Prima dată am fost la Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura Română în clasa a VII-a. Am ajuns până la faza naţională, am luat un punctaj bun, dar nu suficient de bun ca să obţin un premiu. În clasa a VIII-a am muncit mai mult, am citit mai mult şi am ajuns, din nou, la faza naţională, fără a obţine însă rezultatul dorit. În clasa a IX-a am început să mă pregătesc pentru olimpiadă încă din septembrie. Camera mea era împânzită de cărţi de critică literară, de foi A4 pe care îmi scriam ideile şi de romane pe care le citeam noaptea, sub plapumă, cu lanterna. În acel an m-am întors cu premiul dorit.
De atunci am o slăbiciune pentru oraşul Botoşani, iar ziua când, înghesuindu-mă la avizier alături de sute de olimpici emoţionaţi, mi-am văzut numele printre primele, mi-a rămas în minte drept una dintre cele mai fericite din viaţa mea. Paradoxal, nici nu mai ţin minte cum a fost festivitatea de premiere, cine a vorbit, şi nici momentul când m-am urcat pe scenă să îmi revendic premiul. Avizierul, însă, îl văd şi astăzi extrem de clar, cu lemnul tocit pe alocuri şi geamul murdar.
Întorcându-mă în oraşul meu natal, Giurgiu, aveam să întâmpin mai puţine felicitări şi mai multe priviri suspicioase. În fiecare an, fără excepţie, când am trecut de faza judeţeană a olimpiadei, părinţii elevilor de vârsta mea nu se jenau să spună că sunt favorizată la punctaj deoarece părinţii mei sunt profesori de română. Asta era concluzia lor absolut logică, nu faptul că, născându-mă printre cărţi şi având norocul să fiu copilul a doi oameni extrem de pasionaţi de meseriile lor, erau şanse destul de mari ca şi eu să dezvolt această pasiune. Nici faptul că, trăind în casă cu doi profesori de română, aveam parte de îndrumare permanentă. Nu, concluzia logică era o teorie a conspiraţiei în care numele meu de familie conta mai mult decât ceea ce scriam. Am crezut, la vremea respectivă, că în acel an, într-un oraş la sute de kilometri depărtare de Giurgiu unde numele meu de familie nu însemna absolut nimic, am demonstrat că nu fusesem favorizată niciodată. Nu a funcţionat, oamenii vor crede mereu ce vor să creadă, iar asta am înţeles-o atunci, la 16 ani.
Fast-forward până acum un an şi ceva când am vrut să particip la un concurs de povestiri. Citind, însă, condiţiile, am renunţat. Pe baza criteriilor de egalitate de gen, în anunţul concursului era specificat faptul că vor fi aleşi doi câştigători – o femeie şi un bărbat. Cu alte cuvinte, dacă aş fi fost singura femeie care se înscria, eram automat, câştigătoare. Sau dacă erau doi bărbaţi foarte buni şi eu, pe locul al treilea, aş fi luat pe nedrept locul unuia dintre ei, doar pentru că sunt femeie. Adică avem literatură diferenţiată pe bază de sex. Ani de zile am suportat cu brio suspiciunile micii comunităţi din Giurgiu pentru că aveam certitudinea de a nu fi fost niciodată favorizată. Dar să ajung să îmi pun eu această întrebare nu am putut suporta. Să ajung să mă întreb dacă, nu cumva, la acel concurs exista un concurent mai bun decât mine căruia i-am luat locul deoarece el s-a născut cu sexul greşit, a fost ceva ce ştiam că nu voi putea duce. Poate că aş fi câştigat pe drept sau poate că nu aş fi câştigat şi ar fi fost mulţi alţi participanţi mai buni decât mine. Dar cât timp munca mea era judecată atât din perspectiva valorii ei, cât şi din perspectiva a cine sunt, adică femeie, nu am văzut sensul în a mai participa.
Şi dacă vorbim despre criterii de corectitudine politică în valorizarea muncii cuiva, ajungem la premiile Oscar de anul acesta. Dincolo de gafa monumentală pe care o ştim cu toţii, s-a mai întâmplat un lucru care nu a fost remarcat – o contradicţie în termeni de o ironie absolut delicioasă. În timp ce politicul Moonlight ia multrâvnitul premiu, iar La La Land rămâne în zona Mihaela, dragostea mea, Zootopia câştigă premiul pentru cel mai bun film de desene animate. Pentru cei care nu l-au văzut, Zootopia are o poveste extrem de interesantă. Într-un oraş ultramodern al animalelor, tigrii, leii, oile şi zebrele trăiesc în pace. Atât animalele de pradă, cât şi cele care au fost pradă, cândva, au reuşit să ajungă la pace, astfel încât pot convieţui în siguranţă şi pot lega prietenii. Însă orice vis frumos are şi un final iar, în cazul Zootopiei, atmosfera idilică este perturbată atunci când se înregistrează primele cazuri în care un ierbivor este atacat de către un carnivor. Din acel moment începe o veritabilă ostracizare a animalelor de pradă, iar ura prinde amploare pentru că stră-stră-stră-bunicii acestora au atacat şi ucis, cândva, ierbivorele. Mă opresc aici cu povestitul acţiunii iar, dacă nu aţi văzut Zootopia, îl recomand.
Aparent pentru copii, Zootopia este, de fapt, o parabolă extrem de cinică a lumii moderne. Animalul de pradă nu este altceva decât prototipul omului alb – acela care cucereşte teritorii, trimite misionari şi produce sclavi.
Însă timpul trece, omul alb evoluează şi îşi dă seama că umanul nu ţine cont de culoarea pielii, iar lucrurile se schimbă. Treptat, cu poticniri, dar lucrurile se schimbă. Ajungem la un consens şi ia naştere Zootopia. Apoi apare corectitudinea politică şi, iniţial, promovează nişte concepte sănătoase. Până în momentul în care se transformă în dictatură. Până în momentul în care omul alb devine ţintă în poligonul de tir, iar motivaţia glonţului este dată de „păcatele strămoşeşti”. Iar în acest moment tensionat, Moonlight câştigă Oscarul în defavoarea lui La La Land pentru a distruge supremaţia omului alb, în timp ce, în cadrul aceluiaşi eveniment, Zootopia câştigă fără ca cineva să îşi dea seama că aceste desene animate reprezintă o critică extrem de dură a însuşi motivului pentru care Moonlight ia premiul cel mare.
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Există rasism, există misoginism, există xenofobie, iar acestea trebuie combătute. Însă conceptul de corectitudine politică dus la extrem, devine o altă faţă a dictaturii unei categorii sociale asupra alteia. Şi, în mod paradoxal, se întoarce împotriva acelora pe care ar trebui să îi protejeze, sub două aspecte.
În primul rând, oferind un premiu, o funcţie publică, un job, un loc în cadrul unei universităţi unui om pentru că aparţine unei minorităţi etnice, sexuale, sau unui anume gen, înseamnă nu doar să îl defineşti prin prisma unui singur aspect care nu are nicio legătură cu pregătirea sa, dar să îl şi jigneşti profund. Avem zece candidaţi pentru un premiu, nouă dintre ei aparţin majorităţii etnice din ţara respectivă, iar al zecelea minorităţii. Întâmplarea face că acel al zecelea candidat nu este nici cel mai bun, nici cel mai rău, dar tu vrei să oferi premiul unui minoritar etnic pentru a demonstra că eşti politically correct. Pentru a putea face asta, va trebui să treci cu vederea ceilalţi 3-4 candidaţi mai buni. Cu alte cuvinte, va trebui să cobori standardul. Nu este oare cea mai mare dovadă de incorectitudine politică atunci când aplici standarde diferite unor oameni doar pe baza apartenenţei lor etnice? În momentul în care judecăm valoarea unui act artistic, competenţa cuiva pentru o anumită funcţie sau pregătirea sa punându-ne întrebarea „cine?” înainte de „ce?”, nu demonstrăm corectitudine. Din contră, demonstrăm faptul că încă ne raportăm la oameni pe baza culorii pielii lor şi că felul cum arată aceşti oameni sau sexul lor reprezintă un factor de decizie. Şi este extrem de jignitor.
Un al doilea aspect toxic al dictaturii corectitudinii politice îl reprezintă radicalizarea oamenilor. Putem să observăm cu ochiul liber un trend extremist în creştere, iar parţial responsabilă pentru acesta este corectitudinea politică. Există un adevărat cocktail Molotv acolo, compus din sondaje electorale, interese politice şi alte ingrediente, printre care şi corectitudinea politică. Împroşcând în stânga şi în dreapta cu vinovăţie, standarde duble şi ură, nu ai cum să culegi iubire. Efectul este unul invers în care oamenii mai puţin analitici vor confunda emiţătorul cu omul simplu şi îşi vor revărsa ura şi frustrările acumulate asupra acestuia din urmă.
Şi cel mai trist lucru este că într-un viitor doar aparent distopic, un copil de 16 ani va sta în faţa unui avizier sau a unui monitor, abia mai respirând de emoţie, şi îşi va vedea numele printre primele – pe lista pentru femei aparţinând unei minorităţi etnice, alături de care vor mai fi alte 6-7 liste cu premianţi, puşi frumuşel pe căprării în funcţie de sex sau apartenenţă etnică.
Există oameni care suferă de o disfuncţie psihică şi îşi doresc să le fie amputat un membru. Este ceea ce se cheamă amputare voluntară, iar aceşti oameni fie recurg la metode extrem de dureroase şi periculoase pentru a ajunge la rezultatul dorit, fie îşi petrec vieţile gândindu-se în fiecare zi la membrul „extraterestru”, pe care nu îl percep ca fiind o parte a corpului, ci ca pe o excrescenţă supărătoare. Încă nu se cunoaşte motivul exact pentru care se întâmplă acest lucru, dar cea mai răspândită teorie este aceea că, în cazul acestor oameni, creierul nu poate îngloba membrul respectiv în imaginea de ansamblu a corpului. Ei bine, corectitudinea politică dusă la extrem înseamnă inversul acestei disfuncţii în sensul în care amputează toate celelalte atribute ale unei fiinţe umane, mai puţin culoarea pielii sale, genul sau orientarea sexuală. Propune o viziune deformată în care performanţa, anii de pregătire şi cunoaşterea unui om sunt tacticos amputate pentru a lăsa loc unui singur aspect care să îl definească, aspect care nu ţine niciodată de alegerea sau de munca omului respectiv. Distruge complet pictura, acoperind-o cu un fond uni, pentru ca lucrurile neimportante, precum personalitatea, ideologia şi tot ceea ce înseamnă omul respectiv să nu distragă atenţia de la problematica cu adevărat importantă, şi anume culoarea pielii sale.
În România, la ora actuală, acest trend abia începe să capete contur. Să nu pierdem din vedere faptul că România este, încă, ţara în care spectatorii unui meci de fotbal scandează despre maimuţe cu referire la un jucător brazilian, 1 din 3 români consideră că femeile sunt bătute din vina lor, iar BOR taie şi spânzură ca să modifice Constituţia şi să se asigure că persoanele homosexuale nu vor avea niciodată dreptul la un parteneriat civil. În schimb, putem vorbi despre o atitudine care nu este, după cum am fi tentaţi să credem, opusul corectitudinii politice, ci, pur şi simplu, cealaltă faţă a monedei. A numi un jucător brazilian „maimuţă” este acelaşi lucru cu a oferi premiu la un concurs de povestiri ţinând cont de egalitatea de gen sau a oferi Oscarul pe baza apartenenţei etnice a actorilor din distribuţie. „Ce”- ul, adică munca, produsul finit, devine un apendice, iar „cine”- ul preia conducerea. Şi cel mai trist lucru este că într-un viitor doar aparent distopic, un copil de 16 ani va sta în faţa unui avizier sau a unui monitor, abia mai respirând de emoţie, şi îşi va vedea numele printre primele – pe lista pentru femei aparţinând unei minorităţi etnice, alături de care vor mai fi alte 6-7 liste cu premianţi, puşi frumuşel pe căprării în funcţie de sex sau apartenenţă etnică.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1.Qui prodest corectitudinea politica(P.C.)?
2.Cand a inceput ?Nu cumva imediat dupa caderea cortinei de fier?Pana atunci marota era Carta Drepturilor Omului.Acum nu se mai aude nimic despre ea.Oare de ce?
Si incerc si un raspuns:Carta Drepturilor Omului se adresa majoritatii,P.C. se dreseaza unei minoritati impuse de noua idologie.Si ce este mai usor de condus:o majoritate democratic aleasa sau unei minoritati impuse si obediente?
Felicitari autoarei pentru definirea corecta si exemplificari personale. Cel mai bun articol citit pe tema asta de mult timp!
1. trebuie facuta o distinctie intre ideea de excelenta si cea de normalitate/egalitate de sanse. A compara un premiu cu un loc la universitate mi se pare gresit. Notiunea de premiu o are la baza pe cea de distingere fata de restul. Locul la universitate are contrariul - uniformitatea. In plus, locul la universitate nu e un joc care se contine pe sine precum o olimpiada - participi, castigi/pierzi, game over, ci are consecinte pe termen lung - primesti educatie, iti cresti sansele in viata. Trebuie sa mentionez cat de stransa e legatura intre nivelul de educatie, venit si starea de sanatate?
2. intr-o tara ca Romania in care imoralitatea (vezi ex. Tiriac cu hotii) si discriminarea sunt la ordinea zilei si privite cu relaxarea de majoritatea populatiei, e foarte ademenitor sa plimbi pe la nasul oamenilor ideea ca corectiudinea politica e o absurditate. Pica foarte bine pentru ca implica efort zero in a ne schimba pe noi din lipsa de alternative. Corectitudinea politica poate fi singura varianta intr-o tara care porneste de foarte jos. Nu am vazut altceva pus in loc - speranta ca totul va fi ok pana la urma chiar daca nu vom face nimic? ca cei discriminati daca tot au valoare se vor dovedi la un moment dat? Fara a ne defini ideea de normalitate (ceea ce implica o doza consistenta de corectitudine politica) spre care vrem sa ne indreptam ramanem buimaci in propria ciorba imorala.
"No true Scotsman argument" e una dintre armele folosite de PC-iști când sunt rugați să se uită în oglindă.
Apropo de misoginism, in SUA daca iti bati nevasta te aresteaza politia. Iar daca te bate nevasta...tot pe tine aresteaza politia. La noi 1 din 3 romani cred ca femeia e batuta din vina ei, dar la americani intregul sistem de justitie crede ca barbatul e batut din vina lui :).
Apoi, daca femeia vrea sa renunte sa-ti creasca copilul, o poate face fara probleme legale. Dar daca barbatul vrea sa renunte sa mai plateasca pentru copilul pe care nu l-a vrut si nici nu are dreptul sa-l creasca...infunda puscaria.
Iar asta nu e decat varful aisbergului discriminarii impotriva barbatilor.
E un fel de razboi, iar in razboi metodele castigatoare sint rar civilizate.
My bad, sorry.
Da, americanii sunt extrem de corecți politic. Că foarte mulți au o sete de modele personalizate. Și trebuie serviți ca atare, pentru că nu pot/vor să extrapoleze trăsături și valori din alteritate. Ca urmare e ok să ”transplantezi” întregi serii științifico-fantastice pentru a ajusta un personaj la rasa sau sexul ”corect”.
E la fel de ok să fim ”educați” că a defini familia într-un fel ”exclude” orice legi menite să definească punctual ”nevoile” unor parteneri sociali deconectați de caracteristicile lor sexuale. Că iubirea este intrinsec legată de manifestările ei sexuale. Că suntem ”liberi”.
Singura realitate e că orice are consecințe, iar intelectualizarea excesivă nu ne scutește de ele, pe noi, pe copii noștri sau pe cei cu care interacționăm ...
Va dau un exemplu simplu din experienta mea Olimpica, faza pe municipiu, in Bucuresti. Am trecut de scoala, sector, etc. Ei, si ne pregateam de nationala, in clasa a XI-a.
Doua fete, amandoua albe ca laptele, de la un liceu de Olimpici (eu bronz la o Balcaniada de Filozofie, eh, da...), nationala la Engleza, ea, Olimpica la Info cu un bronz la nationala, si cu cei argintul si aurul la acelasi concurs venind din aceeasi scoala.
Era OK sa fumam pe vremea aia, drept pentru care am stat la o tigara, sa ne cunoastem adversarii. Care, erau, 90% din acelasi liceu Y, de la acelasi profesor care facea subiectele la nationala. Cu totul accidental, sunt sigura.
De unde sunteti voi, fetelor?
De la X.
Ahahaha! Hahaha! Baaa, ia uite, de la X! Ca astia de la X zic ca pot si mate si info!
Vai, ce amuzant! N-are nici un rost sa intrati in sala, competitia e numai intre noi, ni s-a explicat. Va lasam inauntru ca sa faceti figuratie, si va scoatem la un suc dupa aia, ma rog, daca dupa aia inseamna ca rezistati trei ore.
Am rezistat trei ore. Prietena mea a fost prima sub linie pentru selectia nationala, si eu am fost a treia. Vreti sa ghiciti cine a fost peste linie? Au fosti, toti ca unul, elevii profesorului care facea subiectele, si toti elevii liceului Y.
Sa nu credeti ca am uitat. La urmatoare Olimpiada la Info am avut grija, si noi, si profesorii nostri ca nimeni de la Y sa nu treaca mai departe de sector. Nu de alta, dar de data asta faceam si Z noi subiectele.
Si n-a trecut nici amartul care s-a apropiat de linie.
Pentru ca noi am tras linia. Si era sus.
Cati rroma ati vazut la olimpiade, sau macar la scoala?
Cati copii in scaun cu rotile ati vazut, macar la scoala?
Hai sa ii aparam pe barbatii nostri care ne lasa la scoala. Nu de alta, dar sarmanii, au nevoie sa fie aparati, pentru ca li se pravalesc in cap positive discrimination, si ei nu mai au loc sa castige locul doi, intr-o competitie la care persoanele care nu sunt barbati, albi, religiosi sunt descurajate de la inceput.