În Marea Britanie, pot să mă testez pentru Covid în câteva minute din mașină sau mergând pe jos până la centru. În România, găsesc centre cu plată, cu orare restrictive și programări până la sfârșitul lunii

Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Acum ceva timp, am publicat un articol de opinie în Republica despre felul în care s-a desfășurat testarea mea când am avut simptome de covid-19 la sfârșitul lunii mai. Procedura în sine mi s-a părut destul de simplă și ușor de urmat, chiar dacă depinde de câteva lucruri fundamentale pentru a funcționa cum trebuie de la cap la coada. Testul a ieșit negativ și viața și-a continuat cursul.

Până acum câteva zile, eram ferm convinsă că înțeleg care este protocolul și presupuneam că pentru toată lumea este la fel. Totul s-a schimbat în momentul în care am primit un telefon din țară: „mă simt rău, astea sunt simptomele, ai idee cum și ce trebuie să fac pentru a mă testa?”

Am început să explic cum funcționează lucrurile la noi și faptul că poți alege între un test la domiciliu pe care ți-l trimit prin poștă, îl faci singur și îl expediezi pentru analiză sau un test la unul din centrele de testare unde nu poți merge decât cu mașina proprie sau pe jos (dar nu folosind transportul în comun sau un taxi pentru a evita potențiala infectare a celorlalți). Și în acel moment m-am oprit și m-am întrebat: „oare în România e la fel?” Până în acel moment crezusem că, fiind în Uniunea Europeană, și acolo s-au aplicat aceleași măsuri sau măsuri similare.

Dacă mă uit pe Google în Marea Britanie și fac o căutare de „covid test centres near me” (centre de testare covid în apropierea mea), Google răspunde prompt cu 3 opțiuni de drive-through, numere de telefon și adresa completă. Dacă pun aceeași căutare pe Google România, găsesc centre de testare… private, cu plată, cu orare restrictive. Mă încăpățânez să caut, poate nu văd eu bine. E posibil ca eu să nu fi putut localiza centrele de testare publice? 

Dau telefoane în stânga și-n dreapta și încerc să vorbesc cu persoane din sistem: doctori, asistente care lucrează și cunosc protocolul la momentul de față din România. Răspunsurile nu întârzie să sosească: singura posibilitate de testare gratuită este la un spital desemnat pentru COVID-19. Nu sunt foarte multe opțiuni, în funcție de locul în care trăiești. Există și posibilități de testare cu plată (în jur de 300 RON, cele pe care le găsisem și eu) cu program redus și cu foarte puține șanse de testare imediată (majoritatea programărilor dacă sun acum, sunt pe la sfârșitul lui septembrie și se potrivesc mai degrabă persoanelor care doresc sa se asigure că totul e în regulă înainte de o călătorie peste hotare). Ce mă miră cel mai mult este faptul că în timpul convorbirilor, îmi dau seama cât de puține persoane sunt la curent cu procedura în sine și locurile de unde pot obține informațiile, deși România se află într-o perioadă critică în acest moment. Nu pare să existe o singură sursă de informație la zi, cu toate detaliile necesare.

Între timp, o prietenă începe să acuze simptome, de data aceasta în Marea Britanie. Alege testul la domiciliu, primește kitul cu tot cu instrucțiuni acasă, urmează procedura și observă că punga sigilată în care trebuie să trimită testul la analize este spartă și, ca atare, testul e invalid. Greșeli se pot întâmpla oriunde, la orice nivel, oricând. Merge mai departe totuși, oricât de frustrant ar fi și programează rezonabil de rapid un test la o clinică de testare la care poate ajunge pe jos, se testează și primești rezultatul negativ în mai puțin de 72 de ore. Își informează șeful și viața continuă. Toate informațiile sunt disponibile pe un singur link, pe site-ul guvernului britanic. Totul. De la locații, la numere de telefoane, la adrese, la proceduri si video despre ce se va întâmpla, cum vor proceda, în așa fel încât toți să știm la ce să ne așteptăm și… impactul asupra sănătății mintale a fiecăruia să fie minim iar impactul asupra celor care lucrează în domeniul sănătății să fie redus pentru că, fiind informat, în general, pacientul va pune mai puține întrebări și va avea mai puține temeri deci va fi mai ușor de tratat și mai ușor de recuperat.  

Înțeleg că în România nu există un site cu informațiile despre pandemie (sau despre TBC / hepatită sau chiar gripă sau pojar) care sa consolideze datele într-un singur loc, ușor accesibil și ușor de urmărit, pe înțelesul tuturor. Înțeleg și că fiecare țară a făcut cum a putut de bine ținând cont de situația critică si extraordinară cu care ne confruntăm. De exemplu, în Marea Britanie, departamentul de sănătate din Birmingham sau Coventry, printre alții, au organizat și sponsorizat sesiuni de informare publică până și în limbile minorităților în scopul de a se asigura că tot ceea ce este decis la nivel guvernamental, bun sau rău, este cât se poate de clar și accesibil fiecărui cetățean rezident din această țară, cât se poate de repede. Sesiunile pot fi oarecum seci, dar informația există și e ușor să ajungi la ea. În ciuda schimbărilor rapide și dese, informația este menținută la zi și circulă, cat se poate de transparent (în majoritatea cazurilor) între guvern, autorităților locale și cetățeni. Desigur, se poate mai bine și asta este spus și tare de opoziție dar și de persoane din cadrul actualului partid de guvernamant. Fundațiile comunitare si ONG-urile se străduiesc la rândul lor să susțină pe cât se poate din toate punctele de vedere pentru ca împreună să depășim aceste momente dificile. Pe de altă parte, sectorul privat și cetățenii, încearcă să aplice pe cât posibil noile reguli și se străduiesc să se adapteze fără să piardă din vedere anumite drepturi fundamentale, constituționale, am spune noi.

Mă întreb ce anume lipsește pentru ca într-o țară cu atâtea minți luminate, cu cea mai bună viteză de acces a internetului din Europa, informațiile să poată fi accesate în timp real și... integrate în viața de zi cu zi. Și ce anume ne împiedică, în momentul în care găsim o metodă de a face lucrurile mai simplă, mai organizată, mai ușoară, să o adoptăm (dacă dorim, să o dezvoltăm, să o îmbunătățim) în loc să ne apucăm să facem lucrurile de la zero și să reinventăm roata de fiecare dată. Sau, ce ne împiedică să acceptăm o critică constructivă și să ne asumăm responsabilități, ca data viitoare să fie mai bine. Este mândria (DEX: îngâmfare, orgoliu, trufie) o boală de care ar trebui să ne vindecăm pentru a ne recâștiga demnitatea (DEX: autoritate morală, prestigiu) de români și a ne regăsi?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp