În faţa expansiunii chineze şi a războiului din Ucraina, Statele Unite redescoperă importanţa Orientului Mijlociu

Foto: Getty Images

În urmă cu mai bine de un deceniu, Hillary Clinton, pe atunci secretar de stat al preşedintelui Obama, schimba pivotul politicii externe americane din Orientul Mijlociu înspre Asia de Sud-Est în speranţa de a îndigui interesele Chinei încă din zona sa de influenţă geografică. Pe lângă conştientizarea, poate târzie, a pericolului global reprezentat de Beijing, trecerea într-un con de umbră a principalei zone a planetei de exploatare a hidrocarburilor era reprezentată şi de faptul că SUA aproape îşi asigurase independenţa energetică, iar Europa se aproviziona mai ieftin şi fără prea mari bătăi de cap geopolitice de la amicul Putin.

Însă, între timp, Moscova a demonstrat că nu împărtăşeşte aceleaşi valori cu Occidentul pentru a mai putea sta la aceeaşi masă, iar dependenţa energetică a Uniunii Europene faţă de gazoductele sale este scumpă şi periculoasă. „Blocarea” Chinei la ea acasă nu a avut efectul scontat, câtă vreme companiile occidentale au pompat bani aici pentru mâna de lucru ieftină, iar ghearele corupte ale regimului comunist s-au întins asupra Africii şi Asiei şi au însemnat preluarea resurselor naturale şi infrastructura multor state sărace. 

Promovând imaginea unui variante soft şi înţelegătoare a „imperialismului” american pretenţios la drepturile omului, China s-a infiltrat insidios şi în Orientul Mijlociu. De fapt, dezinteresul american în regiune s-a tradus prin acapararea unor state şi teritorii de autoritariştii de pretutindeni, Putin, Xi şi Erdogan împărţind amical porturi, resurse şi chiar bucăţi din statele vecine (a se vedea acţiunile Ankarei în nordul Siriei).

Inclusiv Arabia Saudită, aliatul tradiţional al Statelor Unite în Orientul Mijlociu (după Israel), pare să fie sedusă de zâmbetul bonom al preşedintelui Xi sau cel puţin aşa lasă a părea pentru a forţa mâna intransigentului Washington, când vine vorba de drepturile omului sau uciderea unor jurnalişti incomozi (să ne amintim cazul Khashoggi). Regatul a cărui bogăţie s-a construit exclusiv pe exploatarea hidrocarburilor şi care trimite un sfert din producţia sa de ţiţei către China a declarat în primăvară că va accepta plata acestuia în yuani în locul dolarilor.

Iranul este un alt partener-cheie al Chinei în regiune: izolat internaţional, Teheranul vinde o parte însemnată a hidrocarburilor Chinei, dar cooperarea nu se opreşte aici, ci are în vedere şi industria de armament, telecomunicaţii şi infrastructură. De altfel, cooperarea în aceste sectoare cu ţările din Golf (Emiratele Arabe, Bahrain, Qatar, Kuweit, Oman) a cunoscut un avânt în ultimii ani. Reconstrucţia infrastructurii Siriei şi Irakului reprezintă un alt punct de convergenţă dintre China şi Orientul Mijlociu. Companiile din construcţii chinezeşti şi-au tras partea leului şi la ridicarea noii capitale administrative a Egiptului.

În acest context geopolitic, după ce, în urmă cu doi ani, avusese cuvinte dure la adresa saudiţilor şi, în special, a prinţului moştenitor Mohammed bin Salman, Joe Biden s-a deplasat la Jeddah, în Arabia Saudită, unde i-a întâlnit pe liderii Consiliului de Cooperare al Golfului, dar şi pe cei din Egipt, Iordania şi Irak. Cuvintele sale au fost clare: SUA nu vor pleca din regiune.

Chiar dacă mulţi analişti nu consideră că vizita lui Biden în Regatul saudit a fost un succes, reprezintă o lecţie de real politik, dar şi semnalul că înfruntarea dintre Statele Unite şi China nu mai poate fi privită doar geografic, ci trebuie purtată la nivel global fiindcă retragerea americană dintr-o regiune va însemna acapararea acesteia de către Beijing şi autocraţii vecini locali. Este surprinzător că intelligence-ul şi politicienii americani nu au învăţat nimic din confruntarea Războiului Rece, când dezinteresul american pentru o ţară sau regiune era rapid compensat prin rublele şi „specialiştii” Moscovei, exemplul Egiptului lui Nasser fiind simptomatic în acest sens. Bătălia pentru resurse şi dominaţie globală se va da iarăşi pentru fiecare ţară, iar Orientul Mijlociu, cu resursele sale imense de hidrocarburi, vitale economiei Chinei, va reprezenta iarăşi noul câmp de confruntare geostrategică.

Pe de altă parte, SUA trebuie să dovedească şi în faţa partenerilor europeni, afectaţi de explozia preţurilor la energie şi recrudescenţa populismului naţionalist, că poate negocia şi determina rezolvarea problemelor create de sancţiunile impuse Rusiei. Situaţia delicată în care se află Uniunea Europeană, ale cărei planuri de trecere la energia verde sunt pericilitate pe termen scurt de problemele economice şi sociale ale lipsei gazului şi creşterii preţului la petrolul care trebuie adus de la distanţe mult mai mari, este o altă ameninţare la unitatea euro-atlantică fiindcă statele Bătrânului Continent vor căuta să îşi salveze pielea pe cont propriu, făcând concesii Rusiei şi Chinei, probabil cu bune rezultate pe termen scurt, însă dramatice pe termen mediu şi lung. Fără leadeshipul american, Uniunea Europeană va sfârşi printr-o succesiune de compromisuri şi va deveni o regiune neînsemnată a Terrei, cu o populaţie îmbătrânită şi tremurând la ameninţarea opririi gazului rusesc, trăind în oraşe minunate ţinute în viaţă de banii cheltuiţi de turiştii chinezi şi, nu peste mulţi ani, indieni.

În toată această repoziţionare geopolitică, politica externă a României, cândva jonglând inteligent prin capitalele Orientului Mijlociu, a devenit insignificantă, populată cu diletanţi ale căror merite sunt doar amiciţiile şi pilele de partid. Nu ne rămâne să sperăm că, de data aceasta, americanii au învăţat ceva din eşecurile trecutului recent.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp