Îmi amintesc dimineața în care fiul meu, devenit adult, și-a luat geanta și a închis ușa în urma lui. Despre meseria de a iubi: fără manual, fără pauză, fără pensie

Foto Pixabay

Meserie sau profesiune?

Unele cuvinte nu stau cuminți în dicționar. „Meserie” e un cuvânt care miroase a lemn proaspăt tăiat și a pași domoli pe cărările vieții. Meseria e definită ca o îndeletnicire bazată pe un complex de cunoștințe dobândite prin școală și practică. Un drum bătătorit, cu pași măsurați, cu ucenicie și meșter, cu diplome și atestate. Rădăcina sa latină, miser, care desemna omul lipsit, ne amintește că, odinioară, doar cei săraci aveau meserii – cei care trebuiau să-și câștige pâinea cu sudoare și pricepere. Meseria, așadar, e o scară pe care urci din sărăcie spre o viață mai bună.

„Profesiune”, în schimb, are altă ținută. Vine dintr-un cuvânt franțuzesc, derivat la rândul lui din latină: professio – declarație publică a principiilor și convingerilor. Profesiunea e meseria ridicată la rang de artă, e haina de duminică a vocației, cartea de vizită a sufletului. Profesiunea cere nu doar pricepere, ci și vocație, nu doar rutină, ci și pasiune. Devine, cu timpul, un mod de viață, o coloană vertebrală a identității tale.

Când meseria devine profesiune

Nu toate meseriile devin profesiuni. Sunt meserii care rămân la nivelul gestului repetitiv, al biletului de autobuz tăiat cu precizie sau al ziarului împărțit la răsăritul soarelui. Dar și acolo, în gestul mărunt, se poate ascunde mândria unui artizan nevăzut. Pe de altă parte, există profesiuni care nu pot fi reduse la simple meserii: jurnalistul care scrie cu sânge și nervi, matematicianul care rezolvă ecuații, omul de știință care sapă după adevăruri ascunse. Pentru aceștia, profesia nu e doar ocupație, ci destin – o cale de la care nu te mai poți abate, chiar dacă drumul e presărat cu îndoieli și prejudecăți.

Alegerea unei meserii și ridicarea ei la rang de profesiune e un labirint cu nenumărate intrări: moștenire de familie, pasiune, curiozitate, dorința de a schimba lumea sau, pur și simplu, nevoia de a supraviețui. Oricare ar fi motivul, la capătul drumului ne așteaptă, inevitabil, pensionarea – acea ușă care se deschide spre o altă cameră a vieții.

Fișa postului: începe cu un scâncet și nu se încheie niciodată

Dar există o meserie care nu se predă în școli, nu se învață din manuale și nu are diplomă la final. O meserie care vine pe neașteptate, ca o ploaie de vară, și te ia pe sus fără să te întrebe dacă ești pregătit. Îți dă pe mână o viață nouă, fragilă ca o lampă de porțelan, și te lasă să improvizezi, să greșești, să înveți din mers. E meseria de părinte.

Aici nu există ucenicie, nici stagii de practică. Primești, fără preaviz, cel mai important „post” din lume. Ești, în același timp, arhitect și constructor, medic și profesor, paznic de noapte și animator de petreceri. Înveți să citești febra din ochii copilului, să recunoști bucuria dintr-un desen stângaci, să repari cuvinte spuse la nervi. E meseria în care dai totul și uneori primești înapoi doar o îmbrățișare sau o tăcere încăpățânată.

Fiecare zi e un examen, fiecare noapte – o veghe, fiecare clipă – o provocare pe care n-ai cerut-o, dar o accepți. Dacă meseria obișnuită te îmbogățește material, meseria de părinte te îmbogățește sufletește – cu răbdare, cu teamă, cu speranță, cu dragoste care nu se termină niciodată. E meseria în care nu există pensionare, doar distanță: copiii cresc, își iau zborul, iar tu rămâi în prag, cu valiza plină de amintiri și cu sufletul între două lumi, întrebându-te dacă ai fost un profesionist sau doar un amator.

Ultima lecție sau bilanțul inimii

De Ziua Copilului, îmi trece prin minte că ar trebui să ne facem și noi, părinții, un bilanț tăcut. Să ne întrebăm nu doar ce am făcut bine, ci și ce am învățat din greșeli. Să ne iertăm pentru clipele de neputință și să ne bucurăm de privilegiul acestei profesii fără diplomă, dar cu cele mai grele examene din lume.

Și să ne pregătim pentru pensionarea din meseria de părinte – un moment care nu seamănă cu niciun altul. După douăzeci de ani în care am râs împreună până ne-au dat lacrimile, după nopți nedormite în care am plâns de teamă și de neputință, după zeci de mii de pași făcuți cot la cot pe drumul bucuriilor și al realizărilor, vine clipa în care copiii pleacă. Se desprind de tine ca frunza purtată de vânt, iar tu rămâi pe marginea unei lumi, cu inima plină și golită în același timp.

Îmi amintesc dimineața aceea tăcută în care fiul meu, adult acum, și-a luat geanta pe umăr și a închis ușa în urma lui. N-a fost o plecare bruscă, n-a fost nici măcar dramatică. Era doar timpul. Dar în liniștea care s-a așternut după pașii lui, am simțit ceva ce nu știam să numesc. Am rămas în hol, cu mâna pe clanță, întrebându-mă: oare am visat eu totul? Sau visul lui de a-și construi o viață, de a pleca în lume, de a-și rosti numele în fața societății, s-a transferat, cumva, în mine? Câteva zile, am visat cu ochii deschiși: că pornesc din nou la drum, că încep o nouă viață, că am în față o hartă albă. Dar nu știu dacă e chemarea mea sau doar ecoul visurilor lui care m-au atins, ca o undă tăcută.

Copiii noștri pleacă, dar o parte din ei rămâne în noi — sub forma unui vis pe care nu mai știm cine l-a visat întâi. Răbdarea pe care am avut-o când erau mici – acea răbdare infinită, care a ținut loc de brațe, de cuvinte, de alinare – pare acum o amintire pe care ei, adulți și grăbiți, nu o mai au pentru noi. Când îmbătrânim, devenim noi cei care așteaptă o vorbă bună, o mângâiere, o clipă de înțelegere. Și, uneori, tăcerea lor ne doare mai mult decât orice cuvânt spus în grabă.

Dar poate că tocmai aici se măsoară adevărata măsură a meseriei noastre: în felul în care am iubit, în felul în care am știut să fim prezenți, chiar și atunci când nu am fost perfecți. Și în felul în care învățăm să acceptăm că, uneori, pensionarea nu e o despărțire, ci o transformare, o a doua viață, cum numesc japonezii perioada de după pensionare – o nouă formă de iubire, mai tăcută, dar la fel de profundă.

Poate că adevărata profesiune nu e cea din cartea de muncă. Poate că adevărata profesiune e cea pe care o exersezi în tăcere, în fiecare zi, fără să știi dacă vei primi vreodată o notă de trecere. 

Astăzi, sărbătorim nu doar începuturile lor, ci și renașterea noastră tăcută — aceea de a iubi din umbră, cu răbdare, fără manual și fără așteptări. Poate că, în tăcerea aceasta nouă, ne naștem din nou — ca părinți ai amintirilor, veghetori ai viselor pe care nu le mai distingem dacă sunt ale noastre sau ale lor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp