piețele sunt cele care reduc, în ultimă instanță, presiunile economice și politice. Deciziile de investiții sau de consum sunt luate de participanții la piață în timp real în conformitate cu interesele private, cu restricțiile lor bugetare și ținând cont de informațiile conținute în prețuri referitoare la eficiență.
În acest fel, viitorul este creat și condus de piețe. Ele produc tehnologiile disruptive prin inovarea creatoare de noi piețe și noi locuri de muncă, produc tehnologiile sustenabile prin inovarea de susținere prin care produsele existente sunt perfecționate și, în fine, produc tehnologiile de reducere a costurilor prin inovațiile eficiente care fac ca aceleași produse să fie oferite mai ieftin. Aceste schimbări produse de piețe conduc lumea, nu guvernele și politicile lor publice. Guvernele și politicile lor publice doar se adaptează, greoi, la schimbări, pe care le reglementează, câteodată excesiv, câteodată cu întârziere.
Fiind întotdeauna deschise la schimbări, piețele sunt cele care reduc, în ultimă instanță, presiunile economice și politice. Deciziile de investiții sau de consum sunt luate de participanții la piață în timp real în conformitate cu interesele private, cu restricțiile lor bugetare și ținând cont de informațiile conținute în prețuri referitoare la eficiență. Aceasta înseamnă că ajustările necesare într-un domeniu sunt în primul rând înțelese la nivelul piețelor (reprezentările lor despre lume sunt mai corecte), nu la nivelul elitei conducătoare, care le înțelege cu întârziere sau, captivă în propria ideologie, nu le înțelege deloc.
De exemplu, ni se spune de către membri ai elitei conducătoare că investițiile străine din perioada 2004-2008 nu au fost făcute în ramurile de care are România nevoie. Dar cine este mai îndreptățit să stabilească de ce anume are România nevoie? Statul, prin funcționarii săi, sau piața? Ludwig von Mises ne atrăgea atenția că puterea pe piețe este mai corect stabilită decât puterea politică, deoarece alegerile pe piețe se fac în fiecare zi și cu mult mai multă onestitate, spre deosebire de alegerile politice, care se fac rar și sunt coruptibile: „puterea de a dispune de mijloace de producție, care aparține antreprenorului și capitalistului, poate fi obținută doar prin votul consumatorilor, care se ține zilnic pe piață”. Și mai departe: „omul mediu este atât mai bine informat, cât și mai puțin coruptibil în deciziile pe care le ia în calitate de consumator decât ca votant la alegerile politice.” (Ludwig von Mises, „Socialism: An Economic and Sociological Analysis”, Yale University Press, 1951, p. 21).
Citite în această cheie factual corectă, intențiile antreprenorului nu mai pot fi văzute ca orientate să păcălească statul, așa cum le citeste elita noastră prin ochelarii ei cu lentile ideologice. Antreprenorii și capitaliștii sunt întotdeauna cei pe care îi dorim, căci îi alegem în fiecare zi prin votul dat când cumpărăm produsele lor. Cu politicienii este diferit. Ei devin niște necunoscuți pe măsură ce ne îndepărtăm de momentul la care i-am votat, căci produsele lor (măsuri de politică economică) pe care ei le livrează în fapt sunt, de multe ori diferite de cele pe care presupunem că le-am contractat când le-am dat votul politic. E clar, din această perspectivă, că în ciuda a ceea ce crede elita noastră conducătoare, rolul central în administrarea economiei trebuie să-l dețină piețele, adică antreprenorii și capitaliștii pe care îi votăm în fiecare zi, nu politicienii. În termeni practici, aceasta înseamnă mai puțină reglementare.
Cu încrederea ei arogantă în rolul central al satului, pe care îl consideră capabil să facă față multinaționalelor pe care occidentul le utilizează pentru a ne „exploata”, și cu evaluarea greșită a intențiilor piețelor, elita noastră este, cel puțin în discursuri, în urma rigorilor pe care le impun vremurile în care trăim.
Chiar și în țările occidentale, în urma efectelor crizei economice din 2008 și a câtorva cazuri la nivel internațional, cu privire la ceea ce se numește mis-selling pe piețele de capital sau la manipularea cursurilor valutare ori a nivelului LIBOR, unii decidenți, economiști și analiști s-au întors, în discursurile lor, împotriva mecanismului care le-a adus prosperitatea nemaiîntâlnită de până acum: concurența economică care se manifestă numai pe piețele libere.
Aceasta a dat curaj și elitei din România. Cu acest curaj sporit, pe zi ce trece, elita noastră renunță tot mai mult la prefăcătoria ce impregna până nu demult orice discurs ce favoriza piețele. Înainte de criza din 2008, înclinația elitei noastre spre a da statului rolul central în administrarea economiei în ciuda favorizării din vârful buzelor a piețelor era trădată doar de greșelile de raționament care apar atunci când una spui și alta gândești. În prezent, elita își afișează înclinația spre rolul central al statului cu încredere și, de multe ori, cu aroganță, dacă avem în vedere că unele reglementări se referă la viitor, pe care nimeni nu-l cunoaște.
Cu încrederea ei arogantă în rolul central al satului, pe care îl consideră capabil să facă față multinaționalelor pe care occidentul le utilizează pentru a ne „exploata”, și cu evaluarea greșită a intențiilor piețelor, elita noastră este, cel puțin în discursuri, în urma rigorilor pe care le impun vremurile în care trăim. Dar acest lucru nu ne surprinde. Mereu a fost așa. Iar uneori chiar elitele, la plural, au rămas în urmă. Dacă discursurile elitei referitoare la ideologia rolului central al statului în administrarea economiei vor continua cu intensitatea înaltă din ultimii ani, nu va trece mult și ne vom trezi cu noi și noi inițiative de genul celor la care m-am referit la început sau a unora chiar mai îndrăznețe. De exemplu, România a reușit până acum să evite naționalizarea fondurilor private de pensii, dar experiența din Ungaria și Polonia ne avertizează că, mai devreme sau mai târziu, o astfel de temă ar putea expanda în discursul eiltei. În fine, deși pare improbabil, scenariul în care discursul elitei derapeză spre punerea în discuție a proprietății private și a economiei de piață nu este, totuși, exclus.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Marele economist Adam Smith a definit in mod clar si indubitabil inca acum 200 de ani limitele, pana unde si in ce anume ar trebui sa se implice Statul si in ce anume nu este treaba Statului sa se implice pentru simplul motiv ca face mai mult rau decat bine.
Dincolo de ideologii si elite asa cum sustine articolul, sunt aspecte economice "pur sange" care ar fi trebuit sa primeze. Insa ideologiile, incepand cu nenorocitul de Marx si venind pana in zilele noastre cu populismul ipocrit al politicienilor, cu ideile absolut nocive de "fairness" si de "redistribution of wealth" au cauzat si cauzeaza in continuare interventionsimul Statului in economie, in dauna si in defavoarea pietei si a individului, Statul fiind cel mai prost administrator in chestiuni economice.
Tzafna cronica ce pervade "relatiile cu publicul" NU E una cazuala/incidentala creata de factori ca neajunsuri banesti ,aglomeratie samd Ci e una instilata "de sus".
Ea "sta" acolo stridenta(in mod voit,calculat) in ochii interesatului pt a-si marca un teritoriu, pentru a-si taia o felie din ceva....imaginar din CEVA ce omului simplu ii scapa... dar care se supune smerit din instinct