foto: NZ / Christophel Collection / Profimedia
Zilele trecute, am avut una dintre cele mai interesante ședințe de terapie din ultimul timp, pe o temă care este pe cât de grea, pe atât de prezentă: moartea. Unul dintre pacienții mei vechi mi-a propus să discutăm despre acest subiect, după ce a revăzut filmul “Meet Joe Black”, întâmplător un film care și mie îmi evocă și stârnește multe sentimente și trăiri.
În ”Meet Joe Black”, un film care pendulează cu grație între profunzime și sensibilitate, Moartea capătă o formă elegantă și curioasă întruchipată de un tânăr (interpretat de Brad Pitt), care decide să exploreze lumea oamenilor. Una dintre cele mai memorabile scene este dialogul dintre Moarte (Brad Pitt) și William Parrish (Anthony Hopkins), un bărbat aflat la finalul vieții sale. Această conversație este mai mult decât un schimb de replici despre sfârșit – este o reflecție despre viață, iubire și sens.
Această scenă m-a inspirat să reflectez la cum percepem noi moartea și, poate mai important, la cum putem să o integrăm și să o acceptăm în viețile noastre.
Frica de necunoscut și fuga de moarte
Pentru cei mai mulți dintre noi, moartea este mai degrabă o idee înțelenită în ceață, decât o realitate palpabilă. Trăim adesea de parcă nu ni se va întâmpla niciodată, ca și cum am fi spectatori la viața altora, nu actorii principali ai propriului destin. Totuși, momentele de liniște și reflecție aduc cu ele o conștientizare inconfortabilă: totul este trecător.
Ce ne sperie cu adevărat? Este oare pierderea celor dragi? Dorința de a avea mai mult timp? Sau poate gândul că lumea va continua fără noi? La baza tuturor acestor temeri se află necunoscutul. În cultura noastră, subiectul morții este deseori evitat. O ascundem sub covor, sperând că, dacă nu vorbim despre ea, nu ne va găsi. Dar ața, cum sugerează ”Meet Joe Black”, întâlnirea cu Moartea poate fi, paradoxal, o oportunitate de a trăi mai autentic.
Ce ne poate învăța Moartea?
Unul dintre cele mai emoționante momente din film este cel în care William realizează că viața sa a fost, de fapt, plină. Nu perfectă, dar plină. Această realizare nu vine din ceea ce a acumulat, ci din ceea ce a simțit: iubirea pentru familie, bucuria micilor momente, conexiunile autentice. În loc să vadă moartea ca pe un final abrupt, o privește ca pe o întrebare: Ai trăit cu adevărat?
Aceasta este, de fapt, lecția pe care ne-o putem asuma și noi. Moartea, paradoxal, poate deveni o întrupare a vieții. Ea ne cere să ne oprim din goană și să reflectăm:
Trăim fiecare zi cu intenție?
Ne permitem să iubim, chiar dacă riscăm să pierdem?
Ce am lăsa în urmă dacă azi ar fi ultima noastră zi?
Cum putem integra moartea în viața noastră?
Departe de a fi o prezență sumbră, moartea poate deveni un ghid subtil care ne împinge să trăim mai intens. Nu este vorba despre a deveni obsesivi sau morbid preocupați de sfârșit, ci despre a integra această realitate într-un mod care ne îmbogățește viața.
1. Practică recunoștința
Când ne oprim să reflectăm la tot ceea ce avem – familie, prieteni, sănătate, momente de bucurie – realizăm că aceste lucruri sunt daruri, nu garanții. Recunoștința pentru prezent este una dintre cele mai puternice modalități de a celebra viața.
2. Acceptă impermanența
Una dintre cele mai grele lecții este să acceptăm că totul este trecător. Dar această impermanență este ceea ce dă valoare vieții. Fără ea, momentele speciale ar deveni banale, iar conexiunile noastre cu ceilalți ar pierde din intensitate.
3. Deschide conversația despre moarte
Discuțiile despre moarte cu cei dragi pot fi incomode, dar ele aduc claritate, liniște și o mai bună înțelegere a ceea ce contează cu adevărat. Astfel de conversații sunt, de fapt, despre viață.
4. Trăiește acum
Cât de des amânăm lucrurile care ne aduc bucurie? Visăm la vacanțe, proiecte sau timp petrecut cu cei dragi, dar le punem pe hold pentru un „cândva” incert. Moartea ne amintește că acel „cândva” nu este garantat.
Concluzie: Viața în fața morții
Un alt moment remarcabil din ”Meet Joe Black” este atunci când William spune: „Moartea este înțelegerea faptului că ai trăit o viață plină, că ai iubit și că ai fost iubit.” Nu este acesta, până la urmă, sensul vieții?
Acceptarea morții nu înseamnă resemnare. Înseamnă să trăiești cu convingerea că fiecare zi contează, că fiecare moment este o parte valoroasă din povestea vieții tale. Poate că moartea nu este dușmanul nostru. Poate că este un profesor blând care ne învăță, clipă de clipă, cum să prețuim viața.
Ea ne provoacă să fim curajoși. Să ne eliberăm de frici, să construim relații autentice și să nu lăsăm regretele să ne domine. Să iubim fără rețineri și să căutăm sens chiar și în momentele aparent obișnuite.
În final, lecția cea mai valoroasă este aceasta: viața devine mai prețioasă în fața morții. Atunci când acceptăm efemeritatea, învățăm să îmbrățișăm mai strâns ceea ce contează cu adevărat. Începe acum. Trăiește acum. Iubește acum.
Și, atunci când inevitabilul va veni, poate vom putea spune, asemenea lui William Parrish, că am avut o viață plină.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mai profund mi se pare însă The Bucket List, cu Jack Nicholson și Morgan Freeman, unde vremea întrebărilor vine când cei doi află că au o boală incurabilă și că finalul e aproape..
Orice zi trăită devine din ce în ce mai prețioasă și scriu o listă cu cele mai importante lucruri pentru care nu și-au făcut timp de-a lungul vieții.. Și luându-le la rând, împreună, află spre final cine sunt de fapt..
Fără să fiu vreun "suveranist de ziua a șaptea", mi se pare, însă, cu mult mai tulburător finalul duelului dintre Ivan Turbincă și Moarte, povestit de Ion Creangă :
https://www.povesti-pentru-copii.com/ion-creanga/ivan-turbinca.html
“Omul îl poate cunoaște pe Dumnezeu așa cum este doar după moarte.”
“Concepţia de compromis, potrivit căreia, după moarte, trupul omului putrezeşte, iar sufletul său spiritual se întoarce la Dumnezeu, e doar în parte conformă cu creştinismul. Omul nu are două părţi componente - trupul şi sufletul -, ca și cum acestea n-ar avea nici o legătură între ele, așa că fiecare o poate lua pe un drum separat. Ideea că trupul omului e o închisoare pentru sufletul căzut din sferele cereşti, care, pentru a fi fericit, trebuie să se desprindă de materie, întorcându-se astfel la Dumnezeu, a pătruns în creştinism din
gândirea greacă și a influențat într-un fel concepția creștinilor în această privinţă [...]”
Mulțumesc și încă o dată felicitări!