Izgonirea din Paradis a lui Mahad Olad sau cum ni se servește extrema stângă deghizată în liberalism și progresism

Foto: www.thecollegefix.com

Mahad Olad este un elev american originar din Kenya a cărui poveste este, poate, printre puţinele relatări actuale care vorbesc despre un fenomen trecut sub tăcere, dar extrem de nociv şi ameninţător. Mahad s-a mutat în America împreună cu părinţii săi pe când era copil. Foarte implicat în viaţa civică, încă din primii ani de liceu, Mahad s-a identificat cu grupările feministe, anti-rasism şi pentru protejarea drepturilor persoanelor LGBT. 

După o vizită în ţara sa natală, Mahad s-a întors în America mai convins ca niciodată că lupta sa este definitorie pentru o societate liberă. A ajutat la organizarea de evenimente privind educaţia sexuală în propria şcoală, a condus demonstraţii şi s-a implicat în viaţa civică la o vârstă la care majoritatea colegilor săi erau mai preocupaţi de meciurile de fotbal şi de modă decât de nedreptatea socială. 

Însă povestea lui Mahad Olad nu este una despre succes, împlinire şi luptă. Este una despre singurătate, cenzură şi ură. Păcatul cel mai mare, de neiertat, al acestui elev a fost faptul că a îndrăznit să critice grupările din care făcea parte. Atrăgând atenţia asupra faptului că microagresiunea este o falsă problemă, că cenzura nu reprezintă o soluţie şi că „spaţiul sigur” nu înseamnă protejarea studenţilor de oricare idee pe care aceştia nu ar agrea-o, Mahad a devenit ţinta grupurilor de activişti din care făcea parte. Oamenii alături de care a luptat împotriva rasismului, pentru drepturile minorităţilor şi pentru o societate al cărei motor îl reprezintă curiozitatea şi nu ura, au devenit, peste noapte, judecătorii, procurorii şi călăii lui Mahad. I-au umplut căsuţa de mesaje cu ameninţări şi l-au insultat în mod public numindu-l „negrotei de casă”, „Unchiul Tom”, „sclav” şi alte epitete asemănătoare.

Dacă vi se pare aberant ca nişte grupuri de activişti care luptă împotriva discriminării rasiale să îşi numească un fost membru de culoare „negrotei de casă” în mod public, este pentru că extrema, indiferent de orientarea sa politică, propune un comportament aberant. Iar în Statele Unite (şi nu numai), la ora actuală, există o extremă despre care nimeni nu vorbeşte – cea stângă. Deghizată în liberalism, extrema stângă a acaparat majoritatea universităţilor din America. Există colegii şi universităţi unde 96% dintre studenţi sunt înregimentaţi politic, iar direcţia spre care se orientează este aceea a extremei stângi. Fantoma comunismului care încă bântuie România îşi găseşte întruparea în America – acolo unde, într-un mod pervers, este numită progresism şi liberalism.

Un scandal în cadrul universităţii Yale i-a avut în centrul său pe Erika şi Nicholas Christakis, profesori ai instituţiei de învăţământ. În momentul în care administraţia de la Yale a trimis un email studenţilor referitor la costumele potrivite de Halloween, Erika Christakis a decis să răspundă acestui mail cu un altul. Le-a scris studenţilor că, în cazul în care se simt jigniţi de costumaţia pe care un alt coleg alege să o poarte, au două opţiuni – fie discută cu acel coleg şi îi explică de ce costumul său este jignitor, fie îl ignoră. Acest mail, cât se poate de benign, al cărui scop a fost de a le sugera studenţilor care este atitudinea unui om responsabil şi matur, a stârnit o serie de proteste care s-au finalizat cu demisia Erikăi şi a soţului ei, Nicholas Christakis. Iar, atât acest caz, dar şi cel al lui Mahad Olad nu reprezintă situaţii izolate sau exces de zel. 

Profesorii de literatură trebuie să îşi anunţe studenţii înainte de a vorbi despre o anumită operă literară, dacă există în ea scene de viol, violenţă domestică, suicid, omor şi nu numai. O profesoară de la Harvard susţine, într-un interviu, că nu mai poate preda legea violului în clasă deoarece o discuţie despre drepturile acuzatului are potenţialul de a isca un scandal vizavi de opresiunea patriarhală. Filmele proiectate în cadrul evenimentelor culturale din facultăţi sunt atent selecţionate pentru a nu intra în contradicţie cu ideile vreunei grupări activiste. Speakerii de la conferinţe sunt înjuraţi şi scuipaţi de studenţi în momentul în care prezintă idei care nu urmează Codul Fundamental al Activistului Responsabil. Microagresiunea de spaţiu, de exemplu, este situaţia în care o studentă intră în laboratorul de fizică, iar printre pozele cu personalităţi din domeniu nu există o fotografie a unei femei.

Iar toate aceste situaţii conturează imaginea unei societăţi care nu mai are nicio legătură cu progresul, libertatea sau drepturile omului. Este o societate în care educaţia, un pilon de bază al progresului, ia cartonaş roşu de la activismul politic. Universităţile din America au ajuns simple apendice ale familiei – acolo unde, când eşti mic, maturii au grijă să nu te supere expunându-te la idei inconfortabile. 

Însă progresul real începe acolo unde fixaţia pentru propriile idei plăteşte în faţa curiozităţii. Acolo unde laşi deoparte lipsa de confort generată de o idee şi o analizezi, încercând să îi descoperi sensul. Acolo unde nu există „trigger warnings”, „microagresiuni” sau „spaţii sigure”. La ora actuală, sistemul campusurilor universitare din America produce indivizi complet neechipaţi pentru ceea ce înseamnă viaţa socială, civică şi profesională. Ferindu-i de idei nepopulare, amenajând camere de plâns cu muzică ambientală, consilieri şi cărţi de colorat pentru studenţii răvăşiţi de rezultatul unor alegeri, universităţile din America devin un soi de laborator de creat indivizi, în cele mai sterile condiţii – indivizi care, la un moment dat, vor fi nevoiţi să funcţioneze în lume, dar al căror sistem imunitar nu există. Aceşti oameni sunt învăţaţi că dreptatea e a celui care urlă mai tare, că ura este perfect acceptată cât timp ea este orientată către cei cu idei diferite şi că problemele, în general, se rezolvă scuipând şi agitând pumnii.

Revenind la meleaguri mai apropiate, extrema stângă a poposit şi în Europa. Cineva îmi spunea, acum ceva timp, că în ţara europeană unde locuieşte, interacţiunea umană urmează un scenariu prefigurat. Există un limbaj standardizat acceptat pentru conversaţii, există subiecte despre care nu se vorbeşte şi există acţiuni care trebuie neapărat bifate în comportamentul faţă de ceilalţi. Ascultând această descriere, nu am putut să nu mă gândesc la romanul lui Margaret Atwood, The Handmaid’s Tale, ecranizat recent de Hulu.

- Praised be, formula de salut obligatorie dintre personajele romanului.

- May the Lord open, singurul răspuns acceptat. 

Vreme, flori, Ceremonie, copii – singurele subiecte ce pot fi abordate. Cuvinte goale, în spatele cărora se ascunde revolta, neputinţa în fata controlului libertăţii de gândire şi teroarea de a nu spune ceva greşit. Aşa că mai bine nu mai spunem. Şi, după un timp, nici nu mai gândim pentru că uneori, gândul scapă de sub control, iar vorbele îl urmează. Romanul lui Atwood este despre o societate dictatorială fundamentalistă a cărei religie distruge empatia, iubirea, libertatea, siguranţa şi frumuseţea, înlocuindu-le cu teroare şi ignoranţă. Asemănarea dintre această societate şi extrema stângă, aceea care goleşte de sens expresia „justiţie socială” şi o transformă în caricatura ei, constă în acelaşi tip de fundamentalism. 

Este, din nou, ironic faptul că o mişcare bazată pe ateism, se comportă întocmai precum o religie unde păcatul originar îl reprezintă „privilegiul”. Cât timp te faci vinovat de păcatul originar nu ai dreptul să vorbeşti. Eventual, nici să exişti. Şi, cum arată cazul lui Mahad, chiar dacă eşti conceput în afara păcatului originar, ai dreptul să vorbeşti cât timp nu te întrebi dacă nu cumva Pământul e rotund. În momentul în care susţii cu toată tăria drepturile minorităţilor, dar nu internalizezi complet tot meniul servit de extrema stângă, atunci comiţi Păcatul Suprem. Eşti un trădător al propriei religii şi meriţi să fii ars pe rug chiar de către semenii tăi. În realitate, atât extrema stângă, cât şi cea dreaptă au nevoie să devină religii pentru a nu mai putea fi puse la îndoială de către adepţii lor şi pentru a se putea ascunde în spatele unui „scop nobil”. „Crede şi nu cerceta” este mantra ambelor extreme, diferite prin ceea ce propun, dar asemănătoare până la identificare prin acţiunile pe care le promovează. 

Este important să privim atât către America, cât şi către Europa pentru a înţelege că teama sau refuzul de a numi un monstru ca atare este ceea ce îi dă putere cu adevărat. Extrema dreaptă a fost demascată ca fiind născută din ură şi împotriva libertăţii umane. Rezultatele alegerilor din Franţa şi Olanda se datorează, într-o bună măsură, şi discursului public, acela care nu a îmbrăcat comportamentul extremist de dreapta în straie de sărbătoare. În schimb, extrema stânga este cosmetizată, poarta mătase şi deţine titlul de „liberalism radical”. Ea nu este un comportament profund nociv, care distruge nu doar libertatea de expresie, ci şi pe aceea a gândului – este doar un fel de rebeliune simpatică şi paşnică ce îşi propune construirea unei societăţi mai bune, mai frumoase, mai juste. E momentul să nu ne mai lăsăm păcăliţi de titlurile benigne ale extremei stângi şi să o recunoaştem ca atare. Stânga extremistă nu înseamnă multă, multă iubire faţă de oameni şi multă bunăstare. Înseamnă ură viscerală faţă de oricine este diferit şi pune sub semnul întrebării Codul.

Într-un interviu, Mahad Olad recunoaşte că cea mai mare temere a sa o reprezintă momentul în care va termina liceul şi va urma cursurile unei universităţi. „Eu unde o să mă încadrez?” se întreabă Mahad. Renegat de cei pentru care a luptat de-a lungul vieţii sale de liceu, antagonizat de adepţii supremaţiei albilor, Mahad descoperă un adevăr absolut înfiorător – unul pe care îl vom descoperi şi noi. 

Ajunsă la apogeul polarizării, lumea în care trăim nu mai are nici răbdare, nici curiozitate. Este Coreea de Sud vs. Coreea de Nord, iar zona demilitarizată dintre cele două reprezintă, de fapt, locul cel mai mutilat de mine – locul unde nimeni nu vrea să fie pentru că orice pas poate genera explozia.