Foto: Profimedia Images
Ne mutaserăm dintr-un sat din secuime într-un sat de lângă Brașov, într-un miez de decembrie înghețat. Până atunci fuseserăm singura familie vorbitoare de română din sat, într-un loc unde nu exista școală românească.
Tata era fericit. În sfârșit ajunsese să slujească într-un sat românesc, cu tradiții și obiceiuri vechi, așa cum își dorise. Iar copiii lui puteau face școală cum se cuvine.
Mutarea a fost în grabă. Casa trebuia primenită, lucrurile aranjate, iar programul din Postul Crăciunului era intens. De brad și-au amintit prea târziu. Pe atunci, brazii nu se găseau pe toate drumurile, ca astăzi.
În familia noastră, ca în mai toată zona Covasnei, tradiția era ca Moș Crăciun să ne aducă și bradul.
Îmi amintesc, copil fiind, că bradul era ca un personaj – musafir special de sărbători la noi în casă, pe care abia îl așteptam. Ne fascinau steluțele ce pâlpâiau delicat în brad – nu ostentativ-agresiv, ca majoritatea instalațiilor de azi. Pe atunci nu făceam liste de cerințe pentru Moșul, nu am fost educați să ne dorim ceva anume. Știam că un dar e un dar, și ne putem bucura de orice am primi. Nu vedeam brazi de vânzare pe toate drumurile, nici decorațiuni și ornamente împânzind magazinele, așa că misterul era ușor de păstrat. Chiar și în jurul Moșului era întotdeauna o aură de mister – nu venea la noi acasă niciodată, dar venea, uneori, în mod tainic, la slujba de vecernie din Ajunul Crăciunului, atunci când, după ce colindam Steaua și O, ce veste minunată, și Din an în an, începeam să cântăm sfioși Moș Crăciun, cu plete dalbe. Ieșea din altar un moș bătrân, subțire, cu barbă lungă și albă, îmbrăcat straie lungi, cu toiag și un sac plin de daruri.
Apoi mergeam acasă, și, încă de când pășeam în curte, căutam cu privirea prin geamurile înghețate, să zărim sclipirile steluțelor, felinarelor și ale betelei argintii.
Întâlnirea cu bradul era mereu o surpriză și o bucurie pe care am încercat, părinte fiind, să o recreez și pentru copiii mei.
Și, cum e ușor de imaginat, în acel decembrie 1985, când am ajuns acasă, în casa în care abia ne mutaserăm, abia așteptam această reîntâlnire cu brăduțul de Crăciun. Noua casă era după model săsesc, în stil vagon. Am intrat în casă nerăbdători. Din încăpere, în încăpere, până în camera din față, unde eram siguri că vom afla bradul în fața ferestrei.
În camera aproape goală – căci casa nouă era mai mare decât cea în care locuisem și nu aveam mobilier pentru toate cele trei camere – covorul persan roșu stătea așezat în mijloc, ca o insulă. Pe el, aruncate în grabă, se găseau rarele banane verzi, câteva portocale, bomboane de pom, căciuli şi fulare tricotate.
M-am oprit. Am mai făcut un pas. M-am uitat din nou.
Nu era niciun brad.
Pentru o clipă am avut impresia că nu văd bine. Că poate e într-un colț, poate în spatele ușii, poate încă nu m-am uitat unde trebuie. M-am uitat la frații mei, așteptând ca unul dintre ei să-l vadă primul și să-mi spună că m-am înșelat. Dar și ei se uitau la mine.
Atunci am simțit cum mi se strânge pieptul. Mi-au dat lacrimile fără zgomot, fără dramă, doar cu o uimire dureroasă: cum e posibil? Cum să vină Moșul fără brad? Nu știam ce să le spun fraților mei și niciunul dintre noi nu s-a mai gândit la cadouri. Ne-am așezat pe covorul roșu și am așteptat, tăcuți, să se întoarcă ai noștri de la biserică, să avem cui să ne plângem. Și în scurt timp au sosit. Tata - foarte mirat că nu avem brad și foarte empatic cu suferința noastră.
Și apoi a venit explicația:
- Știți, cred că știu ce s-a întâmplat! Moșul probabil a uitat că ne-am mutat. Sigur a trimis îngerașii cu bradul la casa noastră veche. Dar știți ce, sunt sigur că până mâine repară el lucrurile. Nu fiți triști. Haideți să ne uităm ce cadouri ați primit.
Avea tot sensul din lume ce ne spusese tata. Ne-am liniștit, ne-am împăcat cu ideea, ne-am dus la culcare. Iar a doua zi, în Ziua de Crăciun, la liturghie.
Când ne-am întors de la biserică, în camera din față, trona, pe covorul roșu bradul cel mult așteptat. Și l-am iubit pe Moș Crăciun mai tare decât în alți ani.
***
Într-o altă poveste, într-o dimineață de 25 decembrie 1985, un unchi pe nume Ioan, acum la masă cu îngerii, și-a luat bradul gata împodobit din casă, a urcat în autobuzul înghețat și s-a dus într-un sat de pe lângă Brașov, a descuiat poarta și a așezat bradul în casa fratelui său, pe un covor roșu, în camera din față.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.