Invicta

(Foto: Guliver/Getty Images)

„Trecând de noaptea grea din jurul meu,

Neagră ca iadul, fără de sfârşit,

Îi mulţumesc oricărui Dumnezeu

Pentru sufletul meu necucerit.”

(Invictus, William Ernest Henley, 1875)

„O să te zdrobesc de perete!” Pumnii colonelului Vasile Gheorghe erau strânși, fața congestionată și urla din toți rărunchii. În fața șefului Direcției de Anchete Penale a Securității stătea, abia ținându-se pe picioare, o femeie plăpândă. Urletele au continuat: „Nu mai ieși vie de-aici!”. Era scos din minți. Sufocat de ură. Uite pentru cine a trebuit să vină el personal de la București! Pentru cine l-a trimis tovarășul Vlad la Cluj-Napoca, pe el și pe șeful Direcției I colonelul Gheorghe Rațiu, tocmai acum când au atâta treabă pe cap cu anchetarea „huliganilor” de la Brașov! Pentru asta? Doi șefi de direcție centrală pentru amărâta asta? Numai el știa câte eforturi depusese ca să facă față ritmului impus de cerințele Comandantului Suprem și să termine „anchetele” la timp! Și, în loc să se ocupe de finalizarea lor și să scoată, conform ordinului primit, concluzia că revolta muncitorilor brașoveni fusese de fapt o acțiune de „distrugere a avutului obștesc”, uite ce are de făcut! O să o calce în picioare pe femeia asta, să-i fie învățătură de minte să mai răspândească manifeste de solidaritate cu muncitorii. Era noiembrie 1987 la Cluj-Napoca.

Doina Cornea a fost bătută în acele zile din perioada când a fost arestată pentru că se solidarizase cu revolta muncitorilor brașoveni. A rămas în arest până pe 24 decembrie 1987, când securiștii au trebuit să o elibereze pentru că oricum nu avuseseră nicio justificare legală pentru reținere. În plus se aflase și deja începuseră protestele internaționale. Au eliberat-o pretextând că au compasiune pentru situația ei familială (mama bolnavă aflată în îngrijire). Poate își făcuseră calcule că asta o va face să se potolească măcar câteva luni. Să nu mai scrie ăia din Occident că se încalcă drepturile omului și să nu se mai vorbească despre ea la Europa Liberă. Să-și mai tragă și ei sufletul. Dar nu s-a potolit.

Cu misiunea de o „atenționa”, pe 8 februarie 1988, maiorul Ioan Jurcuț, ofițer de cercetări penale la Inspectoratul Județean de Securitate Cluj, a intrat în casa din strada Alba Iulia. Discuția a fost consemnată de ofițerul de scuritate sub formă de raport : „I-am spus și numitei Cornea Doina că urmează să purtăm o discuție în acestă formație (de față cu soțul n.n.) deoarece, ori nu a tras concluziile juste ce se impuneau din situația ei, ori le-a uitat prea repede și a început din nou să desfășoare activități contrare legilor statului nostru, respectiv să continue activitatea dușmănoasă pentru care s-a început urmărirea penală împotriva ei și a fost reținută./…/ Faptele ce i se impută: 

1. A semnat o declarație difuzată de postul de radio ostil autointitulat Europa Liberă, ceea ce constituie o infracțiune continuată, declarație care denigrează orânduirea socialistă din țara noastră. Obiectiva (Doina Cornea n.n.) a recunoscut că este așa. Susține însă în continuare ideile sale personale, că această declarație afirmă numai drepturile recunoscute de Constituție și Declarația Drepturilor Omului la care România este semnatară și, ca atare, ea ar trebui semnată de cât mai mulți români. 

2. A primit iar un ziarist strain, căruia i-a furnizat date tendențioase și denigratoare, ca și la ceilalți anterior, cu privire la situația social-politică din țara noastră. La aceasta obiectiva a replicat că ea nu s-a angajat să nu primească străini și, de altfel, nici nu poate să nu primească persoane care o caută și să nu răspundă la întrebările puse. A continuat, spunând că a precizat străinului că sunt opiniile ei personale și că nu poate nimeni să-i interzică să aibă opinii. I-am replicat, spunând că nimeni nu i-a cerut să nu aibă opinii, dar împărtășirea acestora în vederea difuzării lor, atunci când au conținut denigrator la adresa orândurii sociale, constituie infracțiune, așa cum bine știe din discuțiile purtate până în prezent.

Obiectiva a mai afirmat că ea nu-i caută pe străini și că de altfel aceștia nu vor mai ajunge la ea, referindu-se la faptul că este păzită de un milițian. I-am replicat spunându-i că prezența milițianului are o altă semnificație decât cea pe care ea o dă și pe care am să i-o arăt imediat, deorece îi atrag foarte serios atenția asupra CONSECINȚELOR ce o așteaptă dacă înțelege și insistă în continuarea unor astfel de acțiuni: 1. reluarea urmării penale și finalizarea acesteia prin trimiterea în judecată în stare de arest. 2. până atunci ar putea să facă cunoștință și cu replica dură a opiniei publice, vis-à-vis de acțiunile sale. La conducerea inspectoratului s-au primit memorii, atât anonime, cât și semnate, de la diverse persoane, care-și manifestă indignarea că un asemenea element care, citat textual înjosește țara și o face de rușine, este lăsată în libertate, și se cere să i se aplice prevederile legale cu toată fermitatea. Câțiva nu s-au sfiit să afirme că în caz contrar, vor da ei o lecție exemplară, muncitorește.

De aceea s-a considerat necesar să i se asigure protecția la domiciliu, dar pe stradă nu se poate face așa ceva și ca atare responsabilitatea îi aparține dacă i se întâmplă să fie molestată. Obiectiva a replicat că se bucură că există diversitate de opinii, aceasta fiind tocmai ceea ce și ea dorește și că totuși este liniștită deoarece și pe stradă se știe urmărită, iar pe de altă parte, în viață, omul trebuie să aibă tot felul de experiențe și la urma urmei și o ciomăgeală este o experiență, mai ales că nu a pățit încă așa ceva. A continuat afirmând că a primit și ea trei telefoane în acest sens.

Concluzii: Cornea Doina Maria se menține în fanatismul său dușmănos.”

Pe 10 noiembrie 1989, la București, a venit rândul șefului Securității, tovarășul Iulian Vlad, să fie verde de supărare. Tot nu se rezolvase. „S-au slăbit în mod nepremis lucrurile. Să se rezolve de la sine…În cazul ăsta nu se poate ca timpul să rezolve problema. Cu Doina Cornea să se ia măsurile care trebuie. Acuma declară greva foamei pentru Dan Petrescu de la Iași!” Probleme și iar probleme! Avea dreptate. Cum „să se rezolve” de la sine și cu timpul? Securitatea o supraveghea pe încăpățânata Doina Cornea de douăzeci de ani (în 1969 este deschisă prima acțiune de urmărire) și tot degeaba. N-a mers nimic: amenințări, șantaj, bătăi, dat afară, izolarea. N-a mers nici „vorba bună”, nici chestia cu „îți nenorocești familia”, nici „îți dăm viza, numai pleacă să scăpăm de tine”, nici „oamenii muncii ne scriu indignați de atitudinea ta”, nici „faci rău țării”. Nimic.

Era tot noiembrie, luna în care din 1987 pe Iulian Vlad și pe toți securiștii lui îi treceau căldurile de frică să nu se reediteze „Brașovul”. Intrau cu toții în „situația II” (a doua treaptă de alertă de luptă) și examinau toate potențialele amenințări. Femeia aia de la Cluj, pe care Vasile Gheorghe nu o „rezolvase” în 1987 și nici Jurcuț în 1988, rămăsese un spin în coastele lor. Vlad știa de fapt că nu există decât o singură „rezolvare”, dar de omorât nu puteau s-o omoare. Mai precis nu aveau voie. Ar fi fost prea mare scandalul. Iar asta îl călca pe nervi. Mai ales acum când începuse să se fisureze totul în jur.

De-a lungul timpului au existat doar câțiva din ăștia cu care nu aveai ce face, nu te puteai înțelege, nu puteai scăpa de ei, nu puteai să-i liniștești. Nebuni. Ca Vasile Paraschiv. Pe care Doina Cornea a refuzat să-l denunțe ca fiind unul dintre cei cu care coresponda. Deși Securitatea știa, avea dovezi (interceptase corespondența) și i le-a și arătat. Cu scrisorile puse în față a refuzat să semneze declarația. A refuzat. Nu și nu. Nu a recunoscut că Vasile Paraschiv i-a scris. Nu le-a făcut jocul. De unde apăruseră ăștia? Cum de își permiteau să fie atât de curajoși? Cum de nu-i speria nimic?

Apoi a venit decembrie 1989 și Iulian Vlad nu a mai aflat răspunsul la întrebările pe care probabil atunci când rămânea singur și le punea. N-a mai apucat nici să „rezolve problema”. Nici cei care au preluat puterea de la Ceaușescu nu au putut să o „rezolve” și nu s-au putut folosi de numele ei decât câteva zile. Nici ei n-au aflat răspunsul. Nu cred că îl știu nici astăzi. Nici urmașii și nici continuatorii lor. Nu-l știau nici „oamenii muncii indignați”, gata să o ciomăgească pe stradă pe cea care „le făcea țara de râs” (în caz că nu erau inventați de Securitate), nici toți ceilalți, covârșitoarea majoritate, care s-au acomodat cu regimul.

Răspunsul era însă unul foarte simplu: Doina Cornea devenise cu adevărat un om liber. Și unui om liber nu mai aveau ce să-i mai ia atunci, cum nu mai au ce să-i mai dea astăzi.

Și astfel, simplu, în final i-a învins pe toți.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp