Foto: Profimedia Images
Îndoiala de sine și teama că nu ești la fel de bun ca un oarecare altul apar natural, ca parte din programul nostru de supraviețuire, în jurul vârstei de 6 ani.
De pe la 6 ani încolo, copiii încep să perceapă diferențele dintre ei. Contrastele naturale mare/mic, scund/înalt, frumos/urât, gras/slab, bun/rău, rapid/lent - sunt parte din dualitatea în care trăim aici, în realitatea noastră 3D, și mod de navigare în viață.
Când copiii deschid, în sfârșit ochii, către aceste diferențe aducătoare de panici - dar absolut necesare distincțiilor pe care le face sistemul nostru de orientare - încep și anxietatea de performanță, și simțul inadecvării, și teama că vor rămâne singuri toată viața dacă nu-și găsesc rapid un prieten bun și, eventual, exclusiv.
Părinții se tem atunci, la rândul lor, că e vorba de neîncredere în sine. Că, poate, nu a fost suficient iubit, validat și încurajat.
Nu, nu este vorba despre câtă iubire liniștitoare a primit copilul. Orice doză de stimă de sine începe din sursa acestor conștientizări: că suntem diferiți și că nu mai suntem centrul galaxiei, ca casă: sunt alții mai înalți, mai frumoși, ma zvelți, mai rapizi sau mai isteți decât noi. Da, sunt mic, am nasul puțin strâmb și nu pasez bine mingea. Da, sunt băiețoasă, nu-mi place să port fuste roz și am un scris lăbărțat. Ajută-mă să nu mă mai tem de aceste cuvinte! Nu-mi spune, că ba da, sunt frumoasă sau bun la fotbal. Nu-mi spune că dacă voi exersa mai mult, voi fi mai bun! Că asta îmi sună ca și cum deocamdată nu sunt suficient, ca om.
Abia după această realizare începe lungul drum al acceptării de sine. Adică întoarcerea către interior și găsirea acolo, în lumea infinită a identității personale, sursa marilor împliniri și validări.
”Urât”, ”prost” - sunt două adevăruri despre fiecare dintre noi. Toți suntem și urâți, și proști, de câteva ori pe zi. Dar fiecare dintre noi suntem exact acolo unde putem fi cel mai bine, deocamdată. Fiecare este cea mai bună variantă a lui la momentul acesta. În urâțenia mea, sunt cea mai frumoasă din câte pot fi eu acum, în secunda asta.
Tot în această perioadă, cu cele mai bune intenții, părinții se apucă, fără să știe, să saboteze permanent acest drum către sine al copilului: îl măsoară și compară cu cei din clasă, îl împing la teme cu critică și urgența ratării viitoare, se uită în stânga și în dreapta la copilul lui X, care pare să știe și să facă mai multe. Deci, exact când apar marile discriminări cognitive despre lume și viață, apare și reflexul parental de a-și înscrie copilul pe o linie competitivă a reușitelor școlare. De aici mii de suferințe viitoare despre cum nu sunt niciodată suficient de bun. Din cum ne oglindim în ochii părinților noștri și ai culturii în care ne-am născut...
Stima de sine sau acceptarea de sine - pentru că sunt același lucru, apar nu din laude și validări - pentru că toate se fac în raport cu un presupus standard. Ci apar pornind de la momentul rece al conștientizării că da, suntem și una, și alta deopotrivă.
Nu le este ușor copiilor să facă acest drum, al împăcării lui urât/frumos în aceeași strângere de mână - când părinții lor nu au învățat să îi vadă ca atare, fără teamă. Da, copilul meu este și urât, și prost, și slab, și vulnerabil, și singur, și caraghios. Dar este în el și frumusețe, și har, și putere, și grație. O să îi fie bine în viață doar după ce reunește în sine aceste două mari contraste și energii ale lumii. Cât timp luptă cu una din ele, va fi în luptă cu el însuși, deci incapabil să se bucure de viață.
A accepta nu înseamnă a mă complace. Doar a nu lupta cu mine. A nu-mi vorbi mie urât, cu teama că încă nu am ajuns la standardul acela misterios, de care tuturor ne e frică, fără să știm cine l-a trasat, cine ne judecă sau ne măsoară.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.