Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Interviu cu Florin Şerban. „Dragostea se termină în inimă. Nu de acolo pleacă, ci acolo se termină”

Florin Șerban

Foto: cinemagia.ro

Săptămâna trecută am fost să văd noul film al lui Florin Şerban, Dragoste 1. Câine, ce va avea premiera naţională în această lună, pe 5 decembrie. Dragoste 1. Câine a avut premiera internaţională la Festivalul de Film de la Sarajevo unde a obţinut două premii – Premiul ART CINEMA şi premiul Cineuropa, acordat pentru calitatea artistică.

Filmul este despre o poveste de dragoste neaşteptată între doi oameni, aflaţi, cumva, în situaţii-limită. Pentru că filmul mi-a rămas în minte, l-am invitat pe Florin Şerban la o discuţie. A ieşit acest interviu lung şi onest, despre modurile diferite de a iubi şi publicul unui astfel de film, dar şi despre provocările şi munca din spatele unui astfel de proiect.

Îmi aduc aminte că atunci când am discutat despre Box, mi-ai spus că filmul acela e o şoaptă, într-o lume a filmului în care şoaptele nu prea se mai aud. Dragoste 1: Câine este tot o şoaptă? În ce fel?

Da, eu acum privind în urmă cred că Box era şoaptă pe jumătate doar, faţă de ce e Câine. Cred că în momentul ăsta ca om care face film e important să îţi defineşti audienţa. Pentru mine, acum, audienţa sunt eu. Şi atunci, mie nu îmi place să ţip la mine. Şi câteodată nici nu îmi place să vorbesc. Vezi, tu, mie îmi place să fac film, nu să termin film. În mod plenar, îmi place acest lucru, cu excepţia părţii de finanţare, îmi place totul. Scrisul, casting-ul, lucrul pe platou, montajul, colorizarea, îmi plac lucrurile astea. Poate că pare arogant, dar în momentul ăsta fac film pentru că îmi place şi sper că sunt şi alţii care văd filmul şi care regăsesc nişte lucruri pe care eu le-am plasat acolo. Până la urmă, eu fac film despre mine şi cred că aşa cum tu eşti universală, şi eu sunt universal. Şi cred că dacă fac bine film despre mine, fac bine film şi despre tine şi despre cel de lângă tine, în măsura în care cel căruia eu îi vorbesc sau îi arăt filmul e dispus să asculte, fireşte. 

Adică şi în film ar fi, oarecum, acelaşi procedeu ca în literatură unde un scriitor, indiferent câte personaje creează, ceva din el e în fiecare personaj.

În mare măsură. Adică eu nu sunt, nici nu ştiu dacă o să fiu vreodată, în momentul ăsta nici nu mă interesează, la nivelul de meşteşug în care vine un producător cu o idee, iar eu pot să fac o poveste despre orice. Eu nu pot să fac lucrul ăsta, eu mă însămânţez în personajele pe care le fac. Mare parte din Irina sunt eu, mare parte din Simion sunt eu, nu ştiu să fac altfel.

Dar crezi că există cineva care poate să facă altfel?

Cred că sunt. Şi sunt meşteşugari ce aplică nişte reţete. Dar când spun lucrul ăsta nu o spun pe un ton peiorativ. Spre exemplu, Lista lui Schindler e un film din punct de vedere meşteşugăresc executat exemplar. Sunt, nu neapărat filme de comandă, omul ăsta a trecut de nivelul de comandă, dar sunt filme în care el nu se plasează în personaje. Eu mă emoţionez în continuare la filme de felul ăsta, bine făcute. Merg cu fiul meu la film şi mă emoţionez la fel cum mă emoţionam şi când aveam vârsta lui, 14 ani. Vreau ăla bun să câştige, ăla bun să plece cu fata, să salveze lumea. Atinge acolo nişte butoane şi funcţionează. Dar eu nu pot să fac aşa acum.

Asemănarea dintre Câine, Box şi Fluier, este aceea că acţiunea se conturează tot în jurul unor poveşti de dragoste. Însă, dincolo de nivelul ăsta, mai există o asemănare. Atât pentru Silviu şi Rafael, cât şi pentru Simion, îndrăgostirea apare pe fundalul unei lipse acute de tandreţe, pe fundalul unei nevoi neîmplinite. În ce măsură aceste personaje se îndrăgostesc efectiv de femeile pe care le întâlnesc şi în ce măsură proiectează asupra lor iubirea de iubire?

Da, aşa e, toate personajele astea trei au acelaşi statut, dacă vrei, în privinţa asta. În următorul nu mai e aşa, deloc. Dar lucrurile suportă nişte diferenţe. În Fluier e o mişcare de translaţie între lipsa de tandreţe, lipsa de afecţiune prin care a trecut Silviu şi dragostea lui pentru fata aia. În Box există şi acolo aceeaşi lipsă de afecţiune, dar e ceva mai interiorizată, mai ascunsă. Şi faţă de spectator şi mai puţin conştientă în privinţa personajului. În Câine e şi mai mult, adică omul ăsta pare că aparent nu are nevoie de niciun fel de tandreţe, de nimeni şi de nimic. De fapt, cred că dintre cei trei, ăsta ultimul e cel care are nevoie cel mai mult de o mângâiere.

Mie mi se par interesante personajele astea fiindcă de multe ori întâlnim zilnic oameni de felul ăsta. În tramvai, în interacţiunile cu ceilalţi. E fascinant cum, cu cât arată sau se străduiesc să arate, mai aspri şi mai duri, cu atât sunt mai suferinzi şi au mai multă nevoie de mângâiere. Şi cumva, am încercat să împing treaba asta până în pânzele albe. Adică avem un om care voluntar s-a izolat de tot şi de toate şi refuză tot. Şi da, o întrebare de felul ăsta m-a făcut şi pe mine să mă întreb de ce tot personaje din astea caut. Eu nu am fost un copil lipsit de tandreţe, dimpotrivă, înconjurat de foarte multă dragoste. Dar nu cred că aici mă identific eu cu personajul. Cred că bărbaţii de felul ăsta mi se par grozavi ca personaje, fiindcă dincolo de masculinitatea asta acerbă e multă, multă feminitate. Şi mi se pare fascinant jocul ăsta între masculinitate şi feminitate.

Dar crezi că femeile de care se îndrăgostesc personajele astea ar putea fi, cumva, orice femeie care apare în vieţile lor şi le acordă atenţie? Se îndrăgostesc, efectiv, pentru cine sunt sau că există deja iubirea şi nu au asupra cui să o reverse?

Mi-e greu să răspund aşa limpede la întrebarea asta. Vezi tu, atunci când noi ne îndrăgostim de cineva, cred că facem asta pe două căi. Sau ne iubim iubitorul, sau ne îndreptăm dorinţa şi ne străduim întru cineva pe care l-am vrea aproape, dar care nu dă niciun semn. E limpede că toţi bărbaţii ăştia fac parte din prima categorie. Şi cred că în mare măsură însămânţează mai degrabă decât proiectează. Adică cred că în momentul în care te oferi plenar se deschide ceva în celălalt. Cred că fiecare din personajele astea se oferă, cumva, plenar. Şi ca să revin la întrebarea ta, cred că aproape orice femeie s-ar deschide la ce oferă unul din bărbaţii ăştia.

Adică totul.

Da. Orice femeie care are nevoie de ceva. Tu cum vezi treaba asta? Crezi că ele aleg sau ei aleg în filmele mele?

Acum îmi dau seama cât de grea a fost întrebarea mea. Nu ştiu, cred că şi la ei este o alegere, dar mi-e clar că ele aleg.

Dar după ce au fost alese.

Aici e un pic de discutat. De exemplu, Irina, alege să nu fie dusă în sat. Nu aş putea să spun cine a făcut prima alegere.

Irina mi se pare dintre dintre cele trei personaje feminine, personajul cel mai puţin spus, dar cel mai puternic. În felul cum am creat personajul ăsta alături de Cosmina, l-am creat ca pe o femeie care e curioasă până la autodistrugere. O femeie care vrea să afle, să simtă, să caute. Pe când celorlalte, lucrurile li se întâmplau. Irina e cea care ia deciziile. Dacă te uiţi şi scena de sex e iniţiată de ea. Şi rămânerea ei acolo e iniţiată de ea. Irina e cea care alege, să stea, să plece. Şi de asta mi se pare Irina cel mai rotund personaj, cel care nu aşteaptă, cel care provoacă.

Şi totuşi, sentimentele şi motivaţiile ei nu sunt foarte evidente. De ce acest mister în jurul ei?

Fiindcă mi se pare important ca spectatorul să proiecteze şi să găsească motivele Irinei. Pe când la Simion e mult mai limpede. Sunt spuse lucrurile suficient ca să-ţi creezi o traiectorie a personajului. La Irina, în schimb, poţi să alegi. De ce stă fata asta? Fiindcă îi e frică, fiindcă e curioasă? Şi mi se pare important ca un spectator interesat şi puternic să se poată pune în postura Irinei. La un moment dat, am lucrat cu un montor în vârstă care spunea că e important în film să reuşeşti să pui spectatorul să aleagă o dată cu personajul. Nu înainte, nu după. Iar Irina e genul ăsta de personaj în care spectatorul caută şi alege o dată cu ea.

Ştiu că Dragoste 1: Câine este primul film dintr-o trilogie despre modurile diferite de a iubi. Câte astfel de moduri crezi că există?

Cred că foarte multe, dar cred că despre multe nu se pot face filme. Se poate scrie muzică, se poate scrie literatură, dar eu am ales trei moduri pe care pot să le vizualizez şi să le exploatez în film.

Te-aş întreba care sunt cele trei dar nu vreau să fac spoiler.

Nu, nu e niciun spoiler. Eu am încercat să localizez în trup, metaforic, fireşte, zonele în care originează dragostea asta. În Câine ea originează în vintre, acolo unde originează şi frica. Cel de-al doilea film (Dragoste 2. America) e povestea a doi iubiţi a căror dragoste pare să fi murit, dar niciunul nu e în stare să recunoască şi se învârt raţional de-a lungul întregului film în jurul poveştii lor. Or, asta e o dragoste care vine dintr-o zonă raţională, a creierului. În cel de-al treilea film, e povestea a doi adolescenţi. E o dragoste care vine din felul în care respiră cei doi. Cred că numai atunci când eşti adolescent ţi se tăie respiraţia când îl vezi pe celălalt. Şi de asta primul are ca afiş vintrele, cel de-al doilea creierul şi cel de-al treilea plămânii.

Câine e plasat undeva în zona interbelică, după costum îţi dai seama. Cel de-al doilea e în anii 70’-80’. Ultimul e contemporan. Poveştile diferă şi ca vârstă. Prima e pe un palier de 30-40 de ani, a doua 20-30, iar în ultima sunt doi adolescenţi. Şi relieful, cumva, iese din relaţie şi din personaje. Primul film e într-o zonă muntoasă, colţuroasă, ca ei. Al doilea, într-o zonă umedă. O zonă de pădure de foioase unde totul putrezeşte, totul se descompune. Cel de-al treilea va fi la malul mării. 

Vintrele, creierul, plămânii. Şi inima?

Eu nu ştiu cum e cu inima. Acolo spune toată lumea că originează dragostea, dar eu nu am găsit-o. Tu ai găsit-o?

Mi se pare că e, de fapt, o zonă a durerii. Nu doar în poveşti de dragoste, ci în general.

Important e unde începe, nu unde se termină. Cred că toată dragostea se termină în inimă, dacă vrei. Da, nu cred că de acolo pleacă, ci acolo se termină.

Că tot ai amintit despre relief şi legătura lui cu personajele, locaţia filmului este absolut spectaculoasă. Însă îmi imaginez că a fost greu să filmezi în acele condiţii. Care au fost provocările?

A fost greu fiindcă, în general, într-o zonă de felul ăsta filmezi sau foarte light, adică mergi şi faci documentar cu o cameră şi cu un microfon sau filmezi cu un suport logistic impresionant, ajungi cu elicopterul, chestii din astea. Noi nu am fost nici în prima, nici în cea de-a doua variantă. Şi a fost complicat.

Adică aţi ales cea mai grea variantă.

Din păcate, singura posibilă. Fiindcă am ţinut foarte tare la un anumit soi de imagine pentru filmul ăsta, care nu se poate face cu o cameră pe umăr. De cealaltă parte, nu aveam bani pentru o logistică impresionantă. Drept care, logistica a fost compensată de o echipă foarte inimoasă, de oameni care, literalmente, nu s-au dat înapoi de la nimic. Şi cei doi actori au fost extraordinari. Directorul de imagine a fost minunat.

Noi ca să filmăm acolo pe Marele Grohotiş în Piatra Craiului, a trebuit să dormim în peşteră fiindcă era prea departe de la ultima cabană locul de filmare astfel încât să filmezi într-o zi, cu tot cu drum. Ca atare, am dormit în peşteră. Dincolo de aspectul exotic, nu a fost simplu. Când eşti acolo şi înduri frig şi umezeală nu mai e aşa distractiv.

De câte ori a fost nevoie să urce pentru scena de pe Grohotiş? Câte duble au fost?

Multe. Cosmina avea şi o teamă de înălţimi. Şi au fost amândoi exemplari în felul în care au vrut să uite de ei şi de confortul lor. Pentru directorul de imagine a fost o aventură, el a fost alpinist, în continuare face climbing, dar pentru ceilalţi nu a fost tocmai fun. Există oameni care trăiesc să facă film. Şi în momentul în care reuşeşti să ai oameni de felul ăsta, eşti binecuvântat. Iar în echipa asta au fost foarte mulţi care s-au dat pe ei la o parte şi au zis hai să o facem.

Dar cum aţi ales locaţia?

Am făcut mult scouting, dar nu am găsit nimic care să prindă şi peisajul pe care îl voiam, să aibă şi cabana cu o anumită arhitectură, cu o anumită textură a lemnului, pusă într-o anumită poziţie. Drept care am construit cabana.

Am folosit un anumit lemn adus din Hunedoara de la o casă care urma să fie dărâmată. Am văzut casa, mi-a plăcut lemnul, l-am transportat pe drumul muntelui şi s-a construit cabana. Cabana e construită de la zero, Mihaela Poenaru, scenograful, a făcut schiţele. A fost un efort consistent şi construcţia cabanei a demarat într-un moment în care începuse să plouă în fiecare zi. Iar oamenii care au construit-o, lucrau ce lucrau, după care se ascundeau de ploaie. La un moment dat, ploua atât de mult încât dacă se opreau de fiecare dată, nu mai puteau termina în timp util ca noi să începem filmarea. Drept care o parte a lucrat inclusiv pe ploaie. Şi nu e foarte mişto să lucrezi în munte pe ploaie. Nu e ploaia asta de oraş, e o ploaie rece care îţi ajunge la os.

Şi mai există cabana acolo?

Da, există. Şi fiindcă e în rezervaţie a trebuit să fie construită şi într-un anumit fel, pentru că nu puteam să facem fundaţie. E construită pe nişte piloni. A fost complicat şi acolo a mers foarte mult buget. A fost important pentru noi ca peisajul să vină din personaj. Şi nu se putea găsi altă variantă. Am căutat şi am tot săpat prin munţi, dar nu se putea găsi ceva care să fie exact acolo. Dacă stai să te uiţi atent sunt aceleaşi genuri de unghiuri care se întâmplă în panta care duce la cabană cu cele din pantele care sunt filmate în momentul în care apare el în peisaj. E aproape matematic ce e acolo şi aşa ceva nu puteam găsi.

Vreau să revenim un pic la temporalitatea filmului. Am remarcat că indiciile temporale sunt minime în Dragoste 1: Câine. De ce ai ales să nu plasezi filmul într-o perioadă de timp definită?

Am vrut să aibă un voal mitic, de poveste, de legendă. Ceva care să ducă povestea oriunde, oricând. Şi a fost important lucrul ăsta. Însă era important să există anumite indicii, fără să îţi intre în ochi. Atunci când e subtil intră mai bine decât atunci când e îndesat cu pumnul.

În film mai există un personaj important şi aproape omniprezent. Este vorba despre câinele lui Simion, un animal care pare un spirit protector. Însă pe cine protejează, de fapt? Pe el sau pe ea?

Toată povestea cumva pleacă de la câine. Şi pleacă de la paralela între protagonist şi câine. Dacă vrei, câinele e proiecţia bestială a lui Simion. Am încercat să facem astfel încât câinele să fie ceea ce nu poate Simion să fie. Simion tace, ascunde înghite, se fereşte. Pe când câinele nu face nimic din toate astea. La început e într-un fel, uşor, uşor, se topeşte şi e, de fapt, un Simion elevat. Şi cumva mie mi-a plăcut ideea asta că cel care ştie ce se întâmplă e câinele. Cel care ia atitudinea potrivită şi are curajul să o afişeze. Provocarea majoră a fost să facem câinele să facă lucrurile astea. Şi cred că grozav a fost că între Valeriu şi câine s-a creat o relaţie sinceră. Câinele ăla chiar îl proteja pe Valeriu, de tot şi de toate. Adică eu la un moment dat l-am bătut pe umăr pe Valeriu şi câinele a sărit la mâna mea.

Serios?

Da, dar fiindcă era un câine drăguţ, nu mi-a rupt mâna. Câinele a stat cu Valeriu mult înainte ca noi să începem filmarea. Sunt două feluri de a lucra cu un câine la filmare. Mă rog, de fapt e un fel recomandat. Vorbeşti cu dresorul şi îi spui, uite, vreau să facă asta, să se apropie de personaj. Pe urmă intervin diferite trucuri. De exemplu, pune salamul în buzunarul personajului şi atunci câinele stă şi se apropie de personaj iar tu ai impresia că se uită la el, dar de fapt se uită la buzunarul cu salam. Aşa se face în aproape toate filmele. Dar noi am vrut altceva.

Sunt anumite lucruri pe care un câine de felul ăsta nu le face faţă de actor. E un soi de tandreţe care nu se întâmplă. Noi nu am vrut să găsim un câine care să dezvolte o relaţie cu Valeriu.

Care e publicul acestui film? Care e spectatorul care ar trăi fiecare moment al filmului alături de personaje, uitând de sine?

În distribuţie noi am ţintit un public de la 30 de ani în sus, educat şi care în mod curent frecventează zona asta culturală, dar, mai ales, citeşte. Şi de asta am şi făcut parteneriat cu Cărtureşti. De asta de la Verona şi de la Carusel dacă cumperi o carte în perioada asta te trezeşti cu un semn de carte cu Câine.

Ai nevoie de o anumită răbdare şi să fi bătut nişte cărări sau tu cu piciorul sau tu prin lectură ca să ajungi la filmul ăsta aşa cum trebuie. Şi de asta eu sunt conştient că genul ăsta de public nu prea vine la film, sau foarte greu. E un public care are un nivel de educaţie superior, care are o slujbă ce îi asigură un nivel mediu sau peste mediu şi care nu prea are vreme să iasă din casă, să se ducă până la Mall, să parcheze, să ia bilet, să stea alături de nişte puştani care mestecă popcorn. Şi atunci eu nu mă aştept să fie în număr mare, dar mă aştept ca publicul să cunoască filmul ăsta, iar în pasul următor noi să mergem la public. Drept care filmul o să apară pe internet curând.

Aşa, ca un side note, Box a apărut pe Youtube piratat şi am scris la nenea YouTube să aflu cine l-a pus. Ce m-a deranjat a fost că era o copie îngrozitoare, de o calitate înfiorătoare. Noi am cheltuit zeci de mii de euro ca filmul să arate într-un anumit fel, fiecare ton de roşu e studiat. Într-un târziu am reuşit să îl dăm jos şi am luat legătura cu cel care l-a pus. Prin intermediul piratului am ajuns la Analitycs. Au fost 160.000 de vizualizări cap coadă. Ceea ce înseamnă că pentru astfel de filme există un public, doar că noi nu ajungem la el şi el nu vine la noi. Nu avem putere de promovare astfel încât să îl atingem şi atunci, după ce se termină exploatarea în cinema, vreau să îl pun pe internet, astfel încât el să poată fi văzut de oamenii care s-ar bucura să îl vadă.

În încheiere, ai idee când va apărea Dragoste 2: America?

Încă nu ştiu fiindcă nu a avut premiera internaţională. Filmul e gata şi abia începe a se trimite la festivaluri. Iar după ce are premiera internaţională, atunci pot să programez premiera naţională. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • O serie de idei interesante, desigur. Susele regizorului m-au făcut curios, dar și cumva temător: există realizatori (era Andrei Blaier, este Cărmăzan) care își povestesc fascinant filmele, dar când dai cu ochii de ele... nu se vede nimic din vorbele meșteșugite. Blaier avea măcar o minimă coerență, în toată mediocritatea.

    Și încă o problemă care mi-a aprins becul galben: nu mai există în limbajul tehnic al producției cinematografice termenul de „prospecție” pentru alegerea locurilor de filmare? Căci domnul regizor spune „Am făcut mult scouting”. Măi, să fie... câinele e dog... cuțu-cuțu cum s-o mai fi zicând?
    • Like 0


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult