Într-o duminică plec cu prietenul meu Victor Menaschez, cel mai mare sportiv din Cârlibaba, spre Lacul Lala – un lac glaciar în Munții Rodnei, la o altitudine de aproape 2000 de metri – cea mai populară destinație turistică din zona noastră. Alegem să urcăm pe traseul Pârâul Lala, fiind cel mai frumos, printr-o pădure străveche, alternată cu poieni, până undeva mai sus unde se schimbă peisajul - cărarea urcă la marginea apei pe lângă niște cascade, printr-o zonă de jnepeniș până la malul lacului – un loc ca la muntele Olympus, un lac mic cu versanții munților în spate ca un amfiteatru.
Traseul începe la 10 km distanță de satul Cârlibaba și drumeția ne ia cam 4 sau 5 ore dus-întors de la parcarea de la capătul drumului forestier. Dar nu duminica asta! Când ajungem la intrarea în parcul național, drumul forestier este închis cu bariere și lacăt, dar nu doar atât – multe semne fac clar că intrarea este strict interzisă, o firmă de exploatare forestieră a închis intrarea în parcul național. Noi ignorăm semnele lor și ne ducem pe drumul nostru spre lac, dar știm că avem cel puțin 2 ore în plus de mers pe jos și tot mă întreb – cum există așa ceva, de ce nimeni nu este atent că cineva închide intrarea într-un parc național, turiștii străini sigur s-ar fi lăsat păgubași. O firmă cu așa o atitudine nu doar strică interesele țării pe plan turistic, dar și dă de bănuit că ce se întâmplă acolo nu este pentru ochii lumii.
Într-o altă zi urc din nou și mă întâlnesc la bariere cu un grup de pădurari din Brașov care vor să facă și ei traseul până la lac. Le spun că au mult de mers în plus din cauza barierei, dar îmi răspund să nu îmi fac griji, ei se cunosc cu pădurarul și vine să le deschidă, dar când văd că fac poze la semnele cu intrarea interzisă, ei își dau seama că nu fac parte din aceeași categorie de „iubitori de natură” și se retrag în mașină. Dacă mă gândesc bine, și eu cunosc pădurarul, dar nu caut un privilegiu, nu mai trăim într-o epocă când doar elitele au acces la parcuri naționale. Eu caut o soluție pentru toți cei care vor să facă traseul, ce să spun turiștilor străini – că în România nu au importanță semnele cu intrarea strict interzisă, despre bariere și kilometri în plus ce sa mai explic? România turistică este ca un sat fără câini, este o vorbă goală la nivel național și local – nimeni nu are grijă de interesele turistice. Am fost la primărie, am sunat la parcul național, am vorbit cu pădurarii – dar bariera rămâne închisă.
O particularitate însă trebuie explicată - din cauze istorice și din pricina retrocedărilor, Ocolul Silvic Cârlibaba are o arie destul de restrânsă, în schimb cei din județul Bistrița și județul Maramureș au jurisdicție peste munți până la noi în sat, și tot ce nu fac la ei acasă fac la noi. Probabil și intrările în parcul național din partea lor sunt mai bine aranjate, dar de Cârlibaba – cui îi pasă?
Până acum am cam evitat subiectul pădure, am și prieteni în domeniu, pe care îi respect pentru cunoașterea lor despre floră și faună. Pe de altă parte, ziare internaționale (der Spiegel) și activiști locali au descris clar defrișările și furturile din pădure, nu știu ce ar mai însemna încă un articol din partea mea - cred că suntem cu toții conștienți că administrarea pădurilor încă nu este cum trebuie. Dar în loc de un atac, aș vrea să scriu articolul ăsta cu dedicație pentru pădurari: sunteți toți băieți cu școală, am încredere în discernământul vostru – ceva trebuie schimbat! În străinătate pădurarii și serviciile forestiere joacă un rol in a facilita turismul, în România Ocolul Silvic pune piedică.
Eu nu sunt ecologist pur sânge, iubesc natura, dar și înțeleg că omul trebuie să mănânce și, dacă trăim lângă pădure, e logic să folosim și lemnul. Dacă fac o comparație cu Olanda, acolo a dispărut pădurea demult - denumirea Olanda vine de la Holtland, țara lemnelor - dar pădurea s-a tăiat până a rămas doar câmp. În ideea asta recunosc că o țară în procesul ei de dezvoltare are dreptul să își folosească resursele naturale, dar să o facă cu cap! Uită-te la diferență: Olanda a tăiat pădurile în secolul al 17-lea ca să construiască flota navală cu care au creat un imperiu, România taie pădurile ca să facă rumeguș presat sau lemn de construcție pentru alții. Valoarea economică adăugată e zero. În România nu mai există producție de mobilă, de tâmplărie de lemn, de bărci – lemnul pleacă neprelucrat din țară. Cine câștigă este doar cel care taie copacul și cel care îl lasă să fi tăiat! Și așa ați ajuns să vindeți aur pentru preț de rumeguș! A mai fost o fază in istoria României, când s-au vândut fabrici pentru preț de fier vechi. Pădurea nu au putut să o vândă așa de repede, aici mai avem șanse să ne oprim.
Printre pădurari am observat că s-a adoptat un narativ, un jargon de mușamalizare. Îmi amintesc o discuție în care mi s-a explicat sistemul de administrare a pădurilor preluat de la austrieci, care prevede că o pădure după 80 de ani trebuie tăiată integral (ras) și replantată. M-am întrebat – „Chiar așa?” Mi s-a părut ciudat să invoci o metodă colonială, folosită acum 100 de ani de o țară care nu mai taie nimic la ei acasă, ca să aperi metodele folosite acum în România. „Da, domnule, dar un copac nu mai este eficient după vârsta de 80 de ani...” „Pe bune!?” Poate pentru voi... „Nu mai expiră oxigen!” „Vai, nu mai spune!” Noroc că ocolul silvic nu a ajuns la pădurile tropicale, cărora li se spune plămânii pământului. Acolo nu găsești un copac mai tânăr de 80 de ani! Ultima remarcă după care m-am retras din discuție era „oricum pădurea se regenerează imediat.” Mai ales dacă lăsați tot în paragină, după ce plecați...
România nu este o plantație de brad, e o țară în care trebuie să trăim toți – o țară cu o istorie, un peisaj cultural, nu puteți supune România modelului vostru de exploatare...
Am o hartă, una de hârtie, pe care o mai folosesc când fac drumurile mele prin țară – pe motiv că rutele frumoase, rutele turistice sunt marcate cu o linie verde lângă drum – așa e marcat și drumul DN 18 care trece prin Cârlibaba. Într-adevăr, era un drum extrem de frumos cu crengile copacilor până la asfalt - până acum trei ani. Atunci s-a întâmplat un accident urât în apropiere, în care a murit cineva – în timpul unei furtuni a căzut un copac pe mașina unei familii. Dar în loc să se ocupe cu controlul copacilor morți sau putrezi lângă drum, ceva ce au neglijat ani de zile, s-a dat ordin să se taie toți copacii jos pe o rază de 30 de metri, ca să se micșoreze pericolul. Mai, cât de tare au fost atinși emoțional cei din sectorul lemnului de accidentul care a creat oportunitatea ca să mai taie mii de metri cubi! Acum, unde era linie verde pe harta mea, există o zonă ca un no man's land, te uiți la trunchiurile copacilor goi și dacă pădurea a rămas fără protecție naturală, find tăiat jos margine, orice rafală de vânt mai dă jos un rând de copaci. Și ghici cine profită de lemnele căzute...
Sunt încă multe de spus – sus la pasul Rotunda, lângă cealaltă intrare în parc, s-a tăiat la ras o pădure de peste 80 de ani (dacă tot nu mai expiră oxigen) exact la marginea parcului național Munții Rodnei. Despre transporturi nocturne de lemn rotund (gros) care trec cu viteză mare prin satul nostru, m-am întrebat dacă e vorba de un tip de lemn care nu rezistă la lumină. Durerile sunt mari – și nu am la cine să apelez decât la voi, pădurarilor!
Eu înțeleg că lucrați de o viață întreagă la același club, aveți hainele și insignele clubului, e ca un old boys network, dar vă provoc – nu ați văzut că e un club fără reguli, nu ați văzut că e un colectiv fără solidaritate, unii mai șmecheri, unii mai sus-puși profită de puterea pe care o au?! Decât loialitate pentru un club dubios, nu mai bine alegeți calea corectă? Aveți în gestiune cea mai mare pădure din Europa, care ar putea să atragă un număr mare de turiști – România ar putea să profite de banii lor, sigur o să câștige mai mult pe turism decât pe rumeguș. Țări ca Austria și Elveția au înțeles asta mai repede - acolo sectorul turismului este mult mai mare decât sectorul lemnului.
Să fii pădurar în codrii carpatini, să lucrezi în natură și să păzești bogăția naturală a țării împotriva impostorilor mi se pare un post de onoare. Dar dacă țineți cu ursul și refuzați să curățați „uscăturile din pădure”, după o viață de pădurar o să lăsați în urmă un peisaj cicatrizat - n-ar fi rușine? Dacă nu alegeți un viitor mai corect și durabil, și rămâneți complice cu politica lemnului actuală, vă spun o vorbă olandeză - vă împușcați în propriul picior, sau mai bine spus, în piciorul copiilor și nepoților voștri!
Articol publicat anterior pe malu-bistritei.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ce s-ar face România fără „investițiile” băieților deștepți?
2. Fotosinteza este procesul fiziologic prin care plantele sintetizează substanțele organice din bioxid de carbon și apă cu ajutorul luminii solare absorbite de clorofilă și eliberează oxigen. Avem prea mult bioxid de carbon în atmosferă și de aceea vrem să-l fixăm în lemn prin fotosinteză. Dar pădurea - ca orice organism complex - nu crește la infinit - de aceea nu avem molizi cât un arbore sequoia. Pădurile bătrâne au un ritm de creștere scăzut, care abia dacă poate compensa arborii care mor. Lemnul care cade pe sol și care se decompune eliberează în atmosferă bioxid de carbon (exact invers decât ceea ce ne dorim). Deci o pădure bătrână nu ne ajută prea mult ca să fixăm carbon (dar este valoroasă din punct de vedere al biodiversității), în schimb o pădure tânără e mult mai eficace în acest sens pentru că are un ritm de creștere foarte activ și fixează foarte mult carbon în trunchi, ramuri și rădăcini. Rațiunea ne spune deci că e bine să exploatăm pădurile pentru a menține o absorbție mare a bioxidului de carbon, dar trebuie s-o facem în mod echilibrat, în limita creșterii anuale și, desigur, să nu punem lemnul pe foc, ci să-l transformăm în produse de lungă durată. Asta este logica economiei circulare despre care se vorbește tot mai mult în ultimii ani.
3. Inventarul Forestier Național, care va încheia în curând al treilea ciclu de monitorizare (fiecare ciclu are 5 ani), ne spune că avem o creștere anuală a pădurilor din România de 58 milioane metri cubi. Noi exploatăm oficial vreo 18-19 milioane metri cubi pe an, poate mai sunt câteva milioane exploatate ilegal (ceea ce, desigur, nu e ok), dar putem fi liniștiți că nu suntem în pericol să ne pierdem pădurile. Datele inventarului sunt publice, inclusiv modalitățile de culegere a datelor și metodele de analiză, pe site-ul roifn.ro.
4. Apropo de biodiversitate - este o greșeală să credem că biodiversitatea este menținută doar în păduri bătrâne (evit termenul de păduri seculare pentru că în România vârsta de exploatare a pădurilor este de la 100 de ani în sus, deci toate pădurile ajung să fie seculare). Există specii de floră și faună care sunt specifice arboretelor foarte tinere, altele care preferă arboretele de vârstă medie și altele care sunt avantajate de pădurile bătrâne. Avem nevoie de un echilibru al vârstei pădurilor, tocmai ca să menținem biodiversitatea.