Sari la continut
Republica
Comunicare

Îmi dau voie să plâng, dar am încetat să mă plâng

Lacrimă pe obraz

Foto: Getty Images

Eu am încetat să mă plâng.

Îmi este suficient să mă uit 5 minute la televizor pentru ca știrile și tragedia din ele să mă lase fără glas și cu ochii plânși.

Mă uit la copiii care au venit împreună cu părinții lor din Ucraina și mi se strânge inima. Mi se face rău. Plâng. Mă uit la femeile tinere și frumoase care până mai ieri aveau o familie și puneau masa râzând, iar azi fug speriate și cu lacrimi pe obraz lăsându-și bărbații la război ca acum 100 de ani.

Așa că eu am decis să plâng, dacă e, dar să nu mă mai plâng niciodată.

De azi nu mă mai plâng de banalitatea zilei, sau de plictiseală, sau de gesturile repetitive, sau de rutină, sau de pâinea care s-a uscat, uite cum s-a făcut dacă nu am mâncat-o la timp, sau de leguma care s-a înmuiat sau de lapte că nu am luat azi, sau de rochia pe care o port a treia oară la un eveniment… Ieri dimineață a pornit o bormașină deasupra apartamentului. Așa, și? S-a stricat o lampă, covorul s-a destrămat într-un colț. Nu am avut apă caldă vreo 3 zile, am vărsat un pahar cu cola pe canapea.

Așa, și?

Îmi dau seama acum, când dezastrele sunt peste tot, când durerea este așa de mare în jurul meu, că nu am a mă plânge de nimic. Pur și simplu că nu am motive. Că suntem fericiți și nu o știm, că ne trebuie atât de puțin să zâmbim, să iubim… Să celebrăm în fiecare zi ceea ce avem. Și asta este concluzia acestei zile amare, acestor săptămâni grele, cu Covid, cu frica de război, cu teroarea că, în nebunia lui, un om poate decide să facă ce vrea el cu toată omenirea…

După ani de zile de expresii care parcă își pierduseră sensul devenind clișee de marketing, acum spun altfel bucură-te de fiecare gest mic, de fiecare secundă bună și în fiecare moment de ceea ce ai și de ceea ce uite, se poate pierde într-o clipă.

Și, când ești fericit, și când te bucuri de ce ai și nu te lași devorat de ce ai vrea și nu poți avea, atunci și lumea se vede altfel. Și parcă bunătatea care circulă liberă prin celulele tale roșii, se revarsă afară către ceilalți în mod firesc…

Pentru că noi uitaserăm drumul către ceilalți, îi priveam, dar nu-i vedeam și eram/suntem mereu, dar mereu nemulțumiți, nu-i așa? Acum o planetă întreagă este solidară împotriva nebuniei, și a terorismului, și a dictaturii. Acum îi vedem pe ceilalți și ceea ce vedem nu ne poate lăsa indiferenți. Și nu ne lasă.

Nu, viața este frumoasă, oricât de imperfectă ar fi. Pentru că, în primul rând, este. Apoi că este sub un acoperiș. Apoi că acest acoperiș este într-o țară în care nu cad bombe și în care sunt atâția oameni frumoși și buni.

Deci eu, de azi, nu mă mai plâng, chiar dacă îmi voi da voie să plâng și să strig pentru cei care suferă și care au, da, ei au de ce să se plângă!

Articol publicat inițial pe cristinastanciulescu.ro.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult