sursa foto: Profimedia
În ultima perioadă, întalnesc tot mai des în cabinet femei care au trecut prin relații abuzive. Un lucru observat aproape constant este faptul că foarte puține folosesc, la început, cuvântul „abuz”.
Mai des aud altceva:
„Poate exagerez.”
„Poate sunt eu prea sensibilă.”
„Poate dacă făceam lucrurile altfel…”
Cred că acesta este unul dintre cele mai profunde efecte ale unei relații abuzive. Înainte să înceapă să pună sub semnul întrebării comportamentul partenerului, multe femei ajung să se îndoiască de propria percepție. Iar atunci când nu mai ai încredere în ceea ce simți, în felul în care interpretezi realitatea sau în propriile reacții emoționale, devine mult mai dificil să recunoști ceea ce trăiești.
Violența domestică începe rar cu agresiuni fizice. De cele mai multe ori, începe discret: prin control, critică permanentă, umilire, restrângerea treptată a libertății sau prin acel sentiment constant că trebuie să fii atentă la reacțiile celuilalt.
Privite separat, aceste comportamente pot părea minore. Împreună însă, ele schimbă încet felul în care o persoană ajunge să se vadă pe sine și lumea din jur.
Nu de puține ori, perioadele de agresivitate alternează cu momente de apropiere, promisiuni de schimbare sau gesturi aparent afectuoase. Tocmai această alternanță creează confuzie și face relația mult mai dificil de înțeles și, uneori, aproape imposibil de părăsit.
De aceea, pentru multe femei, partea cea mai grea nu este plecarea în sine.
Ci este momentul în care reușesc să spună, pentru prima dată, cu voce tare:
„Da, ceea ce trăiesc este un abuz.”
După această conștientizare începe, de fapt, o altă etapă: încercarea de a face această experiență vizibilă și credibilă și pentru ceilalți.
Pentru multe femei, momentul în care caută ajutor nu aduce întotdeauna sentimentul de protecție așteptat. Uneori, primul contact cu instituțiile vine la pachet cu neîncredere, minimalizare sau întrebări care mută atenția de la agresor către victimă.
„De ce nu ai plecat?”
„De ce ai rămas?”
„De ce ai acceptat atât de mult timp?”
Privite din exterior, aceste întrebări pot părea logice.
Din interior însă, ele ignoră exact mecanismele care fac o relație abuzivă atât de greu de părăsit.
Despărțirea pare, pentru cei din jur, un moment clar. Însa pentru persoana care trăiește abuzul, este aproape întotdeauna un proces.
Un proces în care frica coexistă cu speranța că lucrurile se vor schimba. În care dependența financiară, responsabilitatea față de copii, izolarea socială și anii petrecuți încercând să salvezi relația trag simultan în direcții diferite.
Din exterior, decizia poate părea evidentă.
Din interior, ea este construită din zeci sau sute de momente de ezitare.
Atunci când femeia este și mamă, lucrurile devin și mai complexe. Nu mai este vorba doar despre propria siguranță, ci și despre stabilitatea copiilor, despre rutina lor, despre teama că un nou început le-ar putea face mai mult rău decât bine.
Paradoxal, tocmai responsabilitatea față de copii, care din exterior poate părea un motiv în plus pentru a pleca, devine uneori unul dintre motivele pentru care ruperea relației este amânată.
Există apoi o dificultate despre care se vorbește prea puțin: demonstrarea abuzului.
Nu toate formele de violență lasă urme vizibile. Controlul psihologic, manipularea, intimidarea, umilirea repetată sau amenințările subtile nu pot fi fotografiate cu ușurință și nici explicate în câteva minute unei persoane care nu a trăit astfel de experiențe.
Se ajunge astfel într-o situație profund paradoxală: în timp ce încearcă să supraviețuiască emoțional, femeia simte că trebuie să demonstreze permanent că propria suferință este reală.
Pe termen scurt, corpul și mintea rămân într-o stare continuă de alertă. Apar anxietatea, tulburările de somn, dificultățile de concentrare, hipervigilența și epuizarea psihică.
Dar foarte des, cea mai dureroasă schimbare este alta.
În timp, începe să se erodeze încrederea în propria voce interioară.
Victima nu se mai întreabă doar dacă partenerul greșește. Începe să se întrebe dacă nu cumva ea este problema. Dacă interpretează greșit. Dacă reacțiile ei sunt exagerate. Îndoiala devine atât de prezentă încât victima ajunge, uneori, să își ceară scuze chiar și pentru emoțiile pe care le simte.
Iar aceasta poate deveni una dintre cele mai persistente urme lăsate de abuz.
Pe termen lung, efectele nu dispar automat odată cu încheierea relației. Unele femei construiesc cu dificultate relații noi. Altele își verifică excesiv propriile decizii, de teamă să nu repete trecutul. Există și situații în care ajung - fără să își dorească - în relații care reproduc aceeași dinamică.
Nu pentru că aleg conștient suferința.
Ci pentru că psihicul a învățat, în timp, să considere tensiunea, controlul și impredictibilitatea drept normale.
Copiii cresc și ei în această realitate. Chiar și atunci când nu sunt agresați direct, sunt martorii unui model relațional care le influențează profund dezvoltarea emoțională.
Ei învață despre iubire, siguranță și respect din ceea ce văd repetat în fiecare zi.
Unii devin retrași și excesiv de responsabili.
Alții reacționează prin furie, impulsivitate sau anxietate.
În ambele situații, vorbim despre încercări de adaptare la un mediu lipsit de predictibilitate și siguranță.
Poate una dintre cele mai puțin discutate realități este faptul că abuzul nu se încheie întotdeauna odată cu despărțirea.
Atunci când există copii, contactul continuă, iar controlul își schimbă doar forma. Se mută în jurul programului de vizitare, al deciziilor parentale, al procedurilor legale sau al conflictelor continue care mențin aceeași dinamică de putere.
Din acest motiv, pentru multe femei, ieșirea din abuz nu are un început clar și nici un sfârșit clar.
Are etape.
Pași înainte.
Uneori și pași înapoi.
În cabinet, primul obiectiv nu este întotdeauna găsirea unei soluții imediate.
Este mai degrabă construirea unui spațiu suficient de sigur încât persoana să își poată recăpăta încrederea în propria voce.
Pentru că, înainte de orice decizie importantă, este nevoie să poată spune, fără să se mai îndoiască de propria experiență:
„Știu ce mi s-a întâmplat.”
Poate tocmai de aceea, întrebarea „De ce nu a plecat?” rareori este cea potrivită.
O întrebare mult mai utilă ar fi:
„Ce a făcut atât de dificilă plecarea?”
Diferența dintre cele două pare mică.
În realitate, schimbă complet perspectiva.
Iar schimbarea perspectivei este primul pas prin care o persoană începe, din nou, să se simtă văzută, înțeleasă și - poate pentru prima dată după mult timp - crezută.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.