„Caring before sharing”. Am distribuit informații false cu cele mai bune intenții - și atunci am început să înțeleg dezinformarea

foto: Profimedia

Am început să studiez dezinformarea nu pentru că mă credeam imună la ea, ci tocmai pentru că am înțeles că nu sunt. Multă vreme, am avut și eu reflexul, foarte omenesc de altfel, de a distribui lucruri care mi se păreau importante, urgente, nedrepte sau îngrijorătoare. Nu am făcut asta niciodată cu rea-credință. Dimpotrivă. O făceam pentru că îmi păsa.

Uneori voiam să avertizez. Alteori voiam să atrag atenția asupra unei nedreptăți. Alteori, pur și simplu, simțeam că un mesaj „trebuie văzut”. Că oamenii merită să știe „adevărul”.

Au fost perioade în care am intrat în anumite bule informaționale. Pe atunci, habar n-aveam că există o denumire pentru asta. Îmi amintesc o conversație față în față cu mai mulți prieteni, undeva în preajma unui alt subiect sensibil, referendumul pentru familie, în care ne-am dat seama că lumea noastră online arăta diferit. Complet diferit. Uneori, la extreme diferite.

Atunci am început să îmi pun întrebări. De ce știrile și informațiile care ajungeau la mine erau de un anumit tip, în timp ce informațiile care ajungeau la alți cunoscuți erau complet diferite?

Apoi, când anumite teme au devenit mai „fierbinți” - în pandemie, de exemplu – m-a lovit „hate-ul” de pe diverse platforme. Isteria în masă. Pro sau contra vaccinare. Pro sau contra restricții. Pro sau contra orice.

Prima dată m-am gândit că experiența mea, de om de la țară, care iese în curte și chiar și pe stradă fără să audă ambulanțe din cinci în cinci minute, era probabil diferită de cea a prietenilor mei din Capitală. M-am gândit că era doar vorba despre o percepție diferită a realității.

Și am încercat mai multă moderație în „sharing”.

Îmi amintesc și acum clipa în care, stând în grădină, la soare, și meditând la necesitatea sau ne-necesitatea de a mă vaccina, mi-am dat seama că dracul are felul lui de a se agăța de fricile noastre. Nu contează de ce ți-e frică. Atâta timp cât ți-e frică de ceva. Și m-am vindecat de frică în clipa aceea. Dar tot nu am înțeles până la capăt.

Mi-a pus capac momentul în care, acum vreo doi ani și ceva, eu - educată într-o familie liberală, cu valori creștine, pro-europene, profesor de limba română și engleză, traducător pentru UE, cu destule cunoștințe de istorie, cu zece ani petrecuți în comunism într-o familie de intelectuali — ascultând niște știri la televizor, m-am trezit gândindu-mă că, dacă tot au vândut românii tot ce se putea vinde, probabil o naționalizare n-ar fi așa de rea.

Și poate Putin nu-i chiar așa de rău.

Vă rog, nu trageți. Nu încă.

Am scuturat din cap așa cum faci după un vis urât. Revino-ți, mi-am spus. Cum să gândești așa ceva? Dar momentul acela m-a bântuit mult. M-am întors adesea la el, încercând să înțeleg cum am ajuns tocmai eu să gândesc așa.

V-ați gândit vreodată cum ajungem să gândim ceea ce gândim?

Vorbind cu prietena mea Ana după primul tur al alegerilor prezidențiale, ne-am pus întrebarea de ce nu funcționează argumentele raționale când e vorba de politică. Mi-am amintit atunci, cu admirație față de ea, de un moment în care, fiind eu prinsă în niște teorii conspiraționiste, a stat cu mine cu răbdare, fără judecată și fără să se tulbure, și mi-a prezentat un alt punct de vedere.

Au mai fost câteva situații în trecut. Am avut norocul să am în jur oameni suficient de atenți și suficient de generoși încât să-mi scrie în privat, fără ironie și fără superioritate: „Cred că informația aceasta nu e corectă” sau „Poate ar merita verificată sursa”. Nu m-au făcut de rușine public. Nu m-au certat. Nu mi-au ținut o lecție. Mi-au oferit, de fapt, una dintre cele mai rare forme de grijă digitală: corectarea discretă.

Acolo a început, pentru mine, o întrebare care a devenit tot mai serioasă: dacă oameni educați, citiți, bine intenționați pot cădea în capcana dezinformării, atunci poate problema nu este doar lipsa de inteligență. Poate este ceva mai adânc, mai subtil și mai incomod. Poate dezinformarea nu intră în mintea noastră pe ușa lipsei de educație, ci adesea pe ușa valorilor, fricilor, revoltelor și grijilor noastre.

Am pornit în căutarea adevărului. Și am ajuns să fac un master de comunicare la SNSPA, studiind, printre altele, dezinformarea și manipularea în mediul online. Și, profă fiind, primul meu gând a fost să dau mai departe ce am învățat.

Mi-am dat seama că, în mediul digital, intenția bună nu garantează efectul bun.

Ne place să spunem că „sharing is caring”. Și, într-un sens, este adevărat. Distribuim pentru că ne pasă. Vrem să-i avertizăm pe alții, să-i protejăm, să-i informăm, să-i trezim. Dar într-un spațiu digital în care informația circulă mai repede decât verificarea, poate că avem nevoie de o formulă mai responsabilă: „caring before sharing”. Grija adevărată nu începe după ce am apăsat butonul de distribuire, ci cu o clipă înainte.

Una dintre prejudecățile cele mai comode este că dezinformarea îi afectează mai ales pe „ceilalți”: pe cei mai puțin educați, mai puțin informați, mai puțin atenți. Este o prejudecată liniștitoare, dar periculoasă. Oamenii educați nu sunt neapărat mai puțin vulnerabili; uneori sunt doar mai buni în a-și justifica reacțiile.

Avem vocabular, argumente, referințe, experiență profesională, încredere în propria judecată. Toate acestea pot fi resurse reale. Dar, în anumite situații, pot deveni și instrumente prin care ne convingem mai elegant că avem dreptate.

Când distribuim ceva, nu transmitem doar un conținut. Îi împrumutăm mesajului o parte din credibilitatea noastră. Dacă un mesaj vine de la cineva în care avem încredere – un profesor, un medic, un jurnalist, un preot, un manager, un părinte, un prieten atent – îl privim altfel. Nu mai întrebăm imediat „este adevărat?”, ci uneori presupunem: „Dacă el sau ea a distribuit, probabil e ceva acolo”.

Așa ajunge încrederea să funcționeze ca scurtătură. Iar scurtăturile, oricât de utile în viață, pot deveni riscante atunci când înlocuiesc verificarea.

De aceea le sunt recunoscătoare oamenilor care m-au corectat cu blândețe. Nu pentru că mi-au salvat imaginea, ci pentru că mi-au salvat atenția. M-au ajutat să văd că a șterge o postare greșită nu este o rușine. Este o formă de igienă intelectuală. Iar a accepta că ai distribuit ceva fals nu înseamnă că ești naiv, prost sau compromis. Înseamnă că ești om într-un spațiu construit să reacționezi repede.

Mi-aș dori să am mai des înțelepciunea prietenei mele, Ana. Ea m-a învățat, fără să-mi țină lecții, că este în regulă să greșesc. Că nu suntem mai puțin prietene dacă greșesc. Că a corecta pe cineva nu înseamnă a-l micșora, ci a avea suficientă încredere în el încât să-i vorbești cu respect și cordialitate. Ana a avut încredere în capacitatea mea de discernământ, în inteligența mea și în dorința mea sinceră de a găsi adevărul. Poate tocmai de aceea am putut să o ascult.

Și știți ce? Nici măcar nu cred că mi-am schimbat atunci imediat punctul de vedere. Asta se întâmpla acum mulți ani, poate șapte sau opt. Dar prezența ei de spirit de atunci încă are ecou.

Articolul acesta este, într-un fel, un „pay it forward”. Pentru Ana și pentru toți cei care au știut să corecteze fără să rănească. Dar și pentru oamenii dragi pe care îi văd, uneori, prinși în mesaje care le ating fricile, revoltele sau speranțele. Nu scriu din afara acestei vulnerabilități. Scriu tocmai pentru că o cunosc. Toți o cunoaștem.

Nu demult, la o întâlnire de 20 de ani cu foștii elevi, câțiva dintre ei mi-au spus că sunt îngrijorați; că nu mai știu cum să își dea seama ce este adevărat și ce nu. M-au întrebat, știind că studiez dezinformarea, care este soluția. M-am ferit să le dau o rețetă simplă, pentru că nu cred că există una. Dar le-am spus ce am învățat și eu în acești doi ani: mergeți spre specialiști. Căutați oameni care au studiat serios domeniul despre care vorbesc. Căutați articole scrise de cercetători, verificate de alți cercetători. Întrebați-vă cine are competență reală pe subiect, nu doar opinii puternice și o cameră bună la telefon. Acum aș adăuga, „Take everything with a grain of salt”- în traducere liberă și mai puțin plastică, priviți totul cu o doză sănătoasă de prudență. Inclusiv lucrurile care vă plac. Mai ales lucrurile care vă plac.

Poate că maturitatea digitală începe tocmai aici: nu în certitudinea că nu vom greși niciodată, ci în disponibilitatea de a ne opri, de a verifica, de a corecta și de a mulțumi atunci când cineva ne atrage atenția cu bună-credință.

„Caring before sharing” nu înseamnă să devenim suspicioși, reci sau tăcuți. Nu înseamnă să nu mai distribuim nimic. Înseamnă să înțelegem că atenția celorlalți este un spațiu fragil. Când apăsăm „share”, intrăm pentru câteva secunde în mintea și emoția altcuiva.

Te invit ca, înainte să comentezi sau să dai share – chiar și la acest articol, să îți iei o pauză. Nu una lungă. Doar cât să îți pui câteva întrebări: De ce simt nevoia să reacționez acum? Ce emoție îmi activează acest mesaj? Cui îi împrumut credibilitatea mea dacă dau mai departe? Este acesta un gest de grijă sau doar un impuls îmbrăcat în grijă? Și, mai ales: știu sigur că așa e sau doar mi-ar plăcea să cred?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp