În biserica din Densuş am întâlnit adevărata dragoste pentru România

foto: Giulio Andreini/UCG/Universal Images Group / Profimedia

Ţara Haţegului este una dintre primele regiuni în care românii s-au coagulat în mici organizaţii politice. Străjuită de Munţii Șureanu şi Retezat, ale căror creste înzăpezite pot fi surprinse în fotografiile turiştilor ajunşi plaiurile sale până la sfârşitul lui mai, purtând vestigiile celui mai mare oraş al provinciei romane Dacia şi ascunzând cele mai frumoase biserici de piatră, castele şi fortificaţii care îţi taie răsuflarea şi care au inspirat „Castelul din Carpaţi” al lui Jules Verne, această „ţară” ar trebui să reprezinte o destinaţie obligatorie pentru orice român care susţine că îşi iubeşte ţara.

Nu s-a întâmplat ca, ajuns până în Haţeg, să nu fi văzut măcar o bisericuţă de piatră veche de când lumea. Chiar dacă nu-ţi propui să ajungi la vreuna, e suficient să te abaţi fie şi câţiva kilometri de la şoseaua principală care străbate această depresiune, să îţi apară măcar una în faţa ochilor: am scris aici despre misterul celei din Bretea Română.

Duminica aceasta, după un nou tur al Ţării Haţegului, am stabilit ca ultimă oprire Densuş şi misterioasa biserică închinată Sfântului Nicolae. 

Acum un veac şi jumătate, comunitatea locală voia să o demoleze, considerând-o veche şi neîncăpătoare. Ceruse sprijin episcopiei greco-catolice pentru ridicarea uneia noi, mai mari. Piatra celei vechi urma să fie refolosită la noul edificiu. Din fericire, a scăpat fiindcă autorităţile austro-ungare au declarat-o monument istoric. În 2003, ajunsă iarăşi într-o stare deplorabilă, micuţa biserică a fost restaurată cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite. De două ori străinii au salvat un martor al istoriei noastre vechi, chiar în ciuda dorinţei noastre de a-l pune la pământ.

Trebuie să ai puţin noroc să găseşti aceste lăcaşuri de cult deschise. De obicei aflate în mijlocul vreunui cimitir, bisericile de piatră aud rareori slujbe fiindcă membrii comunităţii şi-au ridicat altele mai spaţioase şi mai strălucitoare, uitându-le pe cele bătrâne. De data aceasta, înăuntru era doar un adolescent care încasa obiectele bisericeşti aflate pe micul stand dinăuntru. Aşa că am avut vreme să admirăm picturile vechi. Ochii unora dintre sfinţi erau scoşi, o practică întâlnită şi în alte locuri unde, în perioada medievală, ajunseseră soldaţii sultanului. Chiar dacă turcii erau toleranţi faţă de celelalte religii, se găseau printre ei destui fundamentalişti religioşi care considerau aceste picturi idolatre, o practică interzisă în islam. Distrugându-le ochii acestor „idoli” considerau că îi lăsau fără putere îl „dezactivau”.

Liniştea micii biserici a fost stricată de intrarea unui grup de turişti al căror „ghid” a început un discurs despre arhitectura construcţiei. Informaţiile pe care le furniza nou-veniţilor erau aproximative, iar când am auzit-o spunând plină de emfază că monumentul fusese ridicat peste un castru roman, m-a bufnit râsul. Şi, ca o pedeapsă divină pentru trufia acelei doamne, a venit replica adolescentului care avea în grijă pentru câteva ore acea fărâmă de istorie:

„Se spune că a fost ridicată peste mausoleul unui general roman.”

„Castru, mausoleu, cam tot aia e. Dar, dacă știi mai bine, de ce nu ne spui tu istoria bisericii?” I-a cerut „ghida” nemulţumită de intervenţia lui

„Sunt patru teorii cu privire la originea acestei biserici.”

Teorii, nu certitudini.

Acel tânăr localnic, spre deosebire de adulţii cu ifose şi maşini scumpe care ajungeau pe acolo pentru nişte fotografii instagramabile, nu avea certitudini. Altădată găsisem aici un bătrân care fabulase cu privire la vechimea şi perioada construirii sale. La fel se întâmplase şi la biserica din Sântămărie Orlea, unde am avut parte de un discurs protocronist şi am aflat că regele Charles se trăgea din cnezii Cândea, deveniţi ulterior Kendeffy, din Râu de Mori. Însă, de data aceasta, un băiat de vreo paisprezece ani, ne-a dat tuturor o lecţie de istorie de nici zece minute.

Prezentarea sa a fost succintă, însă cu o elocinţă pe care o auzisem la puţini profesori de istorie. Nu ne-a furnizat informaţii aproximative, nici nu s-a bâlbâit când a rostit numele prezumtivilor romani implicaţi în povestea bisericii.

Da, biserica din Densuş, considerată de unii cea mai veche din ţară, nu ştim sigur nici când a fost construită şi nici de către cine. Poate că, înainte de a fi sfinţită, a fost un templu păgân, poate mausoleul generalului roman Longinus Maximus sau, după alte ipoteze, ar fi fost ridicată de goţi.

Istoria noastră, mai cu seamă cea veche, este prea puţin studiată. Avem prea puţini arheologi, prea puţine fonduri, prea puţin interes al politicienilor să ne cunoaştem trecutul cu adevărat. Lipsa de informaţii certe și dorinţa unora de a-şi masca complexele individuale şi eşecurile colective au generat diverse istorii alternative menite să gâdile orgoliul naţionalist, având ca unic scop manipularea.

Certitudinile ne îmbată cu apă rece şi ne ţin prizonierii ignoranţei şi ai politicienilor toxici. Când vom renunţa la ele, când vom avea curiozitatea şi dragul de istorie al acelui băiat, când ne vom preocupa de vestigiile trecutului şi nu va mai fi nevoie ca ungurii şi americanii să ne salveze bisericuţe precum cea din Densuş, vom onora memoria celor care au trăit aici cu un mileniu sau mai multe înainte şi vom fi în stare să lăsăm şi noi generaţiilor viitoare mai mult decât teorii ale conspiraţiei şi discursuri suveraniste penibile.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp