Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Impresionanta poveste a lui Hachiko, câinele care a dat tuturor oamenilor o lecție de loialitate

Foto Mihai Schiau

Foto Mihai Schiau

Când am fost la Tokyo, acum cinci ani, unul dintre primele obiective pe care le-am vizitat a fost statuia lui Hachiko, din gara Shibuya. Hachiko a fost un câine din rasa Akita Inu, rămas în memoria japonezilor, și mai apoi a întregii lumi, prin faptul că și-a așteptat stăpânul în același loc timp de zece ani, după ce acesta a murit.

În fiecare dimineață, Hachiko își însoțea la gară cel mai bun prieten, un profesor care făcea naveta la universitate, iar seara era tot acolo și se întorceau împreună acasă. După ce bărbatul a suferit un atac cerebral și a murit, câinele său a continuat să facă drumul dus-întors la gară pentru tot restul vieții sale. Chiar dacă a fost adoptat de alți proprietari, Hachiko a evadat în fiecare zi, între 1925 și 1935, prezentându-se la gară. El a devenit vedetă printre mecanicii de tren și navetiști, care se opreau să îl admire, să îl mângâie și să îi dea de mâncare.

Câinele din rasa Akita Inu a devenit un simbol atât de puternic al devotamentului pentru japonezi, încât aceștia i-au făcut o statuie chiar din timpul vieții. În anul 1934, Hachiko însuși s-a aflat acolo la dezvelirea monumentului, cu un an înainte de a fi găsit mort pe o stradă din Shibuya, cel mai probabil cu inima sfâșiată că a trecut încă o zi în care nu și-a văzut stăpânul.

Povestea lui a impresionat o planetă întreagă. Astăzi, trupul lui Hachiko este conservat la un muzeu din Ueno, iar ieșirea din gara Shibuya care îi poartă numele este cel mai popular loc de întâlnire din Tokyo, un fel de "Mc de la Unirii". Pe lângă faptul că părinții și profesorii japonezi îl dau în continuare celor mici drept exemplu de loialitate, Hachiko este cunoscut astăzi în întreaga lume mai ales datorită filmului "Hachi: A Dog's Tale" (2009), cu Richard Gere în rolul profesorului.

Nefiind un mare fan al filmelor în general și al celor americane în particular, abia astăzi am văzut pentru prima oară povestea ecranizată a lui Hachiko. "Eu m-am uitat în ianuarie, am plâns cu spume", m-a avertizat o prietenă când i-am spus că intenționez să îl văd. Într-adevăr, filmul este foarte emoționant, iar toate clișeele tipic hollywood-iene sunt perfect justificate pentru a transmite și a întări mesajul. Îl recomand tuturor, mai ales că într-un rol secundar joacă și George din Seinfeld, iar cine vrea să îl vadă trebuie să știe că în paragrafele de mai jos urmează spoilere.

Știind deja povestea, nu mă așteptam să rămân cu foarte multe după film, cu excepția momentelor lacrimogene. Însă spre final mi-am dat seama că, de fapt, nu Richard Gere este personajul principal, nici măcar Hachiko însuși. Ci soția profesorului, interpretată de Joan Allen, care reprezintă conștiința tuturor celor care nu cunosc întâmplările reale și le află pe parcurs.

În film, acțiunea se petrece într-un orășel american, iar la început soția profesorului nu vrea sub nicio formă să păstreze câinele în casă. Apoi, când vede cât de mult s-au atașat cei doi, își dă acordul, însă numai de dragul soțului. Când acesta moare, femeia îl "pasează" pe Hachiko familiei fiicei ei și se mută în alt oraș. Revenită după zece ani acasă, aceasta se întâlnește cu câinele în gară.

În scena cu adevărat memorabilă din film, femeia îi spune lui Hachiko: "Sărmanul de tine! Încă îl mai aștepți! Pot să stau cu tine, să aștept următorul tren?". Povestea este una extraordinar de frumoasă și te pune pe gânduri. Câinele nu se iubește pe sine cel mai mult, ci îl iubește pe omul de lângă el. Niciun alt animal nu mai face asta, nici măcar noi, oamenii. Noi lăsăm în urmă, chiar dacă nu uităm, la fel cum Joan Allen își împachetează toată viața în cutii și pleacă mai departe. Și, deși din povestea lui Hachiko ar părea că e invers, de fapt câinii ne-au ridicat nouă primele statui.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • O știu demult. Și de aceea am și scris miniromanul de la următorul link:
    http://www.istorielocala.ro/index.php/biblioteca-judeteana-antim-ivireanul-valcea/item/408-oameni-%C5%9Fi-c%C3%A2ini.html
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult