Cum faci trecerea de la o economie planificată la capitalism ? Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 pentru România este un experiment social și economic care nu era evident și nu avea cum să fie, după două generații de comunism.
Capitalismul este simplu: înseamnă crearea bogăției prin acumulare de capital în contextul proprietății private. Proprietatea privată este esențială în acest sistem pentru că numai astfel se poate realiza acumularea de capital care permite profituri viitoare pentru întreprinzători. Iar trecerea de la un sistem opresiv al proprietății precum cel din comunism, cu un melanj de proprietate publică și proprietate privată formală la un sistem pur capitalist se anunța un pas cel puțin dificil.
Și cum proprietatea privată era esențială pentru noul sistem, am asistat la vălul transferului de proprietate. Împroprietăriri, reîmproprietăriri, cuponiadele și privatizările au forțat reașezarea regulilor jocului pe un nou șasiu, al capitalismului autohton. A fost însă un transfer care a născut abuzuri, hazarduri morale, într-o epocă caracterizată de o lipsă de transparență și o înțelegere precară generală a populației despre noile reguli.
Nimeni nu s-a obosit să explice care sunt mai exact aceste noi reguli, cum se exercită, care este momentul zero și cine poate să participe și cât. Astfel că o populație crescută în comunism, care avea dezvoltate automatismele mentale ale mediului socialist și lipsită de reflexele pe care ți le dă experiența capitalistă și regulile acesteia, a asistat din afară la noua reașezare a economiei locale. Vechii actori ai appartheit-ului comunist (comunismul românesc remarcându-se prin segregarea între nomenclatură și populație, văzute ca specii diferite) au îmbrăcat noile haine capitaliste și am asistat la tranziția specific românească ale cărei efecte le cunoaștem și astăzi.
Noi, românii, continuăm să credem în marea iluzie a statului socialist redistributor pentru toți, dar nu este din păcate o credință activă ci o așteptare pasivă. Statele avansate au înlocuit această iluzie cu reguli, norme, spirit individual, conștiința propriei valori care participă la binele comun, la noi, pe fondul unei delăsări generale educaționale, continuăm să trăim alienați în interiorul unui spațiu geografic pentru care nu am învățat încă să construim măcar ideea fundamentală de comunitate.
Capitalismul, chiar sălbatic, este expresia modului natural de acțiune umană (Mises). Așa că și la noi resorturile naturale ale comerțului, bazate pe un nou sistem al proprietății private, au început să producă bogăție. O societate nouă, cu 20 de milioane de potențiali consumatori, care este abrupt deschisă lumii este în mod natural o atracție pentru capital și căutarea de randamente mari. Investițiile au început să crească iar vechiul stat comunist s-a restructurat într-un nou sistem, din păcate cu aceiași oameni.
Ca orice construcție statală bazată pe forță și coerciție și mai puțin pe calcul economic, statul român s-a transformat într-un consumator de rente și producător de privilegii. A început o separație între „privatizați” (arătați cu degetul ca dușmani ai poporului de către participanții la marile mitinguri electorale) și cei dependenți de sistemul de stat, văzut ca un simbol al reușitei și al siguranței. Iar principalul oftat al nostalgicilor după comunism, acela că toată lumea avea unde să lucreze, a continuat să se manifeste, transformându-se într-o captivitate socială a multora față de ceea ce puteau primi de la stat. Aici trebuie să înțelegem că e foarte greu ca oameni care și-au trăit cei mai buni ani în comunism să se adapteze la sistemul teoretic de stat minimal capitalist al lui Nozick : prea multă libertate înseamnă prea multă incertitudine și deși vine cu oportunități mari, are și costuri importante : incertitudinea, excluziunea, alienarea. De aceea atașamentul românului adult în primii ani după 1989 față de stat a fost important, ca o relație simbiotică artificială, dar necesară.
Cum însă voodoo-ul economic al comunismului, bazat pe planificarea producției, muncă generalizată forțată, socializarea mijloacelor de producție și eliminarea calculului economic nu mai putea fi aplicat, banii trebuiau să vină de undeva. Resursele statului sunt limitate la ce poate produce zona geografică pe care o administrează și la taxele plătite de populație, la care se adaugă împrumuturile externe și ajutoarele. Banii nu cad din cer (sau din elicopterul lui Milton Friedman), iar dacă o fac asta are costuri inflaționiste ridicate.
Asta s-a întâmplat și la noi în primii ani după revoluție, cu inflație de 3 cifre până când Banca Națională a decis să-și schimbe fundamental politica monetară și să țintească acest indicator. Așa că singurul sistem productiv care putea fi exploatat în continuare cu adevărat a fost cel privat. Bogăția este o stare de post-creație care apare în urma eforturilor conștiente de a investi în oportunități coerente și eficiente, iar investiția este în mod absolut o caracteristică a întreprinzătorului privat. Și statul investește, dar nu o face pentru un randament sau pentru un calcul economic, ci pentru a produce bunuri publice necesare populației care a plătit pentru asta. Investiția statului este o investiție forțată, coercitivă, în timp ce investiția privată este o inițiativă liberă, motivată de un profit viitor și un calcul economic. A doua este de fapt cea care o finanțează pe prima. Iar investițiile statului în bunuri publice din păcate au fost marcate de corupție, deturnare de bani publici și cheltuieli clientelare.
Care sunt sursele creșterii ?
PIB măsoară noua bogăție creată anual într-o economie. Este o măsură statistică, deschisă la erori și interpretări, însă este unanim acceptată, până când evident nu vom descoperi ceva mai bun (iar în epoca big data și deep learning nici nu suntem foarte departe). Iar această măsură are în spate câteva surse de creștere : populația, productivitatea, resursele naturale, tehnologia, inovația. Cea mai importantă sursă pentru o economie capitalistă tânără ca cea românească este populația și calitatea acesteia. Prin calitate mă refer la nivelul de educație și calitatea capitalului uman. Cu cât o populație este mai educată, cu atât poate produce mai mult și mai repede. It’s the population, stupid, ar spune James Carville. Este baza esențială a oricărei creșteri economice.
Din păcate comunismul a erodat capitalul uman, iar unul dintre cele mai importante bunuri publice pe care statul capitalist era obligat să-l ofere după 1990, educația de bază, a fost ignorat.
(clic pe imagine pentru a mări)
Rata abandonului școlar timpuriu spune o poveste simplă în acest sens. Datele încep pentru România din 1997 și arată un trend de creștere, întrerupt odată cu integrarea României în NATO și UE, când scade până la un minim apropiat de media europeană, pentru a începe să crească din nou, până la aproape 20% în prezent (față de 10% media europeană). Cele două grafice sunt grăitoare : comparăm evoluția haotică a educației românești cu scăderea controlată a mediei europene: unul denotă amatorism în politicile publice, altul un plan coerent de scădere a unui indicator, transpus în practică.
Să trecem și la populația adultă, cea formată în comunism. Graficul de mai jos reprezintă procentul populației adulte care participă la activități de educație sau training.
(clic pe imagine pentru a mări)
România sub 2%, media UE peste 10%. Diferența aceasta se traduce în ani, decenii pierdute pentru capitalul uman autohton. Populația uitată a României, de care nu s-a preocupat nimeni în mod real și rezultatele se văd. Așa că înainte să arătăm cu degetul înspre „proștii” care nu ne împărtășesc ideile, să înțelegem că acest fenomen este rezultatul unei alienări a populației adulte de după comunism, corelată cu o involuției a actului educațional pentru tineri. Avem în prezent o minoritate educată, din diferite surse, și care coincide cu populație tânără, urbană și activă și o majoritate care, mental vorbind, încă trăiește cu bagajul informațional din comunism. Aceste lucruri trebuiau cunoscute și anticipate la momentul zero 1990, pentru a pune în practică planuri publice și o cheltuiere a banului public și în acest sens. Nu s-a făcut nimic în acest sens. Iar astăzi este prea târziu să se mai schimbe ceva esențial pe termen scurt.
Nu putem decât să țintim un nou termen lung, dar cum arată lucrurile, nimeni nu e interesat de asta. Singurele politici propuse atacă efectele și nu sursă și au o aplicabilitate forțată (de exemplu propunerea de a stopa brain-drain-ul prin obligația absolvenților de a munci în România).
Așa că din punct de vedere al demografiei, creșterea economică a fost suportată de un nucleu al populației tinere, lucrând în mediul privat, în condițiile unei populații generale cu tendința clară de îmbătrânire. La această realitate s-a adăugat plecarea masivă din țară a oamenilor tineri și performanți, lucru care a pus o presiune în plus asupra resursei umane și calității acesteia. Și economia s-a reorientat după structura populației, mizând masiv pe un consum sălbatic, generalizat și în medie de proastă calitate și mai puțin pe investiții în inovație și industrie productivă.
Istoricul Yuval Noah Harari vorbea despre iluziile civilizației umane și spunea că explicația fundamentală a capacității umane de evoluție a fost cooperarea unor mase mari de oameni care cred în aceleași iluzii care nu există în realitate : națiune, popor, credința comună etc. Noi, românii, continuăm să credem în marea iluzie a statului socialist redistributor pentru toți, dar nu este din păcate o credință activă, ci o așteptare pasivă. Statele avansate au înlocuit această iluzie cu reguli, norme, spirit individual, conștiința propriei valori care participă la binele comun, la noi, pe fondul unei delăsări generale educaționale, continuăm să trăim alienați în interiorul unui spațiu geografic pentru care nu am învățat încă să construim măcar ideea fundamentală de comunitate.
(Articol publicat pe blogul autorului)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Domnule Bizdadea,
Ne puteți enunța cursurile de matematică și statistică urmate de un economist notabil ? Sunt foarte curios.
Eu am dubii, vă invit să mi le risipiți.
„Appartheit” nu există nici în engleză, nici în germană (mă îndoiesc că ar exista în olandeză ori în afrikaans). Propaganda analfabeților comuniști v-a inoculat această ortografiere ?
Vă explică dexonline.ro și googletranslate.com ...
„Capitalismul este simplu: înseamnă crearea bogăției prin acumulare de capital în contextul proprietății private.”
Aveam în liceu un profesor - în anii negri ai terorii comuniste - căruia îi plăcea să ne binedispună cu un, „Doamne ferește, vorba marxistului!”
Având în vedere că nepriceputul Karl Marx - cu recunoscuta limbuție germană - a scris niște cărți enorme pe subiect, am o bănuială că nu v-aș dori de profesor - nici măcar la economie.
Deci: „capitalismul este simplu” ? Și prostimea ce interes are ? (Știți, asta în „afrikaans” se spune adesea, în forma „What's in it for me ?”) Adică dvs. scrieți pe „Republica” (doar) pentru Prostime ?
„Cum faci trecerea de la o economie planificată la capitalism ? Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 pentru România este un experiment social și economic care nu era evident și nu avea cum să fie, după două generații de comunism.”
Cu un efort minim, ați fi putut scrie (articolul invocă sinceritatea - adică neceruirea, în scop de a înșela) „Cum faci REVENIREA de la o economie planificată la capitalism ?”; de plata daunelor, altă dată.
„Cum însă voodoo-ul economic al comunismului, bazat pe planificarea producției, muncă generalizată forțată, socializarea mijloacelor de producție și eliminarea calculului economic nu mai putea fi aplicat, banii trebuiau să vină de undeva.”
Americanii folosesc termenul „voodoo economic” când îl pomenesc pe R. Reagan. Deci comuniștii făceau planificarea producției, dar eliminaseră calculul economic ?
Chestia cu banii este venită la fix!
Banii vin de la o tipografie. Așa povestesc americanii. Nu mai sunt acoperiți în aur din 1971, când „vinovat” (de luarea acestei măsuri) este citat R. Nixon. Acum sunt acoperiți de ... „ÎNCREDERE”!
Ne povestiți substratul ?
Tot ei povestesc că există o bancnotă FED (purtătoare de dobândă - adică fericiții beneficiari trebuie să o dea înapoi cu dobândă! De unde ? Păi, din alți bani, purtători și ei de dobândă, câștigați „între timp”. Și dacă tipografie încetinește producția ? Cei prinși că nu pot plăti sunt executați silit.) Și tot ei povestesc nostalgic de o bancnotă pe care o alintă „greenback”, tipărită de Trezorerie, care n-ar purta dobândă! Ultima oară, zic că JFK ar fi tipărit-o.
Ne povestiți ?
OK: azi, banii vin dintr-un calculator care îi creează „with a few keystrokes”, ca să vi-i citez pe americani.
Ne povestiți cum de nu poate statul român minunile acestea ?
Apropo de „neplanificarea economică” specifică Democrației: americanii povestesc cum se face așa ceva: Bancă Centrală tipărește banii, pe care îi dă cu dobândă (mică) băncilor (mari) de investiții. ACESTEA AR DECIDE, APOI, cui SĂ ÎI INVESTEASCĂ! (Corporații etc.) Deci așa arată „neplanificarea” în Democrație, așa arată motivul pentru care „nu sunt bani” pentru anumite sectoare. Băncile sunt ... investitorii care dirijează evoluția unei economii democrate, neplanificate.
Ne povestiți ?
Probabil ar mai fi multe, dar mă opresc. Dvs. credeți că americanii v-ar citi/cita ? De ce nu ați scrie cât să vă citeze și ei (nu doar întru „luminarea maselor”, adică) ?
Mulțumesc.
P.S.
Vă rog să mă scuzați, în caz că sunteți un economist mare al României, iar eu nu mi-am dat seama. Am scris cu același impuls ca și copilul lui H.C. Andersen: „Împăratul e gol!” ...
Articolele sunt usor de citit, documentate si descrise prin prizma unui roman emigrat in Suedia. Scriu si despre problemele Romaniei si mentalitatile de acasa si cele scandinave.
Daca ar fi sa-mi redenumesc sloganul blogului mot-a-mot, ar fi "viata sincera a unui emigrant roman in Scandinavia". :-)