„Am impresia uneori că sunt primul nivel al unei rachete, care va propulsa un al doilea nivel, care, sper eu, își va atinge scopul” (Jean-Marie Le Pen)
Marine Le Pen, după primul tur al prezidențialelor, vorbește optimistă despre „ceața” (le broulliard) primului tur care a ascuns adevărata față a adversarului său, Emmanuel Macron și că în turul doi vor fi doar ei doi, față în față, și ceața se va ridica pentru a permite apariția adevărului gol-goluț, văzut de toată lumea. În viziunea liderului Frontului Național, adevărul înseamnă politica fricii îmbrăcată în alt tip de ceață, invizibilă, a ultranaționalismului conservator și revanșard care începe, poate mai mult ca oricând în ultimii 30 de ani, să dea bătăi de cap democrațiilor vestice.
În al doilea tur al alegerilor prezidențiale franceze se vor întâlni deci cei doi paria ai politicii franceze, cei doi revoluționari, care, deși fiecare din motive diferite și cu arme diferite, au șocat scena politică din Hexagon. Asistăm poate la al Treilea Val al rezistenței democrațiilor liberale, după ce primele două valuri au crescut incertitudinile și au pus întrebări dificile despre viitorul Vestului, al liberalismului, al statului democrat liberal, așa cum a fost el construit în Europa de vest după cel de-al doilea război mondial. După Brexit și Trump urmează turul doi al alegerilor celei de-a cincea republici, o alegere nu atât de simplă cum pare la prima vedere. Pentru că Franța a jucat întotdeauna un rol primordial în istorie, prin incisivitatea și inevitabilitatea progresuui, îmbrățișarea iluminismului, tranzițiile șocante de la absolutism la democrație și înapoi, revoluțiile primordiale care au marcat istoria politică a lumii întregi, episoadele de teroare, urmate de mari perioade de umanism social. Așa că ne putem aștepta ca și azi să asistăm la ceva special din partea acestei națiuni care reprezintă atât de mult pentru civilizația occidentală.
În istoria ei, Franța a cunoscut peste 1600 de ani de monarhie, urmată sau întrepătrunsă cu 160 de ani de democrație, organizată sub forma republicilor, celor cinci republici franceze. Ne aflăm așadar în a cincea republică, construită de viziunea părintelui De Gaulle, o nouă excepție franceză în regiune, de această dată culturală. Dacă Vestul Europei este dominat de monarhii parlamentare sau republici constituționale, Franța este o republică semi-prezidențială, unde puterea executivă, condusă de Președintele Republicii, este una însemnată, într-o matrice a puterii unde se mai găsesc l'Assemblée nationale și le Conseil Constitutionnel. De aceea aceste alegeri sunt, în sine, importante, pentru că vor trasa liniile directoare ale politicii generale a statului francez, unde reverența autorității se îmbină încă cu o adâncă conștiință revoluționară.
O nouă revoluție
Așa cum revoluția din 1789 a pus capăt regimului vechi ( ancien régime) și absolutismului, așa și acum asistăm la o mică revoluție în politica franceză, pentru că niciodată în istoria lor partidele istorice (de dreapta și de stânga) nu au înregistrat scoruri mai slabe. Conservatismul de dreapta francez, reprezentat de candidatul Francois Fillon, a pierdut la fel de mult ca și socialismul francez clasic (Benoît Hamon) și cel radical (Mélenchon). A fost votul outsider-ilor, al mișcării En Marche! și al Frontului Național, care înglobează întreagă panoplie a ideilor de extremă dreaptă pe care Jean-Marie Le Pen le-a coagulat de la înființarea acestui partid în anii '70.
Frontul Național nu este nou pe scena politicii franceze și nu este prima dată când intră în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. S-a mai întâmplat în 2002, atunci când Jean-Marie Le Pen pierdea fără drept de apel în fața unui spectru politic coalizat în jurul lui Jacques Chirac. Dar ce era atunci o bizarerie a politicii, o scăpare a democrației, s-a transformat între timp într-un pericol real, chiar dacă insidios. Jean-Marie a adunat în sânul partidului gintele întregi ale extremei drepte istorice franceze, de la urmașii boulangismului, antidreyfusarzi, bonapartiști, antisemiți, ultranaționaliști, în general urmașii mișcărilor extremiste antirepublicane de la începutul secolului al XX-lea, create și radicalizate după celebra afacere Dreyfus, neezitând să încalce linii roșii precum negaționismul. În schimb Marine Le Pen a înțeles pericolul radicalizării identitare și a mers pe cartea unui bloc politic mai puțin virulent ideologic, încearcă din răsputeri să-și limiteze discursul antisemit care a reprezentat axa mișcărilor antidreyfusarde franceze de mai bine de un secol, înlocuindu-l cu un limbaj mai accesibil, mai populist, mai simplu, adresat francezilor din comune și din marile aglomerări de la marginea marilor orașe.
Renunțând, cel puțin de fațadă, la ideologia clasică a extremei drepte franceze, Marine Le Pen a construit în schimb un limbaj extremist modern, un limbaj despre atacul străinilor, despre un naționalism revoluționar împrumutat din fanatismul mișcării boulangiste din trecut, despre mondialismul care sărăcește Franța, despre liberul schimb care o jefuiește și despre Franța care trebuie să aparțină doar francezilor.
(Marine Le Pen//Foto: Guliver/Getty Images)
Este un limbaj și un mesaj simplu, direct, concentrat, care face apel la rezervele de resentiment ale oamenilor, la frica acestora, la emoțiile primare. Este limbajul populismului modern, manipulator, adresat maselor cu acces redus la informație de calitate. De altfel, alegătorii din primul tur care au votat Le Pen provin în marea majoritate din micile comune franceze, de mai puțin de 100.000 de locuitori sau din cartierele periferice ale marilor orașe. E și aici, ca și în alte țări, ca și la noi, un tip de fractură socială care produce voturi fracturate în numele unor iluzii construite cu grijă în discursuri publice-ancoră.
De altfel, și e o altă particularitate a Franței, aceste alegeri seamănă puțin cu o curte a miracolelor moderne, unde s-au întâlnit pentru prima dată patru candidați care au depășit sau au fost foarte aproape de 20% din totalul voturilor (însemnând cel puțin 7 milioane de voturi fiecare), un duel între conservatorismul de dreapta al lui Fillon, extremismul fardat al lui Le Pen, socialismului radical, virând către fourierism reprezentat de Melanchon și outsiderului modern, centristul Emmanuel Macron. Cel din urmă reprezintă în ochii multora și șansa Franței, șansa acestei democrații a celei de-a cincea republici, construite din cărămizile arse ale Bastiliei, pe umerii iluminismului. Democrația și gândirea socială modernă este tributara marilor gânditori francezi, uriașilor pe umerii cărora cei care mai au încă încredere în viziunea liberalismului își pun speranțele: de la Rousseau, la Montesquieu și Diderot, de la liberalii Turgot, Say și Bastiat până la modernul De Gaulle și a sa constituție pentru a cincea republică.
Franța rămâne în esență un mare vortex revoluționar, o construcție aproape utopică despre libertate, egalitate și fraternitate, despre diversitate și apartenență, valori care sunt puse la mare încercare. Iar spiritul revoluționar, împrumutat din socialismul popular și înțelegerea egalității sociale apare și dacă ne uităm pe numele celor care au participat la vot: Philip Poutou, liderul noului Partid Anticapitalist a obținut peste 300.000 de voturi, La France insoumise, socialism radical, a obținut peste 7 milioane. Este aici o fervoare a militantismului social, care a caracterizat întotdeauna Franța și care a stat în inima dezbaterilor, poate mai mult decât în multe alte țări.
Ideile revoluționare sunt încă vii în sistemul de învățământ francez și de aici putem înțelege această radicalizare a spectrului politic. Îmi aduc aminte, în anii petrecuți în sistemul universitar francez, că Marx nu este nicăieri mai iubit decât în Franța, ideile lui sunt încă vii, iar fervoarea studenților a fost lucrul care m-a șocat, pentru un student venind dintr-o tânără democrație capitalistă, pentru care socialismul a reprezentat răul absolut. În Franța, este o alternativă foarte frecventabilă. Cu toate acestea, socialismul instituțional reprezentat de Le Parti Socialiste a pierdut, tras în jos de proasta imagine a lui Hollande, însă spiritul socialist revoluționar a fost și mai mult radicalizat în noua figură a lui Melanchon și ideilor sale aproape comuniste, extrem de seducătoare și care au rezonat și vor rezona în continuare cu o parte mare a societății franceze obișnuite cu asistența de stat și aquis-ul social. Melanchon și-a construit programul pe ideile comunei franceze și pe reformarea republicii prin înființarea celei de-a șasea republici. Așa că primele voturi pe care Marine Le Pen le va ataca în această campanie sunt cele șapte milioane de voturi ale mișcării La France insoumise, voturi tinere (peste 30% din tineri între 18-34 de ani au votat cu Melanchon) și contrare establishment-ului politic actual. De altfel, Melanchon a fost singurul dintre candidații ce au pierdut care nu a îndemnat explicit votanții săi să-l prefere în turul doi pe Emmanuel Macron.
Emmanuel Macron, omul din mijloc
Macron este adevăratul personaj principal al acestor alegeri, intrarea sa în scenă surprinzând un sistem politic destul de conservator. Fost bancher la Rotschild, Macron a fost timp de doi ani ministrul Economiei în guvernul socialist al lui Hollande, iar acum este candidatul la prezidențiale care îmbină atât fervoarea revoluționară (de urmărit discursurile sale emoționale, cu o retorică virulentă), cât și delimitarea de cele două blocuri tradiționale ale politicii franceze, dreapta și stânga: tânărul Macron este candidatul de mijloc, de centru, cu o viziune modernă, apreciat de elitele intelectuale, dar și de mediul de afaceri.
Este un puternic susținător al Uniunii Europene, al liberului schimb, al mondialismului și al echilibrelor macroeconomice, subiect la care Franța nu este primul elev al clasei. Astfel, Emmanuel Macron urmărește printre altele să reducă deficitul bugetar, să suprime peste 120.000 de posturi de bugetari, ceea ce îi va crea inamici interni într-o societate franceză care iubește asistența socială și statul-providență.
(Emmanuel Macron//Foto: Guliver/Getty Images)
Mulți îi contestă experiența puțină, precum și lipsa de convingere ideologică, însă aceste lucruri contează acum mai puțin, pentru că adversarul din turul doi îndeamnă la o acțiune mai presus de simpla lecturare a programelor celor doi candidați.
Pentru că fiecare din cei doi finaliști este adversarul ideal al celuilalt. Emmanuel Macron, cu viziunea pentru liber schimb, reduceri de cheltuieli publice și susținere pentru Europa contrastează puternic cu „patriotismul economic” al lui Le Pen, bazat pe isolationism, protecționism, controlul frontierelor, ieșirea din Uniunea Europeană, dar și controlul și reducerea imigrației, creșterea militarizării și autoritarismului.
Scena este deci pregătită pentru votul istoric din 7 mai 2017, așteptat, poate pentru prima dată după decenii, de o lume întreagă. Franța oferă iarăși lumii un nou moment de cumpănă și francezii au de ales nu doar pentru ei de această dată, cât și pentru noi, ceilalți. Acolo unde americanii au greșit, unde englezii s-au grăbit, francezii pot paria pe istoria lor iluministă, pe cultivarea grădinii lor, așa cum spunea Voltaire, adică pe concentrarea pe lucrul bine făcut, fără divagații inutile. Deși este un context complicat, alegerea nu poate fi decât una simplă, între întoarcerea către un trecut al urii și resentimentului, cu întregul cortegiu vicios pe care îl poate aduce acest pariu visat de bătrânul extremist Jean-Marie, și o nouă șansă, tânără, pentru a continua mersul înainte al celei de-a cincea republici.
Articol publicat pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
la viitoarele alegeri prezidentiale din romania vom avea surprize enorme.