Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

În școala generală, mergeam la olimpiade și nu aveam nicio medie mai mică de 10. Când am început să mă întreb de ce

Adolescentă - Getty Images

Foto: Getty Images

Prin clasa a noua, am început să-mi pun destul de multe întrebări. Participam la conferințe de dezbateri pe teme politice, cursuri de gândire critică - activități care înfigeau invariabil un De ce? în gândirea mea. Explorările mele variau de la justificarea statului și a democrației până la cele mai triviale interacțiuni pe care le observam. Și, în goana mea perpetuă pentru motive, am dat peste poate cel mai important dintre de ce-uri: De ce nu îmi pusesem întrebarea asta până atunci?

De ce, abia la 15 ani, am început să pun la îndoială lucrurile din jurul meu? În școala generală, mergeam la olimpiade, nu aveam nicio medie mai mică de 10 și plângeam în sinea mea dacă primeam o notă mai mică de 9. Eram copilul ăla chemat în față la serbare, premiat de școală pentru rezultate excepționale la învățătură, iar, ca să-mi cultiv mai departe dragostea pentru învățătură, primeam mereu câteva kilograme de cărți ca premiu - aceleași în fiecare an. Și, dacă tot m-am referit la ironia serbărilor, schițez un zâmbet și mai mare când mă gândesc că, făcând volei de performanță, eram chemată în față și pentru rezultatele de acolo. Asta deși primeam un răspicat Ori școală, ori sport! și o absența de fiecare dată când un meci se intersecta cu o oră de curs. 

Și totuși, cu diploma de excelență în mână, luam de bun tot ceea ce vedeam sau auzeam. Puteam să explic cap-coadă o problemă mai dificilă de mate, dar mă uitam strâmb dacă eram întrebată de ce aveam o convingere sau de ce respectam o regulă. Investigând reticența mea față de astfel de explorări, mi-am dat seama că petrecusem opt ani într-un mediu educațional în care cea mai cultivată trăsătură era obediența. Aveam profesori pe care, dacă îndrăzneam să îi contrazic, părea că asociază părerea mea cu o infracțiune teribil de gravă. Aveam profesori care întrebau la sfârșitul orei dacă cineva nu a înțeles lecția, dar se uitau cu dispreț când un copil ridica mâna și îi spuneau că nu a fost atent. Deși știam unde este și ce face fiecare element din tabelul lui Mendeleev, îmi tremurau picioarele când treceam pe lângă profesoara de chimie pe hol. Și aveam pulsul 200 când dezbăteam în șoaptă cu colegul meu de bancă cine o va ruga să scrie mai încet pe tablă, știind că reclamantul nu prea scăpa netaxat.

Bineînțeles, nu toți erau așa. Aveam și câțiva profesori pe a căror față se citea un entuziasm sincer dacă le puneam o întrebare, care voiau să știe părerile noastre. Profesori pe care noi îi consideram cool, cumva de partea noastră. Dar erau prea puțini ca să îi ia cineva în seamă, prea puțini ca să împiedice sentimentul general de obediență care rămânea dintr-o oarecare inerție și la orele lor. Pentru că mi-era frică să pun la îndoială ce spunea profa de chimie, internalizasem un mecanism care nu mă lăsa să gândesc nici că părerile unui profesor de care nu mă temeam puteau fi greșite. Sau că părerile mele - altă persoană de care nu-mi era frică, nu? - puteau fi greșite.

Eram prin clasa a cincea când mai mulți profesori sugerau constant că o fată nu poate fi la fel de deșteaptă ca un băiat - cu aceleași rezultate, fata era numita muncitoare și băiatul inteligent. Clasa a șasea când, la ora de geografie, profesoara de care nu mă temeam ne-a pus un videoclip anti-avort, urmat de o discuție mult prea lungă despre același subiect. Destul de scandalos, nu? Dar, cu un filtru inexistent prin care să trec ceea ce mi se spunea, acceptam idei cu care mi-am dat seama mult mai târziu că nu sunt de acord. Pur și simplu, nu puteam lua în considerare că o figură de autoritate putea spune ceva incorect.

Când de ce-urile mele m-au făcut să-mi dau seama de toate aceste lucruri, am început să simt și un oarecare sentiment de vină - vină că foarte mulți elevi, care nu s-au implicat în sute de activități sau cursuri extrașcolare care să-i determine să-și pună întrebări, încă nu se uită cu un ochi critic la parcursul lor educațional. Inspectând cum aș putea să facilitez această introspecție pentru ei, m-am gândit că citirea poveștilor personale te poate face mai conștient de propria poveste. Așa că, după ce am acumulat experiență cu organizarea mai multor proiecte, acum câteva luni, am decis să fondez Ridmi Magazine - o platformă prin care orice elev sau fost elev să poată reflecta la experiențe problematice de la școală, și astfel să-i ajute și pe ceilalți să aibă reflecția asta cu ei înșiși.

Conceptualizând direcția revistei, mi-am luat o foaie de hârtie și am scris Aducem la suprafață abuzul din sistemul educațional românesc. Prin abuz, mă refeream la această limitare a libertății sau curiozității intelectuale, ceea ce mi se pare o problemă din două puncte de vedere - la nivel individual, pentru că diminuarea autonomiei asupra propriei persoane și propriilor decizii e inerent nedreaptă, dar și la nivel colectiv, pentru că această diminuare crește viitori adulți manipulabili, o țară cu o democrație fragilă și cu un risc ridicat de corupție. Aveam o viziune destul de clară în minte, dar când am văzut cuvântul abuz scris pe hârtie, mi-am dat seama că Ridmi poate aduce la suprafață mult mai mult decât lipsa de conștientizare asupra obedienței nocive din școală. Că există alte abuzuri cel puțin la fel de relevante, de care ești chiar conștient, dar pe care nu ai cui să i le spui. Că există copii hărțuiți, discriminați, care se simt cenzurați și cărora le trebuie o platformă pe care să-și facă vocea auzită.

Cu un scop destul de clar în minte: conștientizarea abuzurilor din educație prin povești personale, dar și simpla descărcare a trăirilor unor elevi, am apelat la trei buni prieteni cu care am mai construit și alte conferințe sau proiecte. Am creat site-ul, am împărțit revista în mai multe departamente: redacție, grafică, marketing și am găsit câte trei membri pentru fiecare dintre ele. Am setat un sistem ca să maximizam numărul de povești strânse (am stabilit că elevii ne pot trimite un articol, îi putem ajuta să își structureze ideile sau le putem lua un interviu ca să îl scriem noi). Ca un soi de pseudo-corporație, am setat ședințe săptămânale pentru fiecare departament, am împărțit responsabilități și am lansat revista câteva săptămâni mai târziu. În seara lansării, când am publicat poveștile câtorva dintre noi, în jur de 600 de vizitatori au intrat pe site. Primeam mesaje și comentarii în care mai mulți elevi ne spuneau că vor să-și spună povestea și îmi obosea mâna la câte mesaje de Completează, te rog, formularul de pe site,  am scris. M-am culcat, iar în următoarea dimineață aveam 4 formulare completate. Aveam și sentimentul ăsta că am identificat o problema reală, că lumea știe și o să fie ceva de impact.

N-a trecut mult timp de atunci, dar am strâns câteva zeci de povești, unele care încă așteaptă să fie publicate. Ne scriu copii care au fost discriminați din cauza culorii pielii lor, care au fost cenzurați, victime ale bullying-ului, cărora li s-a trecut o notă în mod arbitrar în catalog, al căror profesor de sport i-a desconsiderat pentru corpul lor. Pentru mine, editarea fiecărei povești vine cu o frică destul de puternică de a nu diminua autenticitatea autorului, de a nu-mi lăsa propria voce sau viziune asupra articolului ideal să altereze veridicitatea poveștii. Dar vine și cu o satisfacție la fel de puternică, atunci când aud un Mă simt mai bine că am vorbit, sau când văd că mai mulți elevi întreabă în comentarii Ăla e proful x? sau Asta s-a întâmplat în școala y?. Asta îmi arată că oamenii citesc, empatizează cu ceea ce citesc și conectează asta la propria lor experiență - devin mai conștienți de propria poveste, de propriile de ce-uri. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Bravo Ruxi, excelent articol! Also din partea lui Daniel, felicitari.
    • Like 0

  • Domnisoara Ruxandra Sorocianu a structurat cu talent problemele intampinate de dansa si de alti elevi pe timpul scolii. Probleme ale elevilor cu scoala au fost la noi si in sec XIX si in sec XX si sub capitalisti si sub comunisti. Sa-l amintesc pe nemuritorul Creanga sau pe adorabilul Barbu Stefanescu Delavrancea cu al lui Domnul Vucea.. Dupa umila mea parere nu profesorii sunt cei de vina ci sistemul in care acesti profesori au crescut, au invatat si au primit un post cu o leafa din care sa traiasca el si familia lui. Politicul este cel ce influienteaza profesorii si elevii.
    Politicul este cel ce face dezbinarea intre elevi si profesori. Profesorii ar trebuii sa respecte pe elevi. Dar elevii respecta pe profesori ? Nu poti pretinde respect daca tu nu dai respect. Am vazut cu ani in urma, la TV, un elev care s-a pozitionat in spatele profesoarei ce rezolva o problema la tabla si acel elev facea mascari in spatele dansei, dupa care s-a dus in banca lui. Nu mai stiu ce s-a intamplat, dar credeti ca profesorii nu se simt umiliti de asemenea fapte ? Un profesor, rapid pierde serviciul daca golanul este odrasla de politician sau din alte structuri ale puterii si este reclamat pentru abuz, maltratare verbala, timorare sau stresare a elevului, cand profesorul este reclamat. Iar daca elevul mai este si de etnie, profesorul risca puscaria pentru rasism, fascism, nazism, antitziganism, antisemitism si multe altele.
    Totdeauna au fost elevi care si-au depasit profesorii la cunostinte, dar asta nu inseamna ca profesorii trebuie umiliti. Daca nu s-ar naste elevi mai priceputi ca dascalii lor, societatea n-ar progresa.
    Este folositor sa evidentiezi efectele negative dintr-un domeniu dar mai important este sa determini cauza lor si mai ales sa gasesti solutia ca astfel de probleme sa nu mai apara.
    Cand un profesor altoieste un elev si elevul plange, "cauza" nu este profesorul si eliminarea lui din invatamant nu-i rezolvarea.
    Trebuie sa te intrebi de ce elevul este obraznic si cu tupeu, cine-l incurajeaza si-l educa sa fie asa, si de ce profesorul nu sta umil sa inghita obraznicia si tupeul elevului s-il altoieste verbal sau fizic.
    Credeti ca din cauza profesorilor exista bullyingul in scoli ? Bullyingul exista si pe vremea comunistilor. Atunci copiii saraci, educati sa lupte contra intelectualitatii burgheze si contra copiilor acestora, ii agresau pe cei mai instariti sau mai dotati elevi pe baza luptei de cl;asa. Aveau acoperire de la PCR, de la militie si de la securitate Avea vreun profesor curaj in comunism sa ia pozitie ? Nici poveste.
    Dupa 1989 si instaurarea democratiei capitaliste, vorba vine, lupta de clasa s-a transformat in lupta etnica. Care pe care. De fapt etnicii i-au dovedit pe majoritari. Nu mai misca nimeni in front, inclusiv profesorii.
    Dezbina si stapaneste ! Cam asta se intampla si in invatamant.
    PS. Nu am fost profesor..
    • Like 1


Îți recomandăm

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult