sursa foto: Profimedia
Începe școala. Și, odată cu ea, se întorc în viețile copiilor noștri calificativele, notele, concursurile, reușitele și nereușitele. Se întorc comparațiile - uneori inevitabile - cu ceilalți și cu propriile rezultate de anul trecut.
Poate că este un moment bun să ne amintim ce măsoară toate acestea. Și, mai ales, ce nu măsoară. Copiii au nevoie să știe că valoarea lor nu depinde de rezultate. Dar au nevoie și să învețe că rezultatele contează.
Sunt unul dintre cei care încă pun preț pe performanță. Am o admirație deosebită pentru cei care muncesc, transpiră, ies din zona de confort, își sacrifică uneori confortul imediat pentru o idee, o descoperire. Cred că este important să scoatem performanța în evidență, să o recunoaștem, să o acoperim cu lauri și să o recompensăm.
Să fim cinstiți: este o diferență între un elev care alege să studieze patru-cinci ore pe zi și unul care, deși are capacitatea de a face performanță, alege să petreacă aceleași ore pe telefon sau jucându-se pe calculator. La fel cum există o diferență între copilul care se antrenează zilnic câteva ore și cel care își petrece timpul respectiv în oraș cu prietenii. Nu este o judecată asupra valorii acestor copii. Dar este o diferență între alegerile lor, pe care nu o putem trece cu vederea: între efortul pe care sunt dispuși să-l facă, felul în care își folosesc timpul, lucrurile la care aleg să renunțe și disciplina pe care reușesc să și-o construiască. Nu este o diferență de valoare între oameni. Dar este o diferență de alegeri, de efort, de disciplină și legată de felul în care ne folosim timpul, iar asta nu se poate trece cu vederea.
Sigur că lucrurile sunt mai complicate de atât. Unii copii ajung la performanță cu mai multă ușurință decât alții. Unii au nevoie de trei ore pentru ceea ce altuia îi ia una. Unii pornesc cu anumite abilități, alții le construiesc în timp. În spatele performanței pot exista ani de exercițiu, profesori foarte buni, părinți implicați, acces la resurse și un mediu care a făcut-o posibilă.
Dar toate acestea nu fac performanța mai puțin valoroasă. Performanța este unul dintre motoarele care ne duc înainte. Ei îi datorăm o bună parte din progresul nostru, ca indivizi și ca societate. În spatele multor lucruri pe care astăzi le considerăm firești, sunt oameni care au vrut să știe mai mult, să facă mai bine, să ajungă mai departe decât se ajunsese înaintea lor.
Nu cred, așadar, că soluția este să coborâm performanța de pe podium. Trebuie doar să avem grijă cum ne raportăm la ea.
Pentru că aici cred ca s-a greșit generații la rând. Din admirație pentru ceea ce un copil face, am ajuns prea ușor la concluzii despre ce este și cât valorează el ca om. „Elev bun” a devenit, aproape pe nesimțite, sinonim cu „copil bun”. Iar dacă cel care performa era valorizat mai mult, copilul care nu performa ajungea, prin comparație, să fie devalorizat.
Am transformat diferențele de rezultate în diferențe de valoare între copii. Or, acestea sunt două planuri care trebuie despărțite.
Un rezultat poate fi bun sau slab. O lucrare poate fi excelentă, mediocră sau insuficientă. Un copil poate munci enorm sau poate alege să nu muncească. Putem și trebuie să vorbim despre toate acestea cu onestitate. Dar niciunul dintre ele nu stabilește cât valorează copilul ca om.
Paradoxal, tocmai atunci când valoarea lui nu este în joc, ne putem permite să fim mai onești în privința performanței. Nu trebuie să îndulcim evaluarea pentru a proteja copilul. Nu orice rezultat este bun, nu orice efort este suficient și nu trebuie să oferim simbolic coronița de premiant tuturor copiilor din clasă.
Suntem egali în valoare. Dar nu suntem egali în competență și performanță.
Am învățat asta, fără să-mi dau seama atunci, încă din clasele primare. Eram un copil căruia școala îi venea ușor. Nu învățam pentru note și nici nu urmăream în mod special performanța. Pur și simplu, îmi plăcea la școală. Îmi plăcea doamna învățătoare, îmi plăcea să aflu lucruri și aveam, pe vremea când încă se dădeau note în ciclul primar, 10 pe linie: la matematică, citire, caligrafie... Mai puțin la desen. Acolo aveam 9.
Nu m-a deranjat niciodată. Eram convinsă că nu am talent la desen. Mult mai târziu am înțeles că, pentru a-mi învăța mâna să deseneze ceea ce vedeam în mintea mea, aș fi avut nevoie de tehnică și exercițiu.
Ani mai târziu, doamna mea învățătoare mi-a povestit că unii colegi de-ai dânsei o întrebau de ce nu-mi dă 10 și la desen. Eram, până la urmă, premianta clasei, iar desenul „nu era atât de important”. Răspunsul ei mi-a rămas în minte:
„Nu puteam să-ți dau 10. Erau copii care nu învățau la fel de bine ca tine, dar desenau mai frumos. I-aș fi nedreptățit. Aveau și ei nevoie să știe unde sunt buni cu adevărat.”
Cred că în propoziția aceasta încape o lecție întreagă despre educație.
Eu nu aveam nevoie de încă un 10 ca să știu că sunt bună la învățătură. Dar poate un alt copil avea nevoie de acel 10 la desen, ca să descopere că există ceva la care el este foarte bun.
Astăzi, nu mai avem 10 și 9 în ciclul primar. Avem calificative. Și poate tocmai numele lor ne ajută să păstrăm distincția.
Un „Foarte bine” înseamnă că un copil s-a descurcat foarte bine la o anumită sarcină. Nu că este „foarte bun” ca om. Iar un „Insuficient” spune că, de data aceasta, ceea ce a știut sau a reușit să facă nu a fost suficient. Nu că el este insuficient de valoros.
Nu avem nevoie nici de ego-uri cât casa — „Uite ce deștept sunt eu și ce prost ești tu” —, nici de copii care își dau singuri în cap: „Uite ce prost sunt, nu sunt în stare de nimic, toți sunt mai deștepți decât mine”.
Avem nevoie de copii care să poată spune: „Aici sunt bun. Aici mai am de muncit. Aici, altcineva este mai bun decât mine.” Fără ca vreunul dintre aceste adevăruri să le spună cât valorează ca oameni.
Un copil care știe că un eșec nu îl face mai puțin valoros își poate permite să încerce din nou. Să greșească. Să fie, pentru o vreme, începător. Să primească un „Nu e suficient de bine”, fără să audă în el: „Tu nu ești suficient de bun”. Să suporte frustrarea necesară oricărei deveniri și să continue.
Și poate tocmai astfel, un copil are șanse mai mari să descopere domeniul în care poate deveni foarte bun — academic, sportiv, artistic, practic sau în oricare dintre formele în care se poate manifesta competența.
Poate că acesta este, de fapt, darul pe care îl putem face copiilor: să le oferim suficientă siguranță încât să știe că valoarea lor nu este niciodată în joc și, în același timp, suficientă încredere în ei încât să nu-i ferim de adevărul despre ceea ce pot face mai bine.
Să poată primi un „insuficient”, fără să se simtă ei înșiși insuficienți. Să se bucure de un „foarte bine”, fără să creadă că asta îi face mai valoroși decât ceilalți. Să poată admira performanța altuia fără să se simtă micșorați de ea, și să-și recunoască propria performanță fără să aibă nevoie să-l micșoreze pe celălalt.
Poate acesta este echilibrul pe care îl căutăm: să creștem copii care știu că nu trebuie să demonstreze nimic pentru a avea valoare, dar care au totuși curiozitatea, disciplina și curajul de a descoperi cât de departe pot ajunge.
Articol publicat inițial pe blogul autoarei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.