Se va elibera Iranul zilele următoare? Atenţie la pilda Revoluţiei islamice din 1979

sursa foto: Profimedia

Mă amuză specialiştii care explică, cu un zâmbet doct şi o hartă colorată în spate, că ştiu exact ce va urma în Orientul Mijlociu. Dacă ar fi fost atât de simplu, şahinşahul ar fi murit pe tron, Khomeini ar fi rămas un exilat pitoresc într-o Franţă în care intelectualii de stânga îi adulau pe revoluţionari, iar experţii occidentali nu ar mai fi fost nevoiţi să îşi rescrie memoriile explicând cum „semnalele existau” şi în 1979, dar n-au fost interpretate corect.

Astăzi, Iranul este din nou în ochiul furtunii. Lovituri aeriene americane şi israeliene, represalii iraniene cu rachete şi drone, declaraţii despre „linii roşii” şi „dreptul la autoapărare”, şedinţe de urgenţă la ONU, internet paralizat în interiorul ţării: toate acestea compun tabloul unui moment pe care comentatorii îl numesc, cu o solemnitate satisfăcută, „punct de cotitură”. De fiecare dată când aud această expresie mă gândesc că, în Iran, aproape fiecare deceniu a reprezentat un „punct de cotitură”, iar ţara a continuat să existe, să îşi conserve orgoliul şi să îşi cultive resentimentele anti-occidentale şi anti-israeliene.

Acum ni se explică, pe tonuri academice, că populaţia se va strânge în jurul liderilor în faţa agresiunii sau, dimpotrivă, că protestele înecate în sânge vor găsi o nouă forţă. Toate acestea amintesc izbitor de anii 1978–1979, când înaintaşii spirituali ai analiştilor de astăzi erau convinşi că Iranul şahului este prea modern, prea urbanizat, prea occidentalizat pentru a cădea pradă unei revoluţii religioase medievale.

Armata era puternică, poliţia secretă crudă şi eficientă, veniturile din petrol considerabile (producătorii de armament occidentali îşi construiau bugetele bazându-se pe comenzile lui Pahlavi), iar Teheranul arăta în fotografiile de epocă ca un Paris oriental. După începutul protestelor, ambasadele transmiteau telegrame liniştitoare, serviciile de informaţii mizau pe diverşi generali, iar politicienii occidentali îşi permiteau să creadă că, în cel mai rău caz, va urma o tranziţie controlată către un regim în care militarii vor avea un cuvânt de spus. Nimeni nu a pariat pe posibilitatea ca un cleric exilat să transforme o monarhie milenară într-o republică islamică şi să dea peste cap echilibrul regional pentru decenii. Să ne amintim că, în 1979, Mossadul a refuzat o cerere a guvernului iranian de atunci de a-l asasina pe Khomeini, care, curând, va deveni cel mai mare inamic al Israelului din regiune, iar proxy Teheranului vor da mult de furcă micului stat de pe coasta răsăriteană a Mediteranei în următoarele decenii. Câte probleme le-ar fi rezolvat israelienilor un glonţ, nu-i aşa?

De aceea, privesc cu un anumit scepticism actualele certitudini. Iranul este o ţară cu memorie istorică şi orgoliu la fel. Îşi revendică rădăcinile ariene, îşi aminteşte de Cirus, de Darius, de şahinşahi care îşi imaginau că la picioarele tronului lor vor sta împăraţii Romei şi ai Chinei, şi nu acceptă uşor postura de elev obraznic pedepsit de „jandarmul” american. În acelaşi timp, este o societate tânără, urbană, conectată la lume, obosită de interdicţii şi de retorica permanentă a revoluţiei. Între aceste două forţe – nostalgia imperială şi exasperarea cotidiană – se joacă orice viitor posibil.

Nu putem ignora nici faptul că liderii implicaţi au propriile lor agende interne, chiar dacă ele nu sunt menţionate în comunicatele oficiale. Donald Trump, revenit la Casa Albă, are nevoie de imaginea conducătorului ferm, capabil să lovească decisiv şi, mai ales, obligat să creeze evenimente care să ascundă scandalul Epstein. În politica americană, un conflict extern a fost adesea antidotul perfect pentru crizele interne, iar, în trecut, însuşi Trump îl acuza pe Obama că va provoca un conflict cu Iranul pentru a-şi salva scaunul.

La rândul său, Benjamin Netanyahu conduce un Israel aflat de ani buni într-o stare de mobilizare continuă. Anchete, procese, contestări politice, proteste masive împotriva reformelor judiciare – toate acestea au fost, pe rând, împinse în plan secund de urgenţele de securitate. Într-o societate care trăieşte sub ameninţarea permanentă a rachetelor şi atentatelor, liderul experimentat devine indispensabil. Într-o societate liniştită, acelaşi lider poate înfunda puşcăria. Este cinic, dar, pentru un politician încercat, menţinerea unei stări de criză are, de multe ori, beneficii politice, chiar dacă costurile umane sunt reale şi dureroase.

Iranul, desigur, nu este un simplu pion în jocul altora. Strategia sa de securitate, construită în jurul ideii de nesiguranţă permanentă, a cultivat alianţe şi războaie prin intermediari în Liban, Siria sau Yemen. Pentru conducerea de la Teheran, demonstrarea capacităţii de a riposta nu este doar o chestiune de mândrie, ci de supravieţuire simbolică. A nu răspunde ar însemna a admite slăbiciunea; a răspunde excesiv poate însemna a provoca o reacţie devastatoare. Între aceste două extreme se mişcă acum deciziile luate şi de-asta numărul rachetelor şi al dronelor trimise către Israel şi ţările care adăpostesc baze americane pare modest.

În interiorul Iranului, tăierea internetului arată că autorităţile se tem nu doar de rachete, ci şi de reacţia propriilor cetăţeni. Este un reflex cunoscut din episoadele anterioare de proteste: când situaţia devine instabilă, informaţia este controlată. Dar controlul informaţiei nu garantează controlul mulţimilor.

Ce se va întâmpla în următoarele zile? Este posibilă o escaladare controlată, în care fiecare parte îşi marchează forţa, apoi caută canale discrete de detensionare. Este posibilă o extindere regională, declanşată de o eroare, de un calcul greşit, de o victimă simbolică ce aprinde spiritele. Este posibil, de asemenea, ca presiunea externă să genereze fisuri interne neaşteptate. Toate aceste scenarii au susţinători convinşi. Personal, sper la cel din urmă: este cazul ca monolitul religios iranian să se spargă în bucăţi şi să-i îngroape sub dărâmăturile sale pe călăii tinerilor iranieni ucişi pentru că au cerut libertate şi o viaţă demnă.

Paralela cu 1979 rămâne deschisă tocmai pentru că atunci aproape toţi au greşit. Au greşit pentru că au confundat stabilitatea aparentă cu legitimitatea reală, pentru că au crezut că armata şi poliţia secretă pot înlocui sprijinul popular, pentru că au subestimat puterea reţelelor religioase şi a resentimentelor acumulate.

Iranul a supravieţuit imperiilor, invaziilor, mongolilor, ruşilor, britanicilor, loviturilor de stat şi revoluţiilor. A schimbat dinastii, ideologii, dar şi-a păstrat convingerea că este diferit şi că destinul său nu poate fi dictat din afară. În acest amestec de mândrie şi traumă, orice intervenţie externă produce efecte imprevizibile.

Între timp, oamenii obişnuiţi din Teheran, Haifa sau din bazele militare din regiune nu trăiesc în scenarii, ci în realitatea sirenelor şi a incertitudinii. Iar noi, cei care scriem şi comentăm de la distanţă, ar trebui să ne amintim că, atunci când vine vorba de Iran, modestia este mai utilă decât profeţia, dar şi că persanii merită să fie liberi şi să îşi poată pune în valoare spiritul creator. Nu trebuie să uităm că marile idei religioase s-au născut în spaţiul iranian, de unde au fost preluate, în anii robiei babiloniene, de evrei şi, prin intermediul acestora, au ajuns la noi.

Pe noi, românii, ne mai apropie ceva de iranieni şi ar trebui să le dorim să se elibereze cât mai repede şi cu cât mai puţine suferinţe de această teocraţie. La fel ca noi, care am trăit experimentul comunist, ei au trăit un alt experiment: republica islamică. Ambele au demonstrat că utopiile social-politice nu sunt altceva decât o sursă de suferinţă, abuzuri, crime şi destine frânte.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp