Îl merită România pe David Popovici? Iată care este răspunsul meu, după ce i-am luat un interviu marelui campion

sursa foto: Profimedia

David Popovici face parte din categoria celor care fac performanțe care ne tulbură și ne bucură în aceeași mișcare. Nu doar pentru că înoată foarte repede, uneori mai repede decât toți oamenii care au înotat vreodată, dar și pentru că succesul lui ne pune într-o situație ușor incomodă, de a încerca să deslușim cum a fost posibil. Când apare un astfel de sportiv, avem tendința să-l numim „fenomen”. Cuvântul este măgulitor, dar are și calitatea de a ne scuti de o anchetă pentru a dobândi înțelegere și explicații. Pentru că un fenomen este ceva ce survine, prin urmare nu trebuie să știm cine l-a produs și în ce condiții. Îl consemnăm, eventual ne minunăm, dar nu-i cerem socoteală. Este aproape o excepție precum cele meteorologice.

Cu toate acestea, după ce am stat de vorbă cu David Popovici pentru interviul publicat anul trecut în Dilema, impresia mea a fost inversă. Cu alte cuvinte, la David nu este extraordinar inexplicabilul, ci tocmai extraordinara coerență a aspectelor care îl alcătuiesc.

Talentul există, desigur. La fel cum există un corp foarte antrenat pentru înot; inteligență; competitivitate și o capacitate neobișnuită de autoreflecție. Dar în jurul acestui nucleu, s-a construit ceva mai puțin spectaculos, dar care egalează în importanță: un mediu.

David mi-a povestit în interviu că a început să meargă la înot așa cum fac, de obicei, toți copiii. L-au dus părinții pentru a îl ajuta cu o vulnerabilitate, a îi corecta o problemă de postură. Nimeni nu a intenționat să pregătească un campion mondial și nu a proiectat asupra copilului de 4-5 ani destinul unei medalii olimpice. Mai important de atât, mi-a spus că rutina și disciplina au apărut treptat și „cu naturalețe”, pentru că nu fusese presat să facă ceva ce nu îi aducea plăcere.

Aici am putea nota că începe, de fapt, „fenomenul David Popovici”. Copilul nu a fost confundat cu talentul lui. Deși pare un detaliu, este în opinia mea una dintre condițiile fundamentale ale poveștii lui. Cultura performanței poate deveni foarte repede o cultură a colonizării copilului de către dorințele adultului. Copilul talentat riscă astfel să devină proiectul familiei, al antrenorului, apoi al clubului, al federației și, dacă are suficient succes, al unei țări întregi. Din acel punct, dorința lui nu mai are greutate. El nu mai aleargă, nu mai cântă, nu mai înoată pentru că dorește să o facă și devine un administrator al dorințelor și speranțelor celorlalți.

În povestea de viață a lui David, e important că în anii formativi s-a întâmplat contrariul. Disciplina lui a fost o consecință a libertății pe care a avut-o. A spus un lucru care a rămas în mintea mea: „Mulți le numesc sacrificii. Eu le numesc alegeri.” Este o diferență imensă între cele două situații pe care el le aduce pe orbita discuției. Sacrificiul presupune o renunțare la ceva pentru o instanță superioară. Alegerea presupune un „autorat” (cuvânt inventat, nu cred că există, dar e evocator) al propriei renunțări. Deși din exterior ele pot arăta identic prin rutina implicată (treziri înainte de răsărit, mii de kilometri înotați, alimentație controlată, vacanțe rare, repetiție monotonă, epuizare etc.), psihic ele sunt două lumi diferite.

De aceea cred că David Popovici este repetabil și irepetabil în același timp. Nu putem reproduce un David Popovici și poate că ar trebui să ne ferim de această ambiție. Nu există o linie de asamblare pentru excepționalitate. Ar fi caraghios să punem la un capăt al bazinului zece mii de copii, să aplicăm programul corect și să scoatem la celălalt capăt zece mii de campioni olimpici.

Performanța de vârf apare dintr-o combinație rară de predispoziții biologice, mediu, relații, oportunități, muncă, inteligență, caracter și hazard.

Putem însă reproduce o parte dintre condițiile care fac posibilă apariția excelenței. Putem avea părinți care susțin; antrenori exigenți care să nu umilească și să nu abuzeze; instituții care identifică talentul și oferă condiții de suport; putem construi bazine; putem respecta competența; putem accepta că un adolescent are nevoie și de prieteni, și de joacă, de plictiseală și de intimitate.

Putem înțelege că performanța nu se obține doar prin intensificarea presiunii.

Cu alte cuvinte, nu putem reproduce fenomenul, dar putem reproduce ecosistemul care îi mărește probabilitatea.

Gândindu-mă la aceste lucruri, mi-a apărut și întrebarea: are vreo relevanță că David Popovici este român?

Da și nu. Da, pentru că nimeni nu apare în exteriorul unei culturi. David s-a format aici, într-o familie românească, într-un sistem sportiv românesc, alături de un antrenor român și de o echipă construită aici. A ales să rămână aici. A reprezentat România și a vorbit în repetate rânduri despre ceea ce trebuie îmbunătățit și schimbat aici. Dar cronometrul nu măsoară patriotismul. Ar fi prea simplu să transformăm toate acestea într-o poveste despre virtuțile misterioase ale poporului român. Poate că David nu este produsul României în sensul triumfalist în care ne-ar plăcea uneori să credem, ci mai curând al unei mici culturi a excelenței construite în România. E o diferență esențială între cele două situații. O familie, un antrenor, o echipă și un sportiv au creat un sistem local, în care anumite lucruri au funcționat excelent. România este locul acestei povești, dar nu poate confisca retrospectiv meritul fiecărei sutimi de secundă.

De aici puteți deduce întrebarea incomodă: îl merităm pe David?

Nu cred că oamenii pot fi „meritați” de țările lor. Formula însă spune ceva interesant despre felul în care ne raportăm la performanță. Când David câștigă, spunem „am câștigat”. Când pierde, spunem mai repede „a pierdut”. Persoana se modifică lesne oportunist. Victoria produce un „noi” instantaneu, iar pentru câteva minute milioane de oameni care nu au înotat niciun milimetru din antrenamentele lui, care nu s-au trezit dimineața pentru bazin și nu au suportat durerea unei sutimi pierdute simt, legitim până la un punct, că participă la victorie. Pentru că sportul are această putere de a transforma performanța individuală în afect colectiv, după cum spuneam în ancheta coordonată de Cristian Pătrășconiu în România Literară.

Problemele încep când identificarea ia forma aproprierii și același mecanism care spune „David este al nostru” se transformă brusc în „David ne datorează ceva”. Să câștige, să fie modest, să spună lucrurile pe care vrem să le auzim, să conducă mașina potrivită, să reprezinte imaginea României pe care vrem noi să o vedem reflectată în el. Campionul devine în aceste condiții un fel de proprietate publică afectivă.

Aici ar trebui să se uite unii dintre compatrioți care au nevoia de a-l critica.

Succesul foarte mare are o proprietate psihologică stranie, prin faptul că nu produce doar admirație, ci și comparație. Iar comparația cu cineva excepțional poate fi intolerabilă.

Psihologia socială are o expresie foarte plastică pentru tendința de a diminua persoana care se ridică mult deasupra grupului: tall poppy syndrome. Macul care crește mai înalt decât ceilalți trebuie retezat, pentru ca peisajul să redevină tolerabil de uniform. 

Nu cred însă că explicația este pur și simplu că „românii sunt invidioși”. Ar fi ea însăși o lene intelectuală. Ambivalența față de cel excepțional este mult mai veche și universală. Îl admirăm pentru că ne arată ce poate face omul și îl atacăm pentru că ne arată ce nu putem face noi. Idealul inspiră, dar idealul poate și acuza. În fața lui, distanța dintre ceea ce suntem și ceea ce am fi putut fi devine pentru o clipă foarte apăsat conturată. Mintea umană identifică două moduri de a rezolva această tensiune. Fie încearcă să crească ei, ori pot micșora obiectul comparației. A doua variantă este infinit mai ieftină din toate punctele de vedere. De aici, analiza disproporționată la care sunt uneori supuși oamenii foarte performanți și deosebiți. Publicul scrutează după fisuri care îi readuc pe acești oameni excepționali la o tensiune mai tolerabilă: mașina, banii, declarația, gestul, tonul, opinia politică și, la urma urmei, orice dovadă că „nu e chiar...”

Aici putem identifica împreună o contradicție specific românească. Și anume că ne plângem adesea că România nu produce elite, dar apoi devenim suspicioși când ele apar. Vrem excepționalitate, cu condiția să nu se comporte prea excepțional.

Tocmai de aceea mi s-a părut semnificativ că, atunci când l-am întrebat cum a rămas „David” și nu doar imaginea lui, a numit gloria drept propriul său Goliat. Este o observație remarcabilă pentru cineva atât de tânăr, fiindcă identifică unul dintre cele mai mari pericole ale succesului. Adică să începi să trăiești în imaginea pe care ceilalți și-au construit-o despre tine.

În fond, David Popovici are două curse de câștigat.

Una se desfășoară în apă și durează mai puțin de două minute.

Cealaltă se desfășoară în afara bazinului și va dura probabil toată viața. Să rămână subiectul propriei existențe, în timp ce milioane de oameni îl transformă într-un simbol.

În dialogul nostru, l-am întrebat ce a învățat atunci când a pierdut. Mi-a răspuns că nu există un moment mai bun de autocunoaștere decât acela în care pierzi la o sutime de secundă. În sutimea aceea, spunea el, sunt ani de muncă, kilometri înotați, transpirație și lacrimi. După toată această pierdere, urmează interogările de sine: unde am greșit, ce pot îmbunătăți, ce voi face mâine?

Aici cred eu că se află partea cu adevărat repetabilă a fenomenului David Popovici, în raportul și relația noastră cu eșecul, cu efortul și - poate cel mai important - în faptul de a nu confunda performanța cu întreaga persoană.

„Înotul este doar meseria mea”, mi-a spus spre finalul conversației. Este o propoziție care poate ancora pe oricine în realitate, venită de la cel mai bun înotător al lumii.

Cred că o întrebare importantă la care ne-am putea gândi toți ar fi dacă România poate învăța ceva din faptul că el a apărut aici și nu dacă îl merită. Iar proba noastră de foc va fi următorul copil deosebit, excepțional, pe care încă nu-l cunoaștem.

Ce vom face cu el când va apărea? Îl vom ajuta să își atingă întregul lui potențial sau ne vom grăbi să facem din el ceea ce avem noi nevoie să fie? Sau îl vom trata cu indiferență?

Ar trebui să nu uităm că un fenomen nu se repetă, dar condițiile care îi permit să existe, da. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp