Foto: Getty Images
- Khayyam extrage multă substanță poetică din vin. Rodul viței te apropie de ceruri, te însoțește cu dragostea, trezește și adapă spiritul din tine, îți dăruiește uitarea gândului că atomii din care ești făcut se vor regăsi într-o ulcică de pământ, ca asta din care bei acum.
- Știa persanul ăsta acum o mie de ani de atom?
- Și încă cum. Era nu numai poet, era și matematician. Spre deosebire de europeni, el îi citise pe grecii antici. Și reținuse nu doar ce-au zis Aristotel și Platon, cu teoriile lor fantasmagorice despre Natură, ci și Democrit și Leucip. Din ceea ce scrie se desprinde clar ideea democritică a alcătuirii lumii dintr-un număr finit de elemente foarte mici, care se combină dând mereu naștere furtunii de forme a existenței. Ca o limbă din literele unui alfabet, zicea Democrit. Carevasăzică, grecii au inventat democrația și au descoperit democriția, hi, hi! Putrezirea celui mort nu înseamnă distrugere, ci reciclare, la Omar Khayyam.
- Bunicu-meu, care făcea de toate în sat, repara încălțări, haine, mașini agricole, construia căscioare din pământ, din iarbă verde, sculpta animale în lut și lemn pentru copii și era analfabet, nu făcuse nicio zi de școală, avea o cântare când scăpa în țuică: „Bea gâtule, bea, că când ai muri, mult ai putrezi!”. Nu e ce zice Omar?
- Da și nu. Bunicul matale, fie din geniu de meșter popular, fie din beție, intuia că putrezirea, descompunerea, merge mai adânc decât s-ar crede – mult ai putrezi. Dar nu pomenea nimic de limită, de particulele care nu se mai desfac.
- Bine, da Omar, el cum ajungea la lucrurile astea, cu matematica sau cu poezia? Că una e să scrii poeme de amor și alta să înțelegi matematică...
- Așa crezi tu, că așa te-a învățat școala. Ți-a deformat căpuțul. Există multă poezie în matematică și invers. Există poezie în orice lucru, dacă ai simțul de a-l privi altfel. Khayyam era o corcitură rarissimă, care vedea Arta în natură și era capabil să dăltuiască legile Naturii în ceața multicoloră și scânteietoare a poeziei. Ia, fii atent aici: „Plângea un strop de apă: sunt despărțit de Mare! Zâmbi atuncea Marea: noi suntem totul. Oare, supremul zeu nu-i unda? Deși suntem departe, un punct ce nu se vede abia de ne desparte”. Ce simți când auzi versurile astea?
- Eu știu... Nu știu... Aș putea să-ți spun că simt așa, un fior ciudat, că intru în contact cu ceva foarte îndepărtat și totuși apropiat, mai mare ca marele, care străbate totul, și pe mine...
- Ei, vezi, dacă i-ai fi spus asta profesorului tău de limba română sau de fizică aveai șanse mari să fii trecut la loc cu notă mică. Efortul tău mental de a pune în cuvinte vagul, inefabilul, metafizicul, de a transforma cunoașterea sensibilă în cunoaștere intelectuală, cum zicea alde Kant, de care mai vorbirăm, n-are căutare, cum au prefabricatele verbale liniare, concatenabile, sterpe. Ei, dar să vedem ce simți la auzul a ce-o să-ți spun acum: versurile lui Khayyam descriu sugestiv un concept care va apărea aproape un mileniu mai târziu, în fizica cuantică de secol XX – Entanglement. Ce înseamnă asta? Înseamnă așa: ai o particulă, un foton, să zicem, o particulă de lumină, care împreună cu alți fotoni are, la un moment dat, un anumit parametru comun, de pildă faza, oscilează toți, ca unde, în aceeași fază, căci fotonul e corpuscul-undă. Luăm fotonul nostru, îl ducem departe, chiar și la mii de kilometri, și pe urmă trecem fasciculul rămas „acasă” printr-un cristal care îi provoacă variații de fază. Ei, spre uluiala ta, fotonul de departe își va schimba faza sincron, în același fel, în exact același fel, rămânând corelat cu fasciculul „mamă”. E ca și cum particula ar afla, cu o viteză mai mare decât a luminii, ce fac celelalte, și le-ar imita. Enervat de idee, Einstein a numit un asemenea fenomen, cu un sarcasm care nu prea îi stătea în fire, „Spukhafte Fernwirkung”, „Bizară acțiune la distanță”. Papa al fizicii depășise etapa revoluționară a gândirii sale și nu putea să renunțe la ideea clasică a transmiterii acțiunii „din aproape în aproape”. Și totuși, chestia asta a fost demonstrată experimental, prima dată de o femeie, o chino-americancă pe nume Chien Wu, în 1950, când Einstein era încă în viață.
Schrödinger a numit ciudățenia Verschränkung și a tradus el însuși termenul german în engleză prin Entanglement. Cum i-am putea spune în românește? Cu un cuvânt străvechi, pe care îl găsim la Dimitrie Cantemir, „întorlocare”. Înseamnă și a avea o relație de dragoste cu cineva, și a fi în același loc. Deci, dragostea te poate face să fii la un loc cu cineva chiar dacă ești departe. Și acum, că știi toate astea, ia spune din nou versurile lui Omar: „Plângea un strop de apă: sunt despărțit de Mare! Zâmbi atuncea Marea: noi suntem totul. Oare, supremul zeu nu-i unda? Deși suntem departe, un punct ce nu se vede abia de ne desparte”. Nu-i așa că te ia amețeala?
- Mă cam ia...
- O cauză e ceea ce s-ar putea numi vertijul spațiului. Distanțele cosmice forțează limitele creierului. 1 miliard de kilometri te amețește, 1 miliard de ani-lumină nu îți mai trezește nicio senzație, e doar o înșiruire de cuvinte. Totuna cu a spune 45 de miliarde ani-lumină, raza Universului observabil. Din punctul de vedere al Universului, 1 metru este totuna cu miliardul, spațiul nu există, este o percepție umană. Noi nu putem concepe că acolo și aici pot fi același lucru.
- Și cu timpul nu e la fel?
-Ba da. N-avem cum să înțelegem că pentru Univers nu e nicio diferență între acum și cândva. Și boala timpului e mai a dracului decât a spațiului. Bătrânețea nu înseamnă numai degradarea biologică, creșterea presiunii arteriale, ci și creșterea presiunii temporale. Cât e tânăr, omul folosește expresia asta, „sunt presat de timp”, ca să vorbească despre timpul mereu puțin pe care îl are la dispoziție. Habar n-are ce înseamnă presiunea timpului mult. La 60 de ani te doare sufletul când te năpădesc copilăria și tinerețea care s-au dus de parcă n-ar fi fost. Tot mai mult din ce gândești nu e la ce trăiești, ci la ce-ți amintești. Un fapt mic, banal, fără vreo noimă, petrecut însă cu mult timp în urmă, capătă acum, încărcat cu melancolie, o aură care nu interesează pe nimeni din această lume, în afară de tine.
Apoi apare cronia, adevărata boală a timpului, care nu mai ține seama de oameni, locuri sau întâmplări, te strivește sub greutatea pură a blocului de timp din mintea ta.
Futurologii spun că tehnologia va ajunge să ne prelungească viața mult peste suta de ani. Bine, dar ce pastilă, ce dispozitiv o să ne poată ajuta să rezistăm malului de timp care se s-ar prăbuși peste sufletul nostru când am avea 160 de ani?
- Era un băiat în liceu care se uita în gol și zicea: „Am 16 ani. Ce mult e de când aveam 5... Ce nasol o să fie când o să am 70...”.
- Într-un stadiu grav, poți să simți și apăsarea minutului, secundei care s-a scurs. Apoi să basculezi în cronia viitorului, care poate duce, când ești mic, la frica de a crește, de a nu mai fi copil. Iar când ai ani prea mulți, la refuzul de a mai trăi.
-Da, dar, la urma urmei, nu e vorba de memorie? De prea multe amintiri? Prea multe, ca mesajele care se strâng în telefon: poți să mai ștergi din ele.
-Ai vrea asta? Poți să le ștergi pe toate, să-ți faci o minte de nou-născut, dar asta nu-i totuna cu a muri? Nu se știe cum o fi la pisici, dar viața oamenilor nu e viață, fără amintiri. Gândește-te ce ar însemna să uiți în fiecare noapte tot ce ai trăit ziua, să te trezești dimineața cu un creier bine curățat... Și cea mai groaznică amintire e prețioasă ca să simți că trăiești. Prezentul nu are sens decât dacă există un trecut.
-Și un viitor.
-Nu neapărat. Sunt inși care viețuiesc doar în ziua de astăzi, care, mai mult sau mai puțin conștient, resping constant gândurile la viitor.
-Dar poate că toate problemele astea n-ar mai apărea dacă omul s-ar simți, ca în versurile lui Omar, un strop din Mare...
- Da, domnule, întotdeauna am fost de părere că nu ești prost, în ciuda multelor opinii contrare. Da, Asulică, asta e problema. Ființa umană nu e în stare să se simtă o parte ca oricare alta din ceea ce există, își închipuie un statut special. Ce sunt religiile, toate religiile, dacă nu o băgare în seamă a omului de către Univers? Care e principala calitate a lui Dumnezeu, Allah sau Iahve? Aceea că, deși Creator a toate câte sunt, se ocupă cu precădere de om, îl bagă în seamă, bun sau rău, consideră omul deosebit de restul lumii. Ce onoare! La babilonieni, un dezastru petrecut pe Pământ nu putea fi decât umbra unui dezastru petrecut în cer. Astrologia spune oamenilor, celor care vor să creadă, că planetele, stelele, le dirijează viața! Credința că fiecare om are o stea pe cerul nopții, cade steaua, moare omul – adică titanicele dezlănțuiri de energie în luptă cu gravitația ale unui astru există doar ca să dea seamă despre convulsiile vieții unui biped. Precum în cer, așa și pre pământ, ha!
Un chinez, Wang Chang, născut când Iisus avea 27 de ani, a gândit așa: „Omul are un loc în Univers ca un purice sau un păduche în haină, cum, deci, să credem că putem determina schimbări în Univers sau că acesta se organizează ca să ne fie nouă bine?”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
