Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Impresionanta poveste a lui Hachiko, câinele care a dat tuturor oamenilor o lecție de loialitate

Foto Mihai Schiau

Foto Mihai Schiau

Când am fost la Tokyo, acum cinci ani, unul dintre primele obiective pe care le-am vizitat a fost statuia lui Hachiko, din gara Shibuya. Hachiko a fost un câine din rasa Akita Inu, rămas în memoria japonezilor, și mai apoi a întregii lumi, prin faptul că și-a așteptat stăpânul în același loc timp de zece ani, după ce acesta a murit.

În fiecare dimineață, Hachiko își însoțea la gară cel mai bun prieten, un profesor care făcea naveta la universitate, iar seara era tot acolo și se întorceau împreună acasă. După ce bărbatul a suferit un atac cerebral și a murit, câinele său a continuat să facă drumul dus-întors la gară pentru tot restul vieții sale. Chiar dacă a fost adoptat de alți proprietari, Hachiko a evadat în fiecare zi, între 1925 și 1935, prezentându-se la gară. El a devenit vedetă printre mecanicii de tren și navetiști, care se opreau să îl admire, să îl mângâie și să îi dea de mâncare.

Câinele din rasa Akita Inu a devenit un simbol atât de puternic al devotamentului pentru japonezi, încât aceștia i-au făcut o statuie chiar din timpul vieții. În anul 1934, Hachiko însuși s-a aflat acolo la dezvelirea monumentului, cu un an înainte de a fi găsit mort pe o stradă din Shibuya, cel mai probabil cu inima sfâșiată că a trecut încă o zi în care nu și-a văzut stăpânul.

Povestea lui a impresionat o planetă întreagă. Astăzi, trupul lui Hachiko este conservat la un muzeu din Ueno, iar ieșirea din gara Shibuya care îi poartă numele este cel mai popular loc de întâlnire din Tokyo, un fel de "Mc de la Unirii". Pe lângă faptul că părinții și profesorii japonezi îl dau în continuare celor mici drept exemplu de loialitate, Hachiko este cunoscut astăzi în întreaga lume mai ales datorită filmului "Hachi: A Dog's Tale" (2009), cu Richard Gere în rolul profesorului.

Nefiind un mare fan al filmelor în general și al celor americane în particular, abia astăzi am văzut pentru prima oară povestea ecranizată a lui Hachiko. "Eu m-am uitat în ianuarie, am plâns cu spume", m-a avertizat o prietenă când i-am spus că intenționez să îl văd. Într-adevăr, filmul este foarte emoționant, iar toate clișeele tipic hollywood-iene sunt perfect justificate pentru a transmite și a întări mesajul. Îl recomand tuturor, mai ales că într-un rol secundar joacă și George din Seinfeld, iar cine vrea să îl vadă trebuie să știe că în paragrafele de mai jos urmează spoilere.

Știind deja povestea, nu mă așteptam să rămân cu foarte multe după film, cu excepția momentelor lacrimogene. Însă spre final mi-am dat seama că, de fapt, nu Richard Gere este personajul principal, nici măcar Hachiko însuși. Ci soția profesorului, interpretată de Joan Allen, care reprezintă conștiința tuturor celor care nu cunosc întâmplările reale și le află pe parcurs.

În film, acțiunea se petrece într-un orășel american, iar la început soția profesorului nu vrea sub nicio formă să păstreze câinele în casă. Apoi, când vede cât de mult s-au atașat cei doi, își dă acordul, însă numai de dragul soțului. Când acesta moare, femeia îl "pasează" pe Hachiko familiei fiicei ei și se mută în alt oraș. Revenită după zece ani acasă, aceasta se întâlnește cu câinele în gară.

În scena cu adevărat memorabilă din film, femeia îi spune lui Hachiko: "Sărmanul de tine! Încă îl mai aștepți! Pot să stau cu tine, să aștept următorul tren?". Povestea este una extraordinar de frumoasă și te pune pe gânduri. Câinele nu se iubește pe sine cel mai mult, ci îl iubește pe omul de lângă el. Niciun alt animal nu mai face asta, nici măcar noi, oamenii. Noi lăsăm în urmă, chiar dacă nu uităm, la fel cum Joan Allen își împachetează toată viața în cutii și pleacă mai departe. Și, deși din povestea lui Hachiko ar părea că e invers, de fapt câinii ne-au ridicat nouă primele statui.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • De un sfert de oră plâng cu lacrimi citind aceste rânduri despre căței.. sunt copleșită de ce simt încă din copilărie pentru aceste ființe care te descarcă de stări negative, îți descoperă disponibilitatea de a iubi și a fi iubit necondiționat! Îmi pare rău că nu am citit poveștile cred adevărate despre căței eroi, dar mă bucur că am trăit cu vreo 4 căței și îi știu pe nume pe alți 20....care mă întâmpină bucuroși..! Cei care au căței sunt binecuvântați! Au cine îi scoate la plimbare, au cu cine schimbă o vorbă!
    • Like 0
  • O știu demult. Și de aceea am și scris miniromanul de la următorul link:
    http://www.istorielocala.ro/index.php/biblioteca-judeteana-antim-ivireanul-valcea/item/408-oameni-%C5%9Fi-c%C3%A2ini.html
    • Like 0


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult